Cu Dumnezeu mână-n mână

Mulți cred că am mintea-n pantă,
că visez ca toți poeții,
că sunt foarte arogantă,
luptându-mă cu nămeții
de iubire și de dor...

Unii cred că-mi este teamă
adevărul să-l rostesc,
habar nu au cum mă cheamă,
pe care lume trăiesc,
nici cu ce aripă zbor.

Se-mbulzesc, să mă răsfețe,
la-nceput, pe limba lor,
însă au atâtea fețe...
încât aleg doar să zbor
în ciuda lichelelor.

Cu Dumnezeu mână-n mână,
n-am cum să mă rătăcesc,
printre nori, din stele-n lună,
pot oricând să despletesc
versul meu, răscolitor.

Contur

Am pus sub noapte perna ferecată
cu stele, înroşită la refuz,
mi-am făcut rondul, alb, ca altădată
şi mi-am permis să fac, de vise verzi, abuz.

Am tălmăcit, sub stânci, o lume rece
în care să m-adăpostesc, de lut, cândva,
atunci când piatra prin izvor va trece
şi ochii tăi mă vor elibera.

Nu voi mai ştii pe care drum să caut
izvoarele bătute de pietriş,
nu pot lăsa să plângă, un alt flaut
pe umeri goi, avizi de umbra ta, clipocind pieziş.

Cu luna am făcut contract pe viaţă,
să-mi dăruiască, fără drept de-apel,
un fir de stea, zdrobit, uitat de gheaţă,
să-l tai felii, cercel după cercel.

Cu soarele nu mă mai joc de-o vreme,
nici el nu vrea să-mi lase cerul sur,
cu nori răzleţi, dansând fără probleme,
să te aştept, să-mi dai din nou contur.

Clasat

Acum e mai bine 

dar ieri,

întrebam de tine

sub seri.

O voce plăpândă 

şoptea

încercând s-ajungă

o stea.

în noaptea pustie 

aprind 

o luna zglobie

şi tind

să-mi pierd amintirea

pe drum

să-ţi ascund iubirea 

în scrum.

De mâine toţi norii

zâmbesc,

stăpânesc fiorii

şi cresc...

Te pun într-un scrin 

la presat,

şi-ţi scriu pe copertă:

 clasat.

Sărut de înger prim

 

 

 

Mi-am aşternut pe cerul tău
Un nor, din cei furaţi de mine
Din ochii ce mă reflectau
Mai sus de culmile alpine.

Aripile mi-au înflorit
Sub haina unui crin regal,
Sufletul gol mi-a fost hrănit
Cu dragoste fără egal.

Ai aşternut pe al meu cer
Timid sărut de înger prim,
Pe palme, norii care-ţi cer
În şoapte să ne-acoperim.

Cobori, să-mi pui balsam pe glezne
Şi lacrimile să-mi săruţi,
Să-mi limpezeşti nopţile lesne
De gri să uit, de frig să uiţi.

Datorită ţie

 

 

 

Urcat-am ieri pe norii mei de-o şchioapă
să-mi caut liniştea pierdută-n drum,
să-mi scald privirea rătăcind pe apă,
de lacrimile nopţilor pierdute-n scrum.

Urcat-am să presar pe-o lume dură
ce-şi ţine inima sub ambalaj,
îşi afişează fără de măsură
gânduri măreţe, vise, anturaj...

Păşeam cu teamă că ating podeaua
şi-n urma mea las doar frânturi de vise,
un trandafir catifelat ca neaua
îmi contura cuvintele nescrise.

Urcat-am ieri pe norii mei albaştri
să-mi reîncarc cu suflet bateria,
să-mi caut rătăcirea printre aştrii,
iubirea, clipa verde, bucuria.

Urcat-am ieri, la braţul tău, pe stele
am cules suflet pentru-o veşnicie,
să îl îmbrac în versurile mele
şi toate astea datorită ţie.

Pentru cei ce cred

Pentru cei ce cred în stele,
în iubire cu temei,
pentru vremurile grele,
vreau să urc pe norii mei!

