Trecere prin veac

Trec prin timp de parcă veacul
S-ar fii regăsit în ger,
Caut lacrimilor leacul
Implorând stelele-n cer.

Trec prin timp de parcă leacul
S-ar găsi-n stive enorme,
S-ar împrăştia cu sacul
Din farmacii uniforme.

Trec prin timp de parcă sacii
Cu sămânţă de tristeţe
Îmi pictează-n vară macii
Redând grânelor bineţe.

Trec prin timp de parcă macii
Ar însămânţa dorinţe
Din care-au crescut copacii
Plini de boli şi suferinţe.

Trec prin timp de parcă ramul
Frânt de fructul anilor,
Sfidează lumina-n geamul
Infinit al clipelor.

Trec prin timp de parcă timpul
A-mpietrit sub stânci imense,
Redefinind anotimpul
Pentru albe recompense.

Trec prin timp de parcă pasul
Încă nu s-a inventat,
Îndrăznesc să întorc ceasul
Ce secunda-a amputat.

Trec prin timp de parcă ceasul,
Răstignit pe geana lunii,
Înmărmureşte compasul
Chiar în toiul rugăciunii.

Trec prin timp spre universul
Rătăcirii omeneşti,
Redând paginilor versul
Ce te-ndeamnă să iubeşti!

Trec prin timp purtând iubirea
În suflet ca pe-o comoară
Îmbrăţişând fericirea
Că timpul nu mă doboară.

Te ador şi te iubesc!

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

 Un pat de flori mi-ai aşternut

Visele să nu-mi rătăcesc,

De-abia acum am priceput

De ce te-ador şi te iubesc.

Un cer imens mi-ai dăruit

Să-mi pictez norii albi, pufoşi

 Ce-n disperare s-au hrănit

Cu ochii tăi, miraculoşi.

Un vis ce nu aş fi-îndrăznit

 Vreodată să mi-l însuşesc,

Din dragoste mi-ai împlinit,

De-aceea te-ador şi iubesc!

Zbucium

Pe oceanul de tăcere
Se varsă ca o cascadă,
Fără dig sau bariere,
Fără zgomotul din stradă,
Mantie neagră şi lungă,
Otrăvind meticuloasă,
Încercând să mă ajungă
Ca o plapumă hidoasă.

Mii de vrejuri, spre călcâie
Cresc, spărând să mă doboare,
În urmă să mai rămâie
Doar flacări ucigătoare.
Scântei crude vin din spate,
Pârjolind puful plăpând
Al viselor îngheţate,
De durere, spumegând,

Mă inundă-n suflet gerul,
Clipe crunte mă străpung
Dar, voi învinge misterul,
Săgeţile să le-alung.
Voi răstigni răutate,
Nepăsare şi durere,
Adăpostind bunătate
În suflet cu mângâiere.

La trena unei comete
Aş coase cruda durere,
S-alerge printre planete,
S-o transform în adiere.
Aş culege dintre stele
Şoapte pline de candoare,
Să pot dărui cu ele
Dragoste nepieritoare.

Renasc

Oprisem la fereastră gândul,
Uitasem glasul tău ceresc,
Mă rătăcisem precum vântul
Să uit cât de mult te iubesc.

Oprisem lacrima să curgă,
Zorilor, rouă să le dau,
În suflet pacea să-mi ajungă,
Trecutului să te predau.

Oprisem dorul tău la poartă
Deși, bătea necontenit,
Ca ploaia, peste frunza moartă
Din toamnă, când am ruginit.

Oprisem stelele să cadă
Și norii i-am împrăștiat,
Cu mâinile-am făcut arcadă,
Zadarnic, nu te-am așteptat.

Oprisem pașii pe alee
S-alerge-ntruna fără rost.
Acum renasc ca o scânteie
Și-am uitat cât de greu mi-a fost.

Un cadou de la prieteni dragi!

geaninalisandru Says:
iunie 2, 2011 la 3:15 pm la: http://lisandrulisandru.wordpress.com/2011/06/02/tinerete-fara-batranete-sau-fericita-iluzie-a-nemuririi-noastre/comment-page-1/#comment-28763


Pentru Dana Pătraşcu,
de la aflarea veştii sunt sfâşiată de gânduri şi întrebări. Singurul lucru pe care mai am putinţa să-l fac în aceste clipe este să îţi dăruiesc cu tot sufletul câteva rânduri:

Din lut şi scrum am renăscut, însă acum mi-e sete,
Aş vrea să mă revărs într-ale apei plete,
Să urc cu dor un drum cu şapte trepte,
Ce mi-l sădeşte apa-n gând dorind să mă răsfeţe.
Urc prima treaptă, primul pas , cu toată veselia
Ridic un ochi, îl pun pe cer şi scriu COPILĂRIA.
Cu celălalt urc tot mai sus, pe treaptă, cu decenţă
E mult mister, îmi place aici, salut ADOLESCENŢĂ!
A treia treaptă mă aşteaptă, îi simt intensitatea,
Fii drept, îmi spune acum treapta, eu sunt MATURITATEA.
Bătrân de sunt, eu tot mai urc o treaptă, şi încă una,
Cu un picior pe treapta cinci, ating ÎNŢELEPCIUNEA.
Mai am doar două de urcat şi beau din APA VIEŢII,
Regrete n-am şi am să urc, ţinându-mă de zidul tinereţii.
Un zid de flori, mult verde-am pus, iubire şi speranţă,
Din lut şi scrum am renăscut, mă reîntorc la VIAŢĂ.

