Timpul

Timpul, cel mai bun prieten și dușmanul meu de moarte
când îmi e lumea mai verde, galbenă sau ruginită,
ninge, plânge, devastează și mă-mpinge mai departe
unde-așteaptă trenu-n gară cu un geamantan ispită.

Timpul, plâns de prunc bezmetic și-adiere de stejar
frânge sufletu-n cuvinte, mângâie trupul rănit,
pune lacrima pe pâine, cozonacu-n calendar,
scoate-n noapte, pe fereastră, dorul cel înțepenit.

Timpul, curgător din fire, fără pic de judecată
se contractă, se-adâncește, ca o lamă de cuțit,
se prelinge peste geamuri, pe podea... ca o prelată
ce acoperă trecutul dureros de ascuțit.

De speranță și dor

Am să-ți scriu
într-o noapte,
când va curge lumina
în stropi mici de-ntuneric,
de speranță și dor.

nuferi albi,
vor impune,
strălucind la ferestre,
să-ți ascult visul fraged
derulându-și firescul.

să-i sărut pleoapa caldă,
să-i pun capul pe pernă,
să-i dau ceaţa deoparte
din iubirea eternă.

Am să-ți scriu
când din ramuri
se vor naște poeme,
când tăcerea luminii,
implorând ajutor,
va-nflori peste vreme
de speranță și dor.

M-am născut înainte să mor

 

 

 

M-am gândit să mă nasc înainte să mor,
să adun primăveri dintr-un hohot de cânt,
să păşesc peste timp despletind cald fior,
dându-mi seama ce-am fost să-mi doresc cine sunt.

M-am născut dintr-un lut tocmai bun de convins,
am topit fulgi de nea dintr-o iarnă cumplită
să-mi astâmpăr ciorchini care-n dor s-au încins
şi-au ţâşnit, vers cu vers, mângâieri să comită.

M-am convins c-am atins pragul zilei, de ieri,
ca un far zbuciumat printre valuri domnind,
împărţind adieri, luminând primăveri,
m-am gândit să renasc firul ierbii doinind.

Compensaţie

Ieri n-ai putut să-mi dai iertarea,
astăzi nu vrei să mă dezlegi,
dar lacrimile-ţi curg ca marea
oceanelor fără de legi.

Mâine când totul va fi veşted
iar soarele va răsări
deasupra unui munte neted
de lacrimi, voi înmărmuri.

Mă vei percepe ca pe-o stâncă
din care m-ai sculptat cândva
dar nu m-ai dat uitării încă...
nici nu mă poţi remodela.

Un monument clădit durerii,
din stele frânte-n primăveri
ce-a reuşit să-i pună serii
cununa stelelor de ieri.

Azi numai vreau să ştiu coşmarul
ce sufletul mi-a întemniţat,
nici n-am să-ţi dăruiesc amarul,
ar fi prea mult, şi-ar fi păcat.

Mâine viorile vor plânge
pe umerii care-au căzut
la ceas de taină, tu vei strânge
în buzunar, timpul trecut.

Eu voi aşterne pentru mâine
cu-acelaşi suflet şi cuvânt,
iubirea care se cuvine
să dăinuiască pe pământ.

Să mă ai, să te am

Între mine şi tine

Nu-i nici cer, nici pământ,

Între tine şi mine

Nu-i nici ploaie, nici vânt.

Între tine şi mine

Totul e cum a fost,

Ţi se pare că vine

Vreun minut fără rost?.

Între mine şi tine

Nu e timpul trecut,

Între tine şi mine

Zori de zi s-au născut.

Între noi curge versul

Ca un râu de argint,

Numai tu îi ştii cursul,

Numai eu te alint.

Între mine şi tine

Nicio şoaptă de duh

Cu nuanţe depline,

N-a căzut din văzduh.

Între noi nu există

Flori de gheaţă pe geam,

Fericirea insistă

Să mă ai, să te am.

