Iubesc lumea asta cu tine în ea!

 

 

Iubesc lumea asta cu tine în ea!
De ce te descopăr aşa de târziu?
Ţi-aş fi dat o stâncă dar, am dragostea
Albastră de verde şi vreau să te ştiu!

Iubesc lumea-n care zburând îmi şopteşti,
De ce-aş rezuma-o la ce n-am visat?
Ofer viaţa-ntreagă doar să-mi dăruieşti
Albastru din noaptea când m-ai sărutat.

Iubesc lumea-n care mă duci pe-nserat,
Pe aripi de vise şi fluturi divini,
Descopăr în tine un suflet curat
Albastru şi verde, cu care m-alini.

 Iubesc lumea-n care te-aud zi de zi,
Îmi scalzi trupul fraged în ochii tăi verzi,
O viaţă întreagă de mă vei iubi,
Iubeşte-mă sincer şi n-ai să mă pierzi!

 

 

Am timp să-nvăţ

 

 

Unii au timp, l-au cumpărat din piaţă,
alţii au vânt în palmă şi, dezmăţ,
unii-au curaj să mă privească-n faţă...
ciudat, dar, de la ei... n-am timp să-nvăţ.

Unii şi-au făurit din vise aripi vaste
să poată aduna din zbor sunete vii
făr-a atinge clape, corzi sau taste
ci doar dorinţa de a făuri.

Unii şi-au pus perdele la fereastra
mai mată decât ceaţa şi pătată
de apa adormită, strânsă-n glastra
uitată-n timp de cei ce-au fost odată.

Unii-şi deschid crenguţe-nmugurite,
smeriţi, ca nişte pui de căprioare
de care să îţi tot aduci aminte
când lacrima te arde şi te doare.

Unii... din piuă se hrănesc cu miere,
apa se îndulceşte şi-n salină
când trandafirii-nţeapă cu putere
căuşul palmei cald şi fără vină.

Unii mai cred că m-au pătruns pumnalul
ce-au încercat să-l răsucească-n mine,
uitând că eu am timp să aştept valul
să se întoarcă-n veacul care vine.

Eu cred că tot ce-agonisesc în suflet
şi dăruiesc, mai mult sau mai puţin,
acelora ce pun şi glas şi sunet
din har dumnezeiesc, e dar divin.

Eu sunt aşa cum m-a creat coşmarul
în care-am fost sortită să respir,
mi-am făcut timp să îndulcesc amarul
catifelând spinul de trandafir.

Se duce vestea că n-am timp de viaţă,
nici de sărutul tău nu-mi amintesc
deşi, în fiecare dimineaţă
am sute de motive să zâmbesc.

Unii au timp, l-au cumpărat din piaţă,
alţii au vânt în palmă şi, dezmăţ,
unii-au curaj să mă privească-n faţă...
ciudat, dar, de la ei... n-am timp să-nvăţ.

Nu se mai poartă uşa larg deschisă

De la un timp mă limpezesc în soare
şi-n lacrimile mării mă usuc,
de la un timp nu-mi mai trimiţi culoare,
nici eu nu plec deşi încet mă duc.

De la un timp mă îngrozesc netoţii
cu vorbe aruncate la-ntâmplare,
încătuşez iubirea cum fac hoţii
să nu mă rătăcesc în bălţi de soare.

De la un timp izbesc în laşitate
cu braţele-ncleştate de durere,
nu-ţi cer nici timp, nici aur, nici dreptate,
nici frunzelor ce cad nu le cer miere.

Mă duc spre miazănoapte să-mpart stele,
spre miazăzi să-mpart ce-a mai rămas
din curcubeul frânt în acuarele
şi ploi torenţiale fără glas.

Mi-e teamă să-ţi repet ce-mi arde pieptul,
nu se mai poartă flăcări de prisos,
acum se osândeşte alfabetul
şi se alungă tot ce-i mai frumos.

Nu se mai poartă dorul sărutării,
nici ochii dragi nu se aşteaptă-n prag,
acum ne tăvălim ca valul mării
şi rătăcim icoana celui drag.

Aş fi ridicolă dacă ţi-aş cere
să te gândeşti cât un sărut la mine,
un strop infim... Imensa mea avere
e sentimentul ce-a uitat să se încline.

Nu se mai poartă uşa larg deschisă,
nici sufletul la purtător nu-i de bone-tone,
iubirea e o noapte contrazisă
de-o lacrimă ascunsă sub beton.

Prinos

Un frate de suflet a scris un poem,
Cu mult adevăr şi multă durere
Ascunsă sub versuri precum un blestem,
Aşa plâng poeţii în vremuri de fiere.

Ne ducem speranţa în pânzele albe,
Hrănindu-ne pruncii cu lapte la plic,
Înecăm durerea în doze şi halbe
Golind cardul care şi-aşa-i de nimic.

Azvârlim gunoiul pe geam, nu la ghenă,
E drumul prea lung, iar groapa-i păzită,
De-atâţia gurmanzi, ca leii-n arenă
Aşteaptă o pungă cu jale dospită.

