Mi-e dor de ocean

 

 

Mi-e dor de cuvinte,
de albe tăceri,
de paşi înainte,
de veşnicul ieri...

mi-e dor de iubire
sau ce-a mai rămas
pe sub cimitire
în pacea din glas...

mi-e dor să-mi pui stele
de vis la urechi,
să-mi sculptezi pe ele
metehnele vechi...

mi-e dor să-mi descoperi
dorinţa de-a fi,
să-mi depeni luceferi
din joc de copii.

mi-e dor cum nu-i altul
mai dor pe pământ,
mă strigă asfaltul
să-i torc un cuvânt,

din versul în care
te răstălmăceam,
mi-e dor de uitare,
mi-e dor de ocean.

În zori

 

În noaptea asta vreau să-mi murmuri
Poemul mării plâns la mal,
De sub aripile de fluturi
Să-aud oceanul... val cu val...

În noaptea asta vreau să-mi tulburi
Poemele purtate-n larg,
Să descifrăm albe amurguri
Încolăcite pe catarg.

În noaptea asta vreau să înlături
Neliniştea din valul mării,
Argintul stelelor să mături
Şi-n zori poţi să mă dai uitării.

Cerul mai presus ca mine

 

 

Mă cuprinde uneori
O tristeţe uimitoare
Ca şi când printre ninsori
Sunt un fulg picat din soare,
Ca şi când în mine fierbe
O infimă picătură
Fiindcă-n clipele acerbe
Mulţi aleg ocean de ură.

Câteodată mă cuprind
Flăcările îngheţate,
Ca şi când aş vrea s-aprind
Clipa când îmi dai dreptate,
Îmi pun zborul la păstrare
În seiful norilor,
Pentru că mă simt datoare
De-a pururi îngerilor.

Îmi frâng aripile rupte
De invidia vecină,
Între stâncile abrupte
Le azvârl, dar în lumină
Mă scaldă Cerul de-o viaţă,
Doar El, mai presus ca mine,
Cu El de mână prin ceaţă
Mereu am trecut cu bine.

 

Strigăt

Striga un pescăruş în zbor
Lovit de gândul meu pierdut
În valul înspumat de dor,
Sperând că nu am priceput...

Striga sălbatic printre alge
Cu egoismul lui firesc
Cules din sute de catarge,
Uimit probabil că zâmbesc.

Striga cât îl ţinea aripa
Să-mi spargă gândul în bucăţi,
Să-mi adâncească-n valuri clipa
Păstrată pentru alte dăţi

Striga la firul de nisip
Mângâiat veşnic cu sudoare
De valurile fără chip
Şi razele fierbinţi de soare.

Striga un pescăruş lovit
De dorul care mă sfâşie,
Spărgând în cioburi de granit
Licoarea verii măslinie.

Striga-nlăuntrul meu durerea,
Izbind cu valul returnat
Din trupul mării, în tăcerea
Ce-n strigate m-a condamnat.

Striga, sperând c-am vândut zborul
Pe-o legătură de monezi,
Să-mi reduc la tăcere dorul
Codrului plin de lacrimi verzi.

Striga în ţipăt să mă-mbete
Nedesluşind  tonalitatea
Izvorului, curgând din plete,
Redând originalitea.

 

 

 

Clipa în care tu nu eşti

Vreau să mă spăl de ploaie sub stropii reci de apă,
Să sorb din picătura unui ocean imens,
Aştept ceva-ul care în veci n-o să înceapă,
Frângând sufletul fraged ce l-ai învins, l-ai şters.

Vreau să mă spăl de lacrimi în ploaia milostivă,
Să-mi lepăd disperarea de-a înota-n nisip,
Vreau multe, mult prea multe, dorinţa mea-i tardivă,
Vreau să te şterg din suflet totuşi, spre tine ţip.

Vreau ploaia să mă rupă în mii de bucăţele,
Să-mi macine durerea ce-o laşi în urma ta,
Să-ntorc sufletu-n pagini, să mă înalţ spre stele,
Să-ţi simt iar răsuflarea învingând planeta.

Vreau să te-ascund în mine, adânc să nu mă ştie
Nicio planetă albă, nici stelele măcar,
Să te înec în gânduri, cu luna argintie
Pe care mi-ai trimis-o de-atâtea ori în dar.

Vreau să te-ascund sub pagini şi sub cerneala-ţi verde
Să-mi smulg inima-n grabă cu-n ac de gămălie,
Să-mi împletesc cuvântul ce-n lipsa ta se pierde
Devenind doar o boare roasă la temelie.

Vreau să te uit dar, totul în preajma mea loveşte,
Nimic nu mă mai cheamă, nimic nu mă ridică,
Nici măcar ploaia-n care ne-am răsfăţat regeşte
Nu-mi spală primăvara, soarele-n cer abdică.

E noapte-n poezie, e trist şi glacial,
Se spulberă iubirea, se duce spre poveşti,
Nu pot să opresc ploaia, nu pot opri un val,
Nu pot păşi spre clipa în care tu nu eşti.