Am timp să-nvăţ

 

 

Unii au timp, l-au cumpărat din piaţă,
alţii au vânt în palmă şi, dezmăţ,
unii-au curaj să mă privească-n faţă...
ciudat, dar, de la ei... n-am timp să-nvăţ.

Unii şi-au făurit din vise aripi vaste
să poată aduna din zbor sunete vii
făr-a atinge clape, corzi sau taste
ci doar dorinţa de a făuri.

Unii şi-au pus perdele la fereastra
mai mată decât ceaţa şi pătată
de apa adormită, strânsă-n glastra
uitată-n timp de cei ce-au fost odată.

Unii-şi deschid crenguţe-nmugurite,
smeriţi, ca nişte pui de căprioare
de care să îţi tot aduci aminte
când lacrima te arde şi te doare.

Unii... din piuă se hrănesc cu miere,
apa se îndulceşte şi-n salină
când trandafirii-nţeapă cu putere
căuşul palmei cald şi fără vină.

Unii mai cred că m-au pătruns pumnalul
ce-au încercat să-l răsucească-n mine,
uitând că eu am timp să aştept valul
să se întoarcă-n veacul care vine.

Eu cred că tot ce-agonisesc în suflet
şi dăruiesc, mai mult sau mai puţin,
acelora ce pun şi glas şi sunet
din har dumnezeiesc, e dar divin.

Eu sunt aşa cum m-a creat coşmarul
în care-am fost sortită să respir,
mi-am făcut timp să îndulcesc amarul
catifelând spinul de trandafir.

Se duce vestea că n-am timp de viaţă,
nici de sărutul tău nu-mi amintesc
deşi, în fiecare dimineaţă
am sute de motive să zâmbesc.

Unii au timp, l-au cumpărat din piaţă,
alţii au vânt în palmă şi, dezmăţ,
unii-au curaj să mă privească-n faţă...
ciudat, dar, de la ei... n-am timp să-nvăţ.

Ca la carte

 

 

Dintr-o parte-n altă parte
totul merge ca la carte,
lespezi reci căzând deşarte,
lacrima ce ne desparte.

Zeci de vise nevisate
se întrec în aţipire,
totul merge ca la carte...,
dragoste fără iubire.

Ieri se desluşea ţărâna
azvârlită peste ape,
astăzi dorm întinzând mâna,
viselor nesfărâmate.

Milioane de cuvinte
se aşează  rând pe rând,
locuind la mine-n minte
mă vânezi cutreierând.

Dintr-o parte-n altă parte
totul curge ca şi uns,
cupa timpului împarte
stelele-n vis nepătruns.

Aripi large umple cerul
desenând zboruri ciudate,
în oglinzi revăd misterul
filelor smulse din carte.

Nicio boare nu aduce
o secundă de uitare,
în oglinzi să se usuce
verzi coperţi nepieritoare.

Iresponsabilitate

Mă doare prezentul că nu iei în seamă,
Din lipsă de timpuri sau pierderi de vreme,
Amarnic mă arde, că-ţi spun cum mă cheamă,
Iar tu-mi pui pe umeri ciudate probleme.

Atârnă rucsacul prea plin, cu trădare,
Cu setea nebună de-a fi ce nu eşti,
Mă arde lumina din bezna ce n-are
Buton de oprire..., tablou de poveşti.

Privesc cum înlături mândria şi fala,
Nu se mai alege din ele nimic,
Nu-ţi pasă de mâine, îmi refuzi migala,
De pe ai mei umeri, îmi strigi: "eşti prea mic!"

Eu sădeam o floare, o-mpărţeam cu toţi,
Tu-mi pui stele-n traistă, închizi cu fermoar,
Mă inviţi la cină atât cât mai poţi,
Să-ţi depăn o şoaptă rostită-n zadar.

