Ca la carte

 

 

Dintr-o parte-n altă parte
totul merge ca la carte,
lespezi reci căzând deşarte,
lacrima ce ne desparte.

Zeci de vise nevisate
se întrec în aţipire,
totul merge ca la carte...,
dragoste fără iubire.

Ieri se desluşea ţărâna
azvârlită peste ape,
astăzi dorm întinzând mâna,
viselor nesfărâmate.

Milioane de cuvinte
se aşează  rând pe rând,
locuind la mine-n minte
mă vânezi cutreierând.

Dintr-o parte-n altă parte
totul curge ca şi uns,
cupa timpului împarte
stelele-n vis nepătruns.

Aripi large umple cerul
desenând zboruri ciudate,
în oglinzi revăd misterul
filelor smulse din carte.

Nicio boare nu aduce
o secundă de uitare,
în oglinzi să se usuce
verzi coperţi nepieritoare.

Neîncetat mă iubeşti

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc aşa un chin, Păşesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt zile şi nopți când aş vrea să te uit,
Să-mi lepăd cămaşa de vise
Dar, ceru-i prea cald, pentru noi şlefuit
Iar, stelele-n el stau aprinse.

Sunt zori şi amurguri când încă te chem
Să bem elixirul iubirii,
Pe pagina vieţii vibrând să veghem
Aroma ce-o dau trandafirii.

Sunt clipe şi ore când sorbim intens
Din cupa iubirii fireşti,
Când viaţa se-aşterne pe oricare vers
Iar, tu neîncetat mă iubeşti.

Sunt slove şi rime ce-şi pierd din contur
Când glasul tău nu le-ndulcesc,
Eşti tot ce-am mai sfânt, mai curat şi mai pur,
Eşti omul pe care-l iubesc!

Aşa am fost sortită

Mă lupt cu ceaţa şi cu norii
Din colţul greu de stăpânit
Unde-şi fac cuiburi amatorii
Cu-a lor culoare de granit,
Le-ascult cuvintele mieroase
Şi laudele, neîncetat,
Prin colţurile veninoase,
Pe-un şevalet imaculat
Au aşternut iluzii fine,
În catifele ambalate,
Şi-au coborât din limuzine
Răcnind la stele c-au dreptate.
În propriul suc îi las să fiarbă,
În propriul fum să se înece,
Mă odihneasc un timp pe iarbă
Şi-apoi presar prin lumea rece,
Din darul meu, primit în zori,
Când Soarele se spovedeşte
În faţa mată-a unei flori
Ce doar cu el se mai hrăneşte.
Răstorn căruţa cu beteală
Pe omul iernilor perfid
Ce se înalţă-n fandoseală
Cu gustul sterp şi insipid.
Strâng în buchete mici suspinul
Şi-l torn în cupa cu iubire,
Să-mi îndulcesc cumva destinul
Cu adevăr, nu cu-amăgire.
Din Floarea-Soarelui, strivită
Voi scoate mir fără venin
Fiindcă aşa am fost sortită
Să rânduiesc vers peste spin.

Pereţii sufletului ard

Pereţii sufletului dor
Valuri imense l-au lovit,
Am fost cândva meduza lor,
Să mă striveasc-au reuşit.
Pereţii sufletului ard,
Pacea în spasme mi-e înecată
Şi-un zâmbet la un miliard
De lacrimi, se zăreşte-odată.
Pereţii sufletului cer
Odihna binemeritată,
S-au subţiat de-atâta ger
Vreau pace, sunt debusolată.
Am noapte fără pic de somn,
Am zile fără de senin,
N-am rugăciune fără Domn
Beau cupa plină de venin.
Am crescut plopii cu migală,
Le-am dat nopţile înlăcrimate,
I-am strâns la pieptu-mi cu sfială,
Iar astăzi culeg fructe mate.
I-am legănat în prag de seară,
Din gheara morţii i-am sustras,
S-au copt acum, se desfăşoară
Peste cadavrul meu rămas
Pe-această lume fără vrere
În drumul lor, umbră mai fac
Încă, dar n-am făcut avere,
Deşi-s stejar, nu sunt pe plac.

Luceferi care se iubesc.

Mi-ai dăruit iubirea-n valuri şi sărutări în fiori reci
Sorbind doar din aceiaşi cupă, de-acum n-ai unde să mai pleci,
Mi-ai dăruit marea-ntr-o noapte şi ceru-ntreg într-un minut
Cu-aripi de înger am zburat, într-o secundă mi-au crescut...
Stelele-n ceruri s-au oprit, din calea noastră se fereau,
Eram mult mai presus ca ele, Luceferi care se iubeau,
Eram doi aştri plini de viaţă, doi nuferi albi plini de petale
Eram o zână, cum ai vrut, să mă simt în braţele tale.

Crin sau trandafir?

Oare de ce ți-am refuzat
Orice-ncercare de-a zbura?
Oare de ce-am tot așteptat,
Sperând că voi înlătura
Binele care-mi face rău
Și răul care-mi face bine
Și n-am venit la pieptul tău...
De ce n-am venit lângă tine?
De ce n-am vrut cupa-ți plăpândă
Să-ți mângâi cel puțin o zi
Și-am ales sufletul să-mi plângă
Atâta timp cât voi trăi?
De ce refuz să mai trăiesc
Și caut unde nu există?
De ce n-am motiv să zâmbesc,
Când tu nu mă vrei nicicând tristă?
De ce aleg să lupt mereu
Cu mine și cu-al meu suspin,
Când pot atinge cerul meu
În orice clipă, chiar din plin...
De ce mai păstrez trandafirul?
Crinul îl pot diviniza...
De ce tot aleg cimitirul
Și nu-înflorești în viața mea?
De ce tot trandafiru-aleg
Când spinii lui m-au tot rănit?
Și nu-l ascund în depărtări?
Să recunosc...s-a ofilit.