Mă roagă-al meu frăţior

Miros de toamnă tristă se-aşterne-n astă seară,
Frunze-n amurg, albastre şi-o linişte cumplită
Mă înfăşoară lent, ca un fum de ţigară,
O lacrimă prelinsă pe-obrazul ca o plită,
Arzând în drumul ei speranţele deşarte
Refuză să se-oprească, un şir lung după ea
Îşi fac şi ele drum, e toamnă şi e noapte...
Nu mai zăresc nimic, nu mai văd nici o stea.
Tâmplele îmi zvâcnesc, îngrozitor mă dor,
Frisoane, gânduri sumbre, sufletu-mi năpădesc,
Ca-n fiecare seară, doar al meu frăţior
Mă roagă, mă imploră, în versuri să zâmbesc.
S-a săturat şi el de-atâta supărare,
A obosit să-mi spună: "mâine va fi senin!"
Iar eu să îi răspund că sufletul mă doare
Spinii de trandafir m-au umplut de venin.
Mă roagă-n astă seară să mă mint o secundă
Şi-n versuri diafane, vibrânde să visez,
Pe mine adevărul în lacrimi mă inundă
Nu am nici un motiv să nu mă întristez.
Vă rog să nu v-aprindeţi, să nu vă întristaţi!
Amici, duşmani, prieteni, cei ce mă veţi citi,
Scriu doar ce simt în suflet, chiar de mă criticaţi
Nu vreau să vă rănesc, dar nu pot orice-ar fi
Să scriu că-mi este bine cu lacrima curgând,
Să mă prefac, să fiu de fapt o ipocrită
Să mă transform acum? să mint că-n al meu gând,
Dansez, sărbătoresc... n-aş rămane-mpietrită?
Cum să vă mint pe voi? când eu nu sunt în stare
Pe mine să mă mint, tristeţea să-mi alung
Lăsând seară de seară săgeţi de neuitare
Inima să-mi rănească şi sufletu-mi străpung.