În bezna prea clară, nu zăreşti tortura,
Doar Cerul mai poate ceva să mai schimbe,
Iubirea curată se stinge sub ura
Ce nu încetează prin noi să se plimbe.

Ne împingem spre vârfuri să punem pe pâine
Un cer rupt de stele aparent senin,
Să punem la plată furtuna de mâine
Şi-n caz de incendiu, paharul cu vin.

Trezirea se lasă de mult aşteptată,
Se-nchide o pleoapă pe când te strecori
S-ajungi sus pe locuri, cum n-ai fost vreodată
Deşi-s trepte multe..., tocite de sfori.

Eu primeam o floare, tu o desenezi,
Să-i soarbă parfumul ai tăi descendenţi,
Mai am curcubeul ce vrei să-l pătezi,
Cu el mă feresc de iluştri absenţi.

La Mulţi Ani, Copilărie!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copil născut în nedreptate
În ţara unde totul pare
A fi privat de libertate,
Plecat de chin peste hotare.

Copil maturizat devreme,
Crescut de mamă sau deloc,
Împovărat de mari probleme,
Furat de dragoste şi joc.

Copil cu spate gârbovit
De un ghiozdan plin cu prea multe
Griji care te-au îmbătrânit,
Educă timpul să te-asculte!

Copil cu mâini bătătorite
De tastatură şi capcane,
Te rog să îţi aduci aminte
De zâne, poveşti şi creioane!

Copil în ţara bogăţiei
Educat de-un sistem defect,
Alungă tu umbra urgiei
Ce se aşterne în prezent!

Cu alocaţie infimă,
Crescut cu lapte vechi de ani
Şi-un corn mucegăit, cu stimă
Îţi urez astăzi, La Mulţi Ani!

 

 

 

Începutul săptămânii

 

 

 

 

Cu privirea-ţi pătimaşă
M-am spălat pe ochi în zori,
Soarele-mi făcea cămaşă
Şi maramă, de fiori.

Zorii au venit cu tine
Prin fereastra larg deschisă,
Reuşind din nou să-mbine
Poezia mea nescrisă.

Timpul s-a oprit s-asculte
Vibrând, inimile noastre,
Noaptea, cea cu stele multe
Mi-a lăsat două, albastre.

Am rămas datoare lunii
Să-i brodez albe petale,
La-nceputul săptămânii
Mi-a întins braţele tale.

O grămadă de cuvinte

Florile se nasc în glastră
Creponate îndeajuns
Pentru năzuinţa noastră
De-a distruge ce-am ascuns.

Numai e ce-a fost odată,
Nici măcar miezul de pâine
Nu se simte pe lopată,
Prânzuind ziua de mâine.

Sfertul academic duce
Undeva-n ipocrizie,
Naftalina-i mult mai dulce
Ca ceaiul de păpădie.

Cel ce iartă, nu devine
Mai puternic, ci uituc,
În scurt timp i se cuvine
Răstignirea pe butuc.

Fiul se dezice-n grabă
De părintele bătrân,
Dezmierdând pe bani o babă,
Ce-are silicon în sân.

Teii plâng loviţi de soartă
C-au prins ultima-nfrunzire,
Peste gard nu se mai poartă
Lecţiile de citire.

O metaforă se smulge
Dintr-un soi de măr pitic,
Şarpele la sân ajunge
Cu veninul pus în plic.

Timpul pironit priveşte
Cum i-o ia moda-nainte,
Palme de lozinci primeşte
Hămesite de cuvinte.

Toată floarea tolănită
S-a înverşunat, în glastre
Să emane, otrăvită,
Bir pe sufletele noastre.

Buruienile-s păstrate
În ghivece poleite,
Blestemând înverşunate
Ferestrele aburite.

Podul cade peste mine
Plin de sfaturi şi idei,
Dumnezeu mă mai susţine
Printre lupi, ciobani şi miei.

Nu cobori Tu, Doamne Sfinte
Din a Ta Împărăţie,
Să ne-arăţi că în morminte
Nu e loc de avuţie?

