Printre ninsori

Zadarnic jur că-mi este dor de tine,
Zadarnic te implor să îmi răspunzi
Tu nu mă crezi, sau poate te simți bine
De mine-n veci să fugi, să te ascunzi. 

Mi-e drumul greu, inima mi-e pustie,
Iarna îmi bate-n ușă, cum o știi,
Eu mă retrag mereu în poezie
Și te aștept ca de-obicei să vii. 

Zadarnic șanțuri mi-au brăzdat obrazul,
Zadarnic lacrimile-mi sunt surori,
Petrec la masa unde-a plâns necazul,
Așteptând să revii, printre ninsori.

Nu doar la bine

Din ochi lava se răsfrânge
Pe obrajii arşi, subţiri,
Sufletu-n tăcere plânge
Pentru marile iubiri
Ce-au pierit lăsând în urmă
Pe veci amintirea lor,
Amintirea mea se curma
Însă nu şi al tău dor.

De sub geană, în izvoare
Curg şiroaiele sărate,
Veşnic calde, călătoare,
Iscate din nedreptate,
Scaldă nopţile perfecte
Îmbibând perna de nor,
Greaţă-mi e de măşti abjecte,
Doar de tine-mi este dor!

Vreau să îmi dai jumătate
Din durerea ce te-apasă,
Te iubesc şi zi şi noapte,
Nu doar când revii acasă.
Vreau să îţi alin durerea
Cum faci tu de-atâtea ori,
Nu pot să ignor tăcerea
Decât plângând până-n zori.

Secunda ucide mileniul din mine

O mână de lacrimi, un pumn de suspine,
Secunda ucide mileniul din mine,
O aripă frântă, un suflet sortit
Să tot poarte cruci sperând c-a dormit.

Un braţ de iubire, un pumn de cuvinte,
Minutul ce-mpinge iubirea înainte,
O lună perfectă, un cer înstelat
În cripta durerii mă simt onorat.

O torţă aprinsă, un val de-ntuneric,
Mireasmă ascunsă-n fluidul eteric
O lacrimă verde, un vers de iubire
Pictat pe-ntuneric, plăpând, dintr-o ştire.

Un strop de speranţă, un gând inerent
Din miile care se scurg coerent
Prin lacrima vie, răsfrântă-n pârâu
Să poată reţine durerile-n frâu.

O ceaţă opacă, o gheară pe cord,
Expirând continuu enigme, de-acord
Cu geana lovită, de norul clădit
În jocul de-a viaţa, tăcută, zidit.

Un vis fără noapte, din dor neştirbit
De crivăţ năprasnic, de gândul grăbit,
Absoarbe din mine secunda enormă,
O lacrimă albă în vers se transformă.

Oricât ar fi viaţa de grea

Oricât ar fi viaţa de grea
Când ai o floare-n palma ta
Chiar şi tristeţea îţi zâmbeşte...
Dacă un suflet, te iubeşte,
Întinde-i mâna cu iubire!
De vrei să-înoţi în fericire,
Nu o trata ca pe un sloi
Nu-i da sufletul la gunoi!
Iubirea n-o găseşti în piaţă,
O întâlneşti odată-n viaţă.
Oricât-avere vei avea,
Sau oricât ţi-e viaţa de grea,
Fă-ţi timp şi pentru-o mângâiere!
Nu ai nevoie de avere,
De vrei să primeşti ce-i mai scump
Şi mai curat pe-acest pământ
În glastra sufletului tău
Există bunul Dumnezeu,
Cel ce ne dă fără vreo plată
Iubire sfântă şi curată.
Gândeşte-te la EL mereu!
Sunt fericită, dragul meu!
Sunt fericită pentru tine!
Şi mult mai sus de culmi alpine
Vestea ta m-a catapultat.
Chiar te iubesc cu-adevărat!