Pentru cei ce cred că-n beznă,
cu iubire, mă descurc,
ard din creştet pân-la gleznă
şi pe norii mei tot urc.

Covoare de iubire

N-am să-ţi aduc aminte că-s flămândă,

voi desena, pe norii mei, dorinţa

de a te soarbe, chiar şi muribundă

sau resemnată în nesăbuinţa

de-a te avea în inimă mereu.

N-am cum să-ţi pun iubirea la picioare,

să-i redescoperi gustul plin de viaţă

ca o pecete-n lumea asta care,

târăşte-un trup îngenunchiat prin gheaţă,

de-atâta aşteptare, dragul meu.

N-am să-ţi destăinui clipa trecătoare

dar lungă cât un veac şi jumătate,

cum mă apasă-n suflet şi mă doare

doar zi de zi, din zori şi până-n noapte,

când mă lumină numai Dumnezeu.

Am să-ţi păstrez frânturi din norii mei,

să-ţi împletesc covoare de iubire,

când vei veni, din depărtări, să-mi iei

osânda, s-o îmbraci în fericire

cu-o singură privire, dragul meu.

Dor din dor

Ştii? Într-o zi, m-au tot pus,
spre apus, să le scriu.
Numai ştiu
ce-a ieşit, la sfârşit.

Ştiu c-a fost, contra cost,
zămisliri din priviri
şi zbor lin, cristalin,
străbătut de-nceput.

Primăveri în tăceri,
val de dor peste nor.
Am visat, neîncetat
floare albă cu ghimp. Între timp
am izbit ger cumplit
de-un ocean îngrozit,
plin de dor, înverzit,
fără leac, nesfârşit.

Şi... m-au pus, în apus
să-mi pun fir, trandafir,
în cuvânt, pe pământ
să presar vorbe dulci, din coşmar.

Fără noimă de-ar fi
regăsite-ntr-o zi
şi pictate pe cer, cânt stingher
cu ecou, asuprit, sub mantou.

Cânt plătit, răstignit,
de un hohot de plâns,
îngrădit, nepătruns,
printre spini, rădăcini
şi iubiri de granit.
Oare când s-a sfârşit?

Oare când a început?
Zborul lui abătut,
ajungând să se-ntindă
pătrunzând prin oglindă.

Cineva la citit...?!?
Înţeles şi trăit?

Sau... s-a scurs, a ajuns
sub mantou, cu ecou,
într-un piept înţelept
şi-a pierit, împietrit...?!?

Ştii? Într-o zi, voi mai fi...,
dintr-un nor voi ciopli
vers de dor cu fior
să te-aline uşor...

Să-ţi ridice un fir
de păr alb... trandafir
să-mi aduci printre duzi, brazi sau nuci,
să te simt... c-un cuvânt să te-alint.

Să-ţi spun vers, adunat
după ce s-a-nserat,
tu să vrei să-l asculţi,
să le-nşiri celor mulţi
că-ntre noi nu a fost
niciun vis fără rost.

Să le spui c-am luat
dintr-un cer înstelat,
îmbibat cu iubire,
argintat cu menire
şi-am depus, cum mi-au spus
într-o zi, să le scriu, orice-ar fi...

nu mai ştiu...
e târziu...

Vântu-n palmă m-a luat,
printre stele să-mi pună
cântul meu nepătat
de-o dorinţă nebună.

Şi-am luat o petală
dintr-o lună vitală,
ce zâmbea îngheţată
pe-o tipsie pătată
cu stropi reci de izvor
şi-am doinit dor din dor.

Chiar dacă nu vei mai veni

Am scris cât te iubesc pe-o frunză
Dar, s-a uscat a doua zi
Îngăduind să mă pătrunză
În suflet, cu săgeţi târzii.

Pe razele fierbinţi de soare
Mi-am iscălit iubirea-n zori,
Pe ploi şi vânturi uimitoare
Ce-au pus sechestru pe ninsori.