Egalitate

Probabil îngerii veghează
Şi acţionează atunci când văd
Că sufletul se antrenează
Să depăşească vreun prăpăd.

Altfel de ce şi-ar pierde timpul
Să biciuiască-n primăvară
Cu lacrimi repezi, întreg câmpul
De nu ar ştii ce-o să răsară?

Probabil visele-s frumoase
Atunci când noaptea cea mai dură
Adună stele graţioase
Plătindu-şi unica factură.

Altfel de ce-ar transmite luna,
Ciobită-n fiecare seară,
Cât de frumoasă e minciuna
Când adevărul te doboară?

Probabil muntele suspină
Lăcrimând în izvoare reci,
Ştiind că n-are nicio vină

Că ai ales în zori să pleci.

Timpul spune mult mai multe

 

 

Nu te voi lua de aripă,
Ca pe-un simplu muritor,
Să-ţi arăt ce-nseamnă clipă
Risipită pe covor.

Nici nu vreau a mă cuprinde
Din răsărit la apus,
Pe doi zloţi, tainic mă vinde
Când orbeşti privind prea sus.

Nu-s demnă de piedestale,
Nici de stele prinse-n plete,
Aţipesc printre petale
Măcinată de regrete.

Nu te voi lua de guler
Să-ţi modelez nepăsarea,
În genunchi, mă rog, pe taler
Să nu-ţi fie pusă sarea.

Nu cunosc, nici nu mă-ncântă
Zbor cu pietre căptuşit,
Sufletu-n mine cuvântă
Chiar şi când am răguşit.

Timpul mut va spune totul
Grăbindu-se să plătească,
Nu cu bâta sau cu zlotul
Ci cu mila Lui cerească.

Poate am eu vieţi în spate,
Sau poate ieri m-am trezit,
Obosită-s de dreptate
După ce ai pătimit.

Zborul meu, dus în tăcere,
Pretins de clarvăzători
Poartă aripi de durere
Dar, m-alină printre nori.

Cuvântul meu n-are plasă,
Nici la bine, nici la greu,
Am pită caldă pe masă
Din mila lui Dumnezeu.

Timpul spune mult mai multe
Decât aş putea descrie
Deşi, mulţi n-au cum s-asculte
Susurul de pe hârtie.

Departe-n norii mei

 

 

Departe-n norii mei se-ascunde cerul
Cu tot ce poate însemna senin
Şi tot ce emigrează spre misterul
Ireparabil, din al meu destin.

Acolo urc atunci când plâng în şoaptă
Să nu m-audă cei ce îndrăznesc
Să-mi biciuiască slova mea, necoaptă
În moşteniri şi trai împărătesc.

Acolo urc să-mi depun nemurirea,
Să-mi las o clipă crucea îndurării,
Să-mi oblojesc sufletul şi iubirea,
Ca valul sărutându-şi malul mării.

Acolo, la un pas de Dumnezeu,
Îmi cer iertare pentru orice geană
Ce te-a atins când lăcrimam la greu
În lumea asta, rece, pământeană.

Acolo-n norii mei găsesc puterea
De a zâmbi în clipa de restrişte,
De-a îndura la fel de demn durerea
Ne-pretinzând vreodată să vă mişte.

Acolo, norii mei îmi dau din toate
Câte puţin, aşa cum îmi doresc,
Numai atunci când Dumnezeu socoate
Că este timpul meu să strălucesc.

 

 

La trecerea dintre ani

 

 

 

În noaptea asta, stropi de clipă
vor umple bolul anului.
S-a scurs şi el, făcând risipă
de multe dar, n-am să vă spui
acum, în două vorbe chioare,
tot ce-am simţit un an întreg.
Sunt doar un om fără valoare
şi asta încerc mereu să dreg.