Curierul ochilor ce-i ador

Când apari fără veste, cum ai făcut acum,
Şi pârjoleşti distanţa ce-mi părea infernală,
În urma ta laşi totul, mic rotocol de fum,
Cum aş putea să spun c-a fost o zi banală?
Când reverşi cu un sunet pictând pe al meu chip
Zâmbetul ce uitasem de mult să-l afişez,
Dispărut fără urmă, pe-un ocean într-un ship,
Cum să nu cânt iubirea, cum să nu o valsez?
Când devii curierul ochilor ce-i ador
Şi-n prag de noapte blândă lumina o primesc,
În viaţa mea am totul, uitând de al tău dor,
Cum pot să nu repet eternul "Te iubesc!"?

Vestea venită-n noapte

Prin vatra plină de tăciuni am rătăcit,
Să aflu colţ de nor din ploi fierbinţi,
Timpu-a lovit din nou şi-un dor tacit
Apasă aprig zborul stors din minţi,
Cupa cu vinul demisec, lent s-a umplut
Picurând peste mine flăcări dense
Ce-au ars năpraznic adevărul absolut
Vărsând în urma ta minciunile intense,
Ai îmbrăcat iubirea-n neagră haină,
Paharul l-ai umplut pân-la refuz,
Ai adormit în mine vers de taină
Pe culmea norilor lăsând mesaj confuz,
Mi-ai dat pentru-o secundă libertatea
De-a flutura aripa peste veacuri
În vatra sufletului arde-n flăcări noaptea,
Tăciuni de dor din ochi se varsă-n lacuri,
M-ascund printre cuvinte neînţelese
Şi mă hrănesc fără să vreau cu tine,
Cel de acum, de-atunci, din seri alese,
Iar cupa mea mai limpede devine.
Veninul tău a fermentat o vreme,
Când mai credeam în valul spart de mare
Divinizându-ţi ochii în poeme,
Doar amintirea vie mă mai doare,
Chipul tău mă inundă peste noapte,
Giulgiul tristeţii peste vis coboară
M-a-nspăimântat vestea venită-n şoapte,
Cenuşa-i prea încinsă, prea amară.

Seninul dimineţii

Bolta se-nceţoşa, lumea era mai tristă,
Paşii-mi erau de plumb, sufletu-mi era sec,
Dorinţa-mi era clară, căutăm o batistă
Lacrima să-mi ascund, în ea să nu mă-nnec,
Eram deshidratată doar de al tău sărut,
Sub tălpi flăcări dansau urcând până la piept
Mă-nfăşurau sălbatic parcă le-aş fi cerut
Să-mi încălzească trupul în timp ce te aştept...
Dar clipa mi-a adus seninul dimineţii,
Zâmbete luminate pe chipul tuturor,
Mi-a desluşit misterul ascuns în gheara nopţii
Dăruind glasul tău ce-mi alina din dor,
Din tălpi şi până-n creştet vestea mi-a străbătut
Fiecare atom, hrănit cu-al tău cuvânt
Vibra aflând că-n dar voi primi-al tău sărut,
Că vom fi numai noi unici pe-acest pământ.
Oricât ar fi de veşted şi-avid sufletu-n mine,
Oricâţi nori între noi paşii ne-ar depărta
Simţi dorul cum m-apasă, simţi că nu-mi este bine
Şi-nvingi mereu distanţa cea care mă rănea.

Din prăpastia durerii

Din prăpastia durerii încerc azi să mă ridic
Las în urmă disperarea, privesc cerul şi îmi zic:
Trebuie s-o fac din nou, istoria vieţii mele
Nu se poate înc-odată să-mi aducă clipe grele!
Vreau să strig într-o pădure, dar copacii glasu-mi ia,
Aş vrea să cer explicaţii, dar n-am cui, e vina mea,
Eu pun suflet în iubire, eu sunt cea care greşesc
Cum să fac, în lumea asta, cum să fac să nu iubesc?
Vestea rea mi-a distrus totul, totu-n jur s-a ruinat,
Am zâmbit, ce puteam face, glasul i l-am ascultat,
Însă vestea...ca un zid drept în faţă m-a lovit,
Pământul m-a înghiţit, totu-n jur s-a prăbuşit
Nimic nu stă în picioare, totul cade peste mine,
Mă înghite disperarea...mi-e aşa un dor de tine!
Iar un telefon ca ăsta nu îmi mai doresc nicicând...
Chiar dacă te voi purta toată viaţa-n al meu gând.