Am încercat să scriu pe vreme,
Ceea ce simt, nimic în plus,
Pe ceasul încleştat, ce geme
Pe paginile ce-au apus.

Am scris pe stele, fără număr,
De parcă aş fi vrut să pun
Pecete peste-al nopţii umăr
Şi Cerului să mă supun.

Pe vata norilor am scris,
Să pară mai pufoşi un timp,
S-au rătăcit şi mi-au transmis
Să-mi caut liniştea-n răstimp.

Am scris, cu gândul că-n tăcere
Îţi vei clădi alt univers
Şi-n urmă vei lăsa durere,
Pe care s-o transform în vers.

Ţi-am dezmembrat clipă cu clipă,
Te-am regăsit şi te-am pierdut,
Se zvântă şi se înfiripă
Iubirea ce ne-a conceput.

Eu curg ca un izvor de lacrimi
Pe paginile sângerii,
Să te iubesc plină de patimi
Chiar dacă nu vei mai veni.

Pe strune-n pragul înserării
Îţi voi aşterne alt poem
Şi tot n-am să te dau uitării
Chiar dacă, nici n-am să te chem.

Bâjbâind prin vis

De-ar fi fost de vină luna
Şi nu şarpele pervers,
Fructul Evei cât aluna,
Iar Adam cântat în vers,
Ca şi luna de poeţii
Visători neobosiţi,
Lupii şi-ar ascuţii colţii
În şerpii încolăciţi,
N-aş fi stat seară de seară
Să-mi pun viaţa chezăşie
Că stelele or s-apară
Doar să îmi aducă mie
Alinarea şi speranţa
Ce-l transmite versul meu,
Aşternut în concordanţa
Iubirii de Dumnezeu.

Aş fi adormit odată
Cu toţi norii nemiloşi,
Lăsând pagina curată,
Luna pentru somnoroşi,
Mărul lui Adam pe masă,
Stelele la locul lor,
Noaptea asta călduroasă
Pe lumina ochilor,
M-aş trezi de dimineaţă
Fără vrere, fără vis
Bâjbâind veşnic prin ceaţă
Ca Eva în Paradis.
Mi-a dat Dumnezeu putere
Şi iubire, cât pot duce,
Asta e a mea avere,
Harul meu curat şi dulce.

Şi totuşi

Şi totuşi aş aşterne două rânduri
Deşi, probabil nu mă vei citi,
Mai am abandonate printre gânduri
Cât de puţin sau mult îmi vei lipsi...

Şi totuşi aş mai scrie trei cuvinte
De rămas bun sau de bine-ai venit
Dar, teamă-mi e că fără jurăminte
N-am să mai cred că dorul s-a sfârşit.

Curând va creste iarba înrourată,
De ochii mei curând îţi va fi dor,
Voi hrăni dragostea adevărată
Purtând aripi de suflet iubitor.

Şi totuşi am să-ţi scriu o slovă, două,
Din cele ce se potrivesc oricui,
Cuvântul meu e purul bob de rouă,
Ce-aduce alinare dorului.

Şi totuşi cerul mi-este mai aproape
Decât mi-ai fost în nopţile târzii
Când dorul tău în piept nu îmi încape,
Şi totuşi voi aşterne poezii.

O slovă

Ţi-a fost vreodată teamă de-un pescăruş în zbor?
Dar de răceala lunii ce-ncearcă să redea
În fiecare seară, mai greu sau mai uşor,
Din tot ce-agoniseşte, lumină, stea cu stea...?!?

Ţi-a fost vreodată sete de-un curcubeu curbat?
Dar de oceanul care, avid de mări, izvoare
Adună lacrimi albe în care s-au scăldat
Iubiri nemăsurate sub stele, nori sau soare...?!?

Ţi-a fost vreodată teamă de-un pui de pescăruş?
De valurile mării privindu-le din munţi
Cu ochi de vultur mândru, că-n zboru-i jucăuş
Ne-a zărit într-o vară, păşind pe ţărm desculţi...?!?