În noaptea dintre ani voi râde
de tot ceea ce m-a lovit,
de sufletele-acelea hâde,
ce burţile şi-au hămesit
cu tot ce au găsit în cale,
făcând abuz de libertate,
au radiat curgând la vale
şi m-au lovit însă, prin spate.

Le mulţumesc celor ce-n beznă
mi-au aprins singura scânteie,
mi-au pus o aripă sub gleznă
împărtăşindu-mi o idee
din care-am plămădit o pâine,
am feliat-o zi de zi,
încrezătoare într-un mâine,
în care ceru-mi va zâmbi!

Acum, când poarta dintre ani
aşteaptă pragul să-l păşim,
spre-un alt tărâm şi mai umani
poate c-ar fi timpul să fim,
vă doresc multă sănătate,
mai mult curaj în nopţi pustii,
pe masă să aveţi de toate,
iubire s-aveţi zi de zi!

LA MULŢI ANI!

 

 

Îmi cânt iubirea

În timp ce cauţi alinare,
Eu mângâi soarele în zori
Cât timp, pe boltă, mai apare
Şi izbuteşte printre nori.

În vremuri grele, de furtună,
Prin ceaţă, eu răzbat uşor,
Mă sfătuieşte blânda lună
Să strălucesc, ca ea, de dor.

Prin geruri trec cu amintirea
Clipelor pline de alean
Şi-mi încălzesc, la piept, iubirea
Ca pe un bob de porţelan.

În timp ce eu privesc spre munte
Precum un vultur glorios,
Stelele toate vor s-asculte
Versul meu cald, şoptit duios.

În timp ce greierii răstoarnă
Mirajul serii în chitări,
Doar cerul, peste pleoapă, toarnă
Visele mele până-n zori.

N-am timp să dorm în zorii zilei,
Miezul nopţii nu-mi e duşman,
M-aşteaptă lacrimile filei,
Să le-ndulcesc, fără vreun plan.

În timp ce tu îmi dai tristeţe
Şi mă ridici pe-un nor de fum,
Eu îţi voi şopti cu blândeţe
Un singur sfat: vezi-ţi de drum!

În timp ce cauţi cu privirea
Să-mi furi din suflet simţământul,
Îmi voi hrăni, aici, iubirea
Iar ea îmi va sorbi cuvântul...

Eu sunt iubită peste poate
De-un suflet cald, mărinimos,
Îl cânt în versurile toate
Fiindcă-l iubesc ca pe-un Hristos.

O lume-n ochii tăi

 

 

Eu văd ceea ce mulţi nu văd,

Tu, doar ce izvorăşte-n mine,

Când lumea întreagă-i un prăpăd

Miracolul stă doar în tine.

Eu văd ceea ce mulţi ascund,

Tu zăreşti totul dintr-un vers,

În fiecare trup pătrund

Însă, toţi cred c-ar fii invers.

Eu văd ceea ce mulţi visează,

Tu, visele le răvăşeşti

Pentru că dragostea tronează

În noi, mai mult ca în poveşti.

Eu văd în timp şi peste vreme,

Tu-mi dai dreptate de cu zori,

Când lumea întreagă-n lacrimi geme

Eu zbor pe-un pat imens de flori.

Eu văd o lume-n ochii tăi,

Tu vezi în mine universul,

Iubirea noastră în văpăi

Renaşte cum îmi curge versul.

Pedeapsă fără de păcat!

Cu gheare crude de-ntrebare

Simt timpul cum mă înconjoară,

Eu n-am motiv să-mi cer iertare

Dar, neîncrederea doboară.

Mă-ntreb cât pot să fiu de dură?!?

Mă-ntreb cât pot să te iubesc?!?

Când vei ieşi de sub armură

Voi reuşi iar să zâmbesc?

Timpul se scurge-ncet şi bine

Clipa nu pot să o zidesc,

Nici n-am încredere în mine,

Nu ştiu cu ce-am să mai gândesc...