Iubirea noastră-i floare rară.

În zori de zi,
Tu nu mai şti
Să îmi spui: "bună dimineaţa!"
Rosteşti firesc
Doar "te iubesc!"
Să îmi luminezi toată viaţa.
În ochii tăi, calzi şi divini
S-au oglindit cupe de crini,


Iubirea ta-i o sărbătoare,
Este glas tandru de copilă
Mirosul dulce de zambilă

Rază albastră lângă soare,
Rază de lună printre stele
Şi leagănul blândei lalele
În zori senini de primăvară,
Iubirea mea primeşte-o-în dar
Cu-aroma de mărgăritar
Cu toata strălucirea ei,
Iubirea noastră-i floare rară.
Un trandafir
în prag de seară.
Pe-aleea cu miros de tei.

Aş vrea să plec

Aş vrea să plec şi totuşi să mai stau,
Îmi este sete, dar n-am timp să beau,
Aş vrea să zbor şi-apoi s-aterizez,
Nu vreau s-adorm, dar vreau să te visez,
Nu-s veselă, dar nici tristă nu sunt,
Aş vrea să scriu, totuşi aş vrea să cânt,
Aş vrea să tac şi totuşi să vorbesc,
Vreau să-mfloresc, însă mă veştejesc
Aş vrea să fie ziuă dar, e noapte,
Să privesc luna sau stelele toate.
Nu-mi este frig, nici cald nu îmi mai este,
Nu vreau s-aud şi totuşi vreau o veste.
Aş vrea să ningă chiar în plină vară,
Să-mi ciripească trilul de vioară,
Aş vrea şi totuşi, nimic nu mai vreau,
Aş vrea să plec şi totuşi să mai stau.

Tu ... n-ai putea

Tu, îmi promiţi, să-mi dai, ca-n vise un castel
Şi să mă porţi, plutind pe-oceanul fericirii,
S-aşterni alei în faţă-nflorite ca un Rai,
Dar, mie gându-mi zboară, neîncetat la el.
Mă arde încă-n suflet văpaia amintirii,
Ce simt eu pentru el, tu n-ai putea să-mi dai.
Nu pot să-mi alung gândul , deşi uneori vreau
Dar, mă cuprinde dorul şi lacrimi podidesc,
Trecut-au zile, nopţi şi ani neîncetat,
Iubirea lui cea dulce n-am de unde s-o iau,
Însă, adânc, în suflet, încă îl mai iubesc,
Nu pot, nu vreau să-l uit, e mai adevărat.
Nu vreau să-l pierd din vise, orice s-ar întâmpla!
De mi-ar ieşi în cale, poate că, m-aş abţine,
Dar tremurul din suflet, sigur mi l-ar simti,
El, mă cunoaște bine, de-ar ieşi-n calea mea
Cu zbuciumul pe buze, sărutul de la mine
L-ar răpi dintr-o dată, oricât eu aş minții,
El știe foarte bine, cum e inima mea.
Tu, n-ai putea să-mi dai, nicicând fiori de gheață,
Ce simt eu pentru el, tu n-ai putea să-mi dai,
Chiar dacă îmi promiți doar vise în castele,
Visele mele sunt, numai cu el în viață.
Iubire ca a lui, aşa ceva, nu ai
Orice tu îmi promiți, eu aş fugi de ele,
Bani, viitor frumos, nu e ceea ce vreau,
Pe mine mă doboară un gând, mai nebunesc
Că-n viaţa mea, nicicând, n-am să-l mai văd măcar,
Iubirea lui cea dulce, n-am de unde s-o iau,
Deşi, adânc, în suflet, încă îl mai iubesc
Şi-l voi iubi mereu, chiar de va fi-în zadar.