Ploaia la indigou de-aseară
Mi-a furat mintea într-o clipă
Inima mi-a făcut amară,
Şi am lovit adânc, în pripă
Fără să mai gândesc sau poate
Eram plecată pe alei...
De nuci înalţi, pierdută-n noapte...
Îmi cer iertare dragii mei!
Cu vestea mea v-am întristat
Vă rog să-mi scuzaţi comportarea!
Nu-mi amintesc când am tastat,
Parcă mă furase uitarea...

Am ratacit pe culmea norilor

Am rătăcit și azi, cum fac de la un timp
Pe culmea norilor, zâmbetul să-ți privesc,
Versul să-ți recitesc, să mă simt ca-n Olimp
Pe-un puf de nor, să-ți spun cât de mult te iubesc!
Am rătăcit și azi, din nou filă cu filă
Ascultând melodia, de fapt... reascultând...
Și m-am hrănit cu tine-înflorind ca o zambilă,
Te port mereu în suflet, te port mereu în gând...
Am rătăcit și azi, am rătăcit și ieri
Pe culmea norilor, sufletul să-mi hrănesc
Cu-a ta privire caldă, cu vis de primăveri,
Doborâtă de dor să-ți spun cât te iubesc!

N-aş vrea să uiți iubirea

N-aş vrea să uiți iubirea
Pe unde rătăcești...
Sau s-o pierzi undeva...
Tu-mi spui că mă iubești
Și pe munți de-ai urca,
Oriunde-o porți cu tine...
Dar... chiar o fi aşa?
Chiar îți e dor de mine?
Atunci străbate lumea,
Pune-ți aripi și-n zbor
Vino în calea mea!
Că-mi este tare dor
În ochii să te privesc,
Să-mi șoptești un cuvânt,
Sărutul să-ți primesc,

Să uit... iar... cine sunt!

Ruine de iubire
N-aş vrea să mai străbat,
Din drumul cu safire
Prin care m-ai purtat.
N-aş vrea să mai pășesc
Spre un abis hidos
Nu vreau să rătăcesc,
Să uit ce-a fost frumos...
Prin sloi-uri reci nu vreau
Din nou să mai pășesc...
Doar un sărut să-ți iau...
Să-ți spun doar... te iubesc!

Ai trecut la trei paşi depărtare,

Mi-am călcat inima în picioare,
Mi-am ucis tresărirea de-aripă
Te-am zărit, visul meu blând şi mare,
Te-am zărit, te-am privit doar o clipă,

Un moment am crezut că mă-nsel,
Am crezut un moment că visez,
Mult prea trist este, deci nu e el,
E-un miraj sau poate aiurez...???

Ai trecut la trei paşi depărtare,
Am întors capul să te privesc,
Eşti prea trist, mult prea trist, de ce oare?
Zâmbetul de pe chip nu-ţi găsesc,

Mă întreb oare cine-a-îndrăznit
Zâmbetul de pe chip să-ţi răpească?
Râsul tău cristalin ţi-a răpit,
Eşti prea trist, frunza mea cea albastră...

Poate ai fi zâmbit de-ţi ieşeam,
Doar o clipă, o clipă în cale?
Îmi zâmbeai oare dacă-ţi zâmbeam?
Spune-mi visul meu blând, scump şi mare?

Sunt cartea-n care-am scris

De-ai putea doar o secundă,
să asculţi ce am de zis,
Ţi-ai da seama că eu sunt,
de fapt, cartea-n care am scris,
Dă-mi coperta la o parte,
prima pagină citeşte ,
Şi-ai să vezi că nu-s aceea
despre care se vorbeşte!

Nu am curbe şi poteci,
nu am stânci prăpăstioase,
Nici beznă peşterii reci,
înguste, nespatioase,
N-am alei întortocheate,
să te rătăceşti prin ele,
Nu am cum să-ţi fac vreodată
clipele vreun pic mai grele,

Eu, în viaţă asta lungă...
am trecut prin zeci şi sute...
Chiar nu vreau să am alături
doar urechi să mă asculte,
Sau gură să mă comande...
sclav n-am să mai fiu nicicând,
Cât mai am din viaţă asta,
vreau să mi-o trăiesc râzând...

Mai sunt unii lângă mine
ce se răsfaţă de zor,
Ca lângă o sobă-n iarnă,
deşi-s vai de soarta lor,
Degeaba le spun în faţă
absolut tot ce-am de spus,

Ei, în mintea lor bolnavă,
nu îl văd pe Cel de Sus
Şi încearcă disperaţi
sufletul să-mi fraierească,
Însă n-au de un' să ştie
tot ca mine să zâmbească.