Învaţă să mă iubeşti

Învaţă de la fluturi că viaţa este scurtă,
Învaţă de la frunză cum se întinereşte,
Învaţă că iubirea nu trece doar prin burtă,
Învaţă de la suflet iubirea şi iubeşte!

Învaţă de la noapte cum poţi să luminezi,
Învaţă să te rogi mai mult pentru duşmani,
Să-ţi fie somnul dulce în timp ce mă visezi
Învaţă să-mi dai visul promis de-atâţia ani.

Învaţă de la ploaie oceanul să uneşti
Să porţi cu tine dorul pe care îl eman,
Învaţă să-mi dai viaţă din picături cereşti,
Să mă scalzi în iubire, mai sfântă, an de an.

Învaţă să mă cauţi doar pentru un sărut,
Învaţă de la soare să dăruieşti lumină
Chiar dacă vine ploaia şi nu ai priceput
Ce repede se-ajunge din vârf la rădăcină.

Învaţă că iubirea plătită, nu-i reală,
Că nicio floare verde, ca ochii tăi, nu poate
Să îmi aducă zborul, să îl aştern pe coală,
Din el să se hrănească sufletele curate.

Învaţă de la lacrimi să curgi precum izvorul
Când vrei s-alungi tristeţea, poemul să-mi inspiri,
Învaţă să-mi furi noaptea care-mi ascunde dorul
Să prelungeşti secunda cu albe amintiri.

Învaţă să pui frâul durerilor din viaţă,
Învaţă să fii sincer cu tine mai întâi,
Să dăruieşti un zâmbet senin de dimineaţă,
Să nu-ţi spun în zadar: te iubesc, mai rămâi!

Învaţă să nu-ţi pese de tot ce va urma,
Dumnezeu e iubire, învaţă să-l primeşti
Cu braţele deschise şi te va lumina,
Păşeşte fără teamă, n-ai să te rătăceşti!

Învaţă că iubirea nu-i doar o adiere,
Nici fulg de nea topit în podul palmei calde,
Că nu poate pierii în râuri de tăcere,
Ci sentimentu-n care doreşte să te scalde.

Culoarea stropilor de suflet

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Azi nu mai vreau să-ți spun că toate
Zilele scrise-n calendar,
Au zori, amiază, seri și noapte,
Ar fi un vers scris în zadar.

Ar spune luna că cerneala
Cerului meu, cu stele plin,
Am risipit-o-n îmbulzeala
Ploilor care vin și vin.

Ar spune ploaia, însetată,
Că luna n-are ce vorbi
Și-ar curge pentru prima dată,
Să nu-i mai pot stropii, sorbi.

Azi nu mai vreau să-ți spun că ploaia
A încercat să mă stropească,
Ar fi-n zadar, fiindcă văpaia
Arde doar în inima noastră.

A încercat, ca și-altă dată
Să-mi iasă-n cale suspinând,
Să-mi lase slova lui ciudată,
Gândită-n noapte, rând cu rând.

A încercat să-mi smulgă stropul
Oceanului, ce-l port firesc,
Chiar de mă va-înghiți potopul
La piept, pentru că te iubesc.

A reușit, pentru-o secundă
S-aprindă-n mine o furtună,
Dar, valul său, totul inundă
Oricât ar fi vremea de bună.

În calendar, stropii se-aștern
Aşa cum noi îi împletim,
Chiar dacă puţini mai discern
Culoarea lor, noi ne iubim.

Petală plutitoare

Sunt o petală rătăcită
În palma ta, de fericire,
Renasc în lumea împietrită
Și-mi scald ființa în iubire.

Sunt petala-înmiresmată
Cu-a ta iubire, neumbrită
De nicio ploaie camuflată,
De nicio boare otrăvită.

Sunt o petală plutitoare
Pe-oceanul dragostei imens
Ce mi-l așteri, ducând în zare
Iubirea picurată-n vers.

Sunt petală alcătuită
Din iubire adevărată,
Din sufletul tău pornită,
În viaţa mea picurată.

N-am motiv să-mi cer iertare!

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Daţi-mi foc în piaţa mare,
Daţi cu pietre, dacă vreţi,
N-am motiv să-mi cer iertare,
Zidiţi-mă în pereţi!

Biciuiţi cu-orice cuvinte,
Loviţi, cât puteţi de tare,
Nu-mi e teamă de morminte,
N-am de ce să-mi cer iertare!

Luaţi-mi sufletul din mine,
Tăvăliţi-l prin noroi,
Chiar în noaptea care vine
Transformaţi-mă într-un sloi!

Luaţi-mi lacrima fierbinte
Ce-a udat oceanul sec,
Îmbibaţi în a mea minte
Ura-n care să mă înec!

Smulgeţi-mi din rădăcină
Inima plină de dor,
Luaţi a ochilor lumină,
Doar la pieptul lui să zbor.

Mult prea scurtă este viaţa,
Mult prea plină de furtuni,
Doar la pieptul lui sparg gheaţa,
Loviţi-mă, oameni buni!