Ţi-a fost vreodată sete de dragoste curată?
De-o mângâiere fină ca puful păpădiei,
 Că noaptea se destramă mai dur ca niciodată
Iar eu n-am să-i destăinui nicio slovă hârtiei...?!?

Departe-n norii mei

 

 

Departe-n norii mei se-ascunde cerul
Cu tot ce poate însemna senin
Şi tot ce emigrează spre misterul
Ireparabil, din al meu destin.

Acolo urc atunci când plâng în şoaptă
Să nu m-audă cei ce îndrăznesc
Să-mi biciuiască slova mea, necoaptă
În moşteniri şi trai împărătesc.

Acolo urc să-mi depun nemurirea,
Să-mi las o clipă crucea îndurării,
Să-mi oblojesc sufletul şi iubirea,
Ca valul sărutându-şi malul mării.

Acolo, la un pas de Dumnezeu,
Îmi cer iertare pentru orice geană
Ce te-a atins când lăcrimam la greu
În lumea asta, rece, pământeană.

Acolo-n norii mei găsesc puterea
De a zâmbi în clipa de restrişte,
De-a îndura la fel de demn durerea
Ne-pretinzând vreodată să vă mişte.

Acolo, norii mei îmi dau din toate
Câte puţin, aşa cum îmi doresc,
Numai atunci când Dumnezeu socoate
Că este timpul meu să strălucesc.

 

 

Speranţă

 

 

 

Din fuiorul neputinţei
Torc un vis pudrat pe geană,
Aripile năzuinţei
Împletesc fără prihană.

Ating ceru-n straie fine
Implorându-i îndurare
Şi-ascund lacrimi cristaline
Sub mormane de uitare.

Ciripesc sub stânca dură
Despletindu-mi insomnia,
Ce-a udat fără măsură
Pana, slova şi hârtia.

Zidul crunt mă înspăimântă
Uneori când norii curg,
Doar speranţa mă încântă
Răsărită într-un amurg.

Paşii-s duri, ca de mileniu
Răzvrătit de vânt şi ploi,
Ridicând la rang de geniu
Toată spuma din noroi.

Muguri frânţi cad pradă veşnic
Ignoraţi de ierni diforme,
Conducând neîndoielnic
Iubirea spre alte forme.

 

 

Oare-a fost sfârşitul lumii?

Arde-atât de tare jarul
De-am urcat pe nori, visând,
Să-mi îngrop în ei amarul,
Ce mă seacă, contemplând.

Cred că şi Iuda se miră
Văzând ura ce domneşte,
Lumea oare mai respiră
Sau doar la rău se gândeşte?

Oare-a fost sfârşitul lumii
Şi-am tras eu chiulul, visând?
Peste noapte, toţi românii
Şi-au turnat otravă-n gând?

Cum se face că-n tipare
Suntem calzi, ca nişte flori
Dar, în goana cea mai mare
Devenim cruzi, carnivori?

Muşcăm mâinile plăpânde
Ce ne vin în ajutor,
Măştile cele mai blânde
Ascund tăiosul topor.

Dumnezeule din Ceruri,
Tu, cel bun şi iertător,
Scoate-mi poporul din geruri,
Doamne Sfinte, Te implor!

Dă-i gândire înţeleaptă,
Tu ai suprema putere,
Că iubirea-i calea dreaptă
Nu goana după avere.

Dorinţe

 

 

Anul ăsta mi-am propus,
Să colind, seară de seară,
Printre norii mei de sus,
Să adun câte-o comoară,
S-o însiropez cu iubire,
Cu parfum de crin regal,
S-o descriu dintr-o privire
Şi s-o ofer... special...

Mi-am propus să-mi apăr clipa
De oricare adiere
Care mi-ar lovi aripa,
Sub măşti de lapte şi miere.
Mi-am propus să merg pe drumul
Sorţii, fără să crâcnesc,
Să-mi redecorez costumul
Iubirii-n care domnesc.