Furtuna-mi stă înfiptă-n minte,

Mă doare... arde... mult prea tare

Deşi, te iubesc ca 'nainte,

Eu n-am motiv să-mi cer iertare.
.

Mi-e teamă, dragul meu, mi-e frică

Să nu strivesc clipa de zid

Iar, zidul rece nu-mi explică

Aroma aceasta de perfid...

Am obosit să port pe glezne

Vinovăţii închipuite,

Din dragoste... am iertat lesne

Totuşi, îmi stăruie în minte...

Ce timpuri de rebut trăim!!!

Eu... ca pe vremuri te iubesc!!!

De-abia aştept să ne-ntâlnim

 Dar, lacrimile podidesc...

Mă cred doar norii mei pufoşi,

 Ei ştiu ce-ascund sub pardesiu,

Cum să-ntreb ochii tăi frumoşi

Ce văd? Deşert, abur, pustiu???

 Am obosit să port pe tâmple

Pedeapsă fără de păcat!

Vreau să ştiu ce-o să se întâmple?!?

Nimic nu mi-ai clarificat!

M-am săturat să calc pe zgură,

Sufletu-n mine-i ars de mult,

Sunt doar o simplă picătură

Ce scrie şi vreau să te-ascult!

Trecere prin veac

Trec prin timp de parcă veacul
S-ar fii regăsit în ger,
Caut lacrimilor leacul
Implorând stelele-n cer.

Trec prin timp de parcă leacul
S-ar găsi-n stive enorme,
S-ar împrăştia cu sacul
Din farmacii uniforme.

Trec prin timp de parcă sacii
Cu sămânţă de tristeţe
Îmi pictează-n vară macii
Redând grânelor bineţe.

Trec prin timp de parcă macii
Ar însămânţa dorinţe
Din care-au crescut copacii
Plini de boli şi suferinţe.

Trec prin timp de parcă ramul
Frânt de fructul anilor,
Sfidează lumina-n geamul
Infinit al clipelor.

Trec prin timp de parcă timpul
A-mpietrit sub stânci imense,
Redefinind anotimpul
Pentru albe recompense.

Trec prin timp de parcă pasul
Încă nu s-a inventat,
Îndrăznesc să întorc ceasul
Ce secunda-a amputat.

Trec prin timp de parcă ceasul,
Răstignit pe geana lunii,
Înmărmureşte compasul
Chiar în toiul rugăciunii.

Trec prin timp spre universul
Rătăcirii omeneşti,
Redând paginilor versul
Ce te-ndeamnă să iubeşti!

Trec prin timp purtând iubirea
În suflet ca pe-o comoară
Îmbrăţişând fericirea
Că timpul nu mă doboară.

Iubirea pură-i o comoară

Pisicile au nouă vieţi,
Eu am doar una-jumătate,
În ciuda multor greutăţi
M-am strecurat ades prin toate.

Furtunile au ploi şi zloată,
Mările, valuri, ţărm, nisip...
Poate că sunt doar blestemată
Să-ţi simt suflarea şi să ţip.

Lumina vine de la soare,
Iubirea de la Dumnezeu,
Cum să trăiesc fără culoare
Când suntem coloraţi la greu?

Speranţa curge peste noapte,
Timpul domneşte radios,
Iubirea-n paginile toate
Are porunca lui Hristos.

Eu nu mă pot iubi pe mine
Mai mult decât răcneşte versul,
Trupul meu nu îmi aparţine,
Asta o ştie universul.

Esenţele ce-mi curg prin vene
Îmi colorează zece vieţi,
Ochii redau de sub sprâncene
Ceea ce voi n-o să puteţi.

Stelele toate pot primi
Într-o secundă, de la soare
Aroma caldă-a inimii
Fără a-mi cere aprobare.

Aerul care mă-nconjoară
Poate avea orice valoare,
Iubirea pură-i o comoară,
Oricâte vieţi trăim, nu moare.