Loviţi, cât puteţi de tare,
Jur să nu mă-mpotrivesc
Dar, nici n-am să-i cer iertare
Lumii, pentru că-l iubesc!

Teamă de întuneric

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Nu e barcă, nu-i vapor,
Nici o navă oarecare,
Cred că s-a născut din dor
Și din lacrimile-amare.

Nu-i un vas de croazieră,
Nici un puf de păpădie,
Praful de pe etajeră
Sau doar vântul ce adie.

Nu-i un vis pictat de mine
Într-o noapte fără stele,
Cred că a ieșit, în fine,
Soarele-n clipele mele.

Peste valul lui plutesc
Într-un soi ciudat de haină,
Mi-e teamă să mă trezesc,
Să nu-îngheț în plină iarnă.

Să nu-înlătur fericirea
În care m-ai inundat,
Ţin la pieptul meu iubirea
Ca pe-un trofeu minunat.

Îmi e teamă să clipesc,
Mi-e teamă să fac un pas,
Nu cumva să mă trezesc
Din acest fraged popas.

Mi-e teamă să mă gândesc
Că visez sau am visat,
Știu sigur că te iubesc
Și-n lacrimi te-am așteptat.

Mi-e teamă să-i gust savoarea,
Să trăiesc clipa din plin,
Să nu mă înghită marea...
Mi-e teamă de-al meu destin!

Nu e teama de-ntuneric,
Nici de-a pierde infinitul,
Sentimentu-i mai puternic
Parcă mi-a sosit sfârșitul.

S-au sfârșit nopțile-n care
Îmi doream să te alint?
Trăiesc viaţa următoare?
Asta e ceea ce simt?

Mi-e teamă mâna să-întind
Prin ocean să izbutesc
Echilibrul să-l disting,
Știu doar că plutind, iubesc.

De ce-aș visa?

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

De ce aș vrea totul perfect,
Când nimic nu este ce pare
Iar, învelișul e-un aspect
Ce radiază-n depărtare.

De ce mi-aș dori infinitul,
Când doar un sunet mă trezește
Iar, dacă piere asfinţitul
Nici soarele nu-mi mai zâmbește.

De ce-n oceanul meu de vise
Arca durerii se scufundă
Iar, drumurile sunt deschise
În orice clipă și secundă.

De ce mi-aș irosi secunda,
Când orișice banalitate
Încearcă să-mi distrugă unda,
Numai cu vise aberante.

De ce-aș visa o noapte întreagă,
Când o secundă mi-e de-ajuns
Iar, cei ce nu vor să înţeleagă
Nimic, în suflet, n-au ascuns.

De ce-aș dori întreaga lume,
Când lumea e a tuturor
Iar, tu ești totul pentru mine
Și doar de tine-mi este dor.

Vis hoinar

În largul inimii mele,
Undeva, în câmp deschis,
Sub cer luminat de stele,
Şlefuit, plutea un vis.

Pictat cu bune intenţii
Cu miresme şi speranţă,
Fără mofturi sau pretenţii,
S-a izbit de-un colţ de viaţă.

Răceala ei l-a şocat,
L-a distrus pentru o noapte,
Poate s-ar fi înecat
De nu se târa pe coate
Prin oceanele uitării,
Prin jungla arsă-n coşmar
De sub valurile mării
Cu acelaşi gust amar.

Undeva, pe-un cer albastru
Şi-un soare verde de dor,
Visul palid şi sihastru,
Mă grăbea, nerăbdător
Spre înaltul ţărm de fum,
Îmbrăcat în curcubeu.
Cu al versului parfum
Să vă-nseninez mereu.

Ţi-aş fi

Pe un câmp plin de splendoare
Te-aş fi transformat în vers,
Cântat de-o privighetoare
Minunând un Univers,
În fluture rătăcit
Peste roua dimineţii,
Din poemul sărăcit
De amărăciunea vieţii,
Ţi-aş fi dăruit căldura
Soarelui nepieritor
Pe un ţărm ce-ngroapă ura,
Printre valuri călător,
Ţi-aş fi dăruit elanul
Vulturilor peste munţi,
Invadând chiar şi oceanul
Îngeraşilor desculţi,
Ţi-aş fi destrămat mâhnirea,
Tainică, ce-o porţi în tine
Şi ţi-aş dărui iubirea
Până-n veacul care vine.

Eşti minune-n Univers
Fără semne de întrebare
Îmi transformi viaţa-ntr-un vers
Dându-i clipei o valoare.

Ocean de vise

Mi-e inima un pumn de viaţă,
Sufletul orizont de dor,
Sărutul tău zorii-mi dezgheaţă,
Născând dorinţele de zbor
Spre lumea noastră dătătoare
De dragoste nemărginită,
Spre cerul nostru plin de Soare
Unde iubesc şi sunt iubită.
Mi-e inima ocean de vise
Sufletul câmp de bucurie,
Eşti totu-n paginile scrise,
Fermecătoarea mea simbrie,
Întruchiparea purităţii
Şi Universul meu sublim,
Renaşti speranţa-n iarna vieţii
Drum peste aştri să clădim.