Mi-am propus, anul acesta
Să urc tot mai sus, în nori,
Să le duc stelelor vestea
Că-n verde crud, de trei ori,
În trei ani, m-am rătăcit,
Leacu-n ochii lui găsesc,
Fiindcă m-am îndrăgostit
Din nou, şi mai mult iubesc.

Anu-acesta vreau să-mi depăn
Clipele pe portativ,
Printre versuri, vreau să-ţi legăn
Dorul la superlativ.
Vreau să îmi trăiesc iubirea
Sus, pe norii mei de-o viaţă,
Să-i dăruiesc fericirea
Ce-a avut un timp vacanţă.

 

Nu găsesc răspuns

 

 

 

Uneori, când noaptea vine
Şi pe norii mei plutesc,
Mi-aş dori să uit de tine,
Dar n-am cum, plâng şi zâmbesc.

Uneori, când ziua pleacă
Şi-n norii mei mă scufund,
Mi-aş dori-n mine să zacă
Gerul şi să nu-ţi răspund.

Uneori, când cerul plânge,
Prin norii lui rătăcesc,
Dorul, sufletu-mi străpunge
Şi mi-aş dori să zâmbesc.

Uneori, ziua mă-ntreabă
De ce nu te-alung în noapte?
Oare n-are altă treabă?
N-a-nţeles că nu se poate?

Aş împrumuta chiar geana
Celor ce mă urmăresc,
Poate-aş descoperi taina...
Oare, de ce te iubesc?

La aceasta întrebare
Nu găsesc niciun răspuns.
Te iubesc atât de tare,
Cât să-ţi fie de ajuns!

 

 

Dacă nu-mi cunoşti misterul

 

 

Nu gândi că viaţa-i tristă,
Când nu ai nicio idee,
Cât sunt eu de optimistă
Cu o singură scânteie.

Caută-n paharul care
Încă mai găseşti ceva,
Nu trata, de nu te doare
Sufletul şi inima.

Nu gândi că tot ce zboară
Pentru tine a-ntins aripa,
Colorând-o-n călimară,
S-ar putea să-ţi spulberi clipa.

Caută-n cutia goală
O iluzie de-o filă,
Atunci când găseşti pe coală
Pana albă de acvilă.

Nu te-ntinde cât ţi-e cerul,
Norii nu-i poţi desluşi
Dacă nu-mi cunoşti misterul
Din adâncul inimii.

 

 

Mă iartă că te-aştept

Mă iartă că te-aştept de-o veşnicie
Să-mi săruţi cerul înstelat de dor,
Să-mi dăruieşti iubirea drept simbrie
Şi braţul cald, atât de-ocrotitor.

Mă iartă că-ndrăznesc să scutur norii
Pe malul marilor oceane verzi,
Mă iartă că te-aştept de cum vin zorii
Numai o clipă viaţa să-mi dezmierzi.

Mă iartă că-ţi ascund toată durerea
Ce-o port în piept ca pe un talisman,
Că ochii tăi îmi sunt toată averea
Cu care zbor peste orice ocean.

Doar o clipă

 

 

O clipă doar aş vrea să fiu
Fărâmă de lumină,
Să-ţi decupez până târziu
Tristeţi de pe retină.

Să-ţi mângâi sufletul sortit
Pe veci să mă iubească,
Să te iubesc necontenit
Cu-o grijă îngerească.

O clipă doar aş vrea s-adun
În palme dezmierdarea,
Să te sărut şi să îţi spun
Cât mi-aduci alinarea.

Să-ţi împletesc un aşternut
Din norii mei de-o viaţă
Să te îmbrac într-un sărut
În orice dimineaţă.

O clipă doar să-ţi dau în dar
În noaptea asta crudă,
Să uităm de orice coşmar
Doar cerul să ne-audă.

Să-ţi dăruiesc fără-ncetare
Lumină din lumină,
Să te iubesc la disperare
Şi fără strop de vină

O clipă doar aş vrea să zbor
Cu a luminii grabă,
Să-ţi salvez sufletul din dor
Ca pe-o sfântă podoabă.