Am luat ieri salariul, l-am dat pe o rată,
Am fiert arpacaşul cu lacrimi cu tot,
Mai am de-o secundă şi-o ultimă plată,
Iar greva loveşte c-un bici peste bot.

Nu am nici tigaie, să fiu gospodină,
Să-nlătur uleiul din publicităţi,
Citesc pe-ndelete poeme-n surdină
Şi-mi caut menirea prin alte cetăţi.

Răcnim fără noimă, răcnim fără rost,
Sfârşiţi de durere ne purtăm amarul,
Îl punem de strajă, visând contra cost
La ziua de mâine, ne-ngroapă coşmarul.

Avem libertatea de-a scrie cu jale,
Aveţi libertatea de a ne citi,
Cu sângele nostru pe filele goale,
Ne-aducem prinosul c-un poem pe zi.

Răsplata

 

 

Din lumea asta, aş putea,
Să-mi iau tot ceea ce-mi doresc,
M-aş răcori cu dragostea
Când ochii tăi mă încălzesc.

Din glasul tău, îmi e de-ajuns
Un sunet cât o-nghiţitură
Şi aş simţi cum m-a pătruns
Iubirea pură, din scriptură.

Din mâna ta iau mângâiere,
Pentru trei lumi de sihăstrie,
Privirea ta-i a mea avere,
Sărutul tău a mea simbrie.

Din lumea asta, aş putea,
Să-mi iau tot ceea ce-mi doresc,
Îmi e de-ajuns iubirea ta,
Nu încetez să te iubesc!

Tu eşti răsplata vieţii mele
Pe care n-am visat s-o am,
Eşti luna plină printre stele
Şi soarele zâmbind în geam.

 

 

Dezmeticire

De sub tăcerea mormântală
În care m-am scăldat trei seri,
Strecor prin valul frânt de-o zală
O lacrimă pierdută ieri.

Încerc s-o prind în palma stângă,
Să pot clădi cu ea un vis
Sufletu-începe să se plângă
De dorul unui Paradis.

Din glas ţi-am adunat tristeţea
Şi agonia nesecată,
Mi-aş fii dorit să-ţi dau blândeţea
Cum o făceam, neobservată.

Pe vis să-ţi scriu cu picătura
Nopţilor astea, mult prea sumbre?!?
M-ar condamna literatura
C-am născocit-o printre umbre.

Prin întuneric fac potecă
Să îţi pătrund adânc în minte
Deşi, nu sunt o indiscretă,
Mi-e dor să-mi dai două cuvinte.

Încerc să mă dezmeticesc
Deşi, sunt foarte rătăcită,
În jungla asta mă lovesc
De-atâţia spini, şi-s obosită.

Îi simt în ceafă uneori
Iar răsuflarea lor sfidează,
Se linguşesc ca nişte flori
Ce cu nimic nu se-asortează.

Pe norii mei, nu-i pot urca,
Sunt ascuţiţi şi plini de ei
Deşi, un timp m-aş mai juca,
Prea plină-i lumea de mişei.

Mi-e groază-n palmă să-i aştern
Văzându-le rigiditatea
Dar, nici nu-i pot hrăni etern
Abandonându-mi libertatea.

Lentilele nu-s aburite,
Încă mai văd destul de clar,
Întind o plasă de cuvinte
Când spinii-mi dau otrava-n dar.

Beau doar o gură de ceai verde
Să mă ridic din jar mocnit,
Ştiu sigur că nu ne vom pierde
Doar ne iubim la infinit.

Spinii sub forma de secure
În vreascuri de vor ofili,
Sufletul meu poate să-ndure
Dezmeticindu-se într-o zi.

În şoapte să mă-nvelesc

În noaptea asta, mai albastră

Decât albastrul ce-mi oferi,

Voi cere lunii, prin fereastră

Să-ascundă umbrele de ieri.

Să simt cum îmi pansezi aripa

Cu glasul tău mângâietor,

Să-nvingem lacrima şi clipa

În care ne-am topit de dor.

În noaptea asta fără vise

Cu insomnie parfumată,

Presar petale de narcise

Din dragoste adevărată.

Să-ţi aud glasul cum mă cheamă,

La pieptul tău să mă topesc,

Să nu mai bag nimic în seamă

Şi-n şoapte dulci să mă-nvelesc.

Toţi norii au un rost

Să-ţi privesc ochii-i prea târziu,
Glasul m-a fermecat,
De vise numai vreau să ştiu,
Totul i-adevărat.

În jurul meu se modelează
O lume fără pată,
O eră albastră radiază
Cu aştrii parfumată.

Cerul e-albastru cum n-a fost
De mult, în a mea lume,
Toţi norii au de-acum un rost,
Visul se descompune.

Degeaba-ncearcă să revină,
Albastrul îl doboară,
E pace iar, a lui lumină
În suflet îmi coboară.

Îmi umple inima rănită
Cu un senin imaculat,
Mă simt o stea adăpostită
În gândul tău catifelat.

Cuvântul tău

Cu doua vorbe şi-un cuvânt

Mi-ai alungat tristeţea,

Nu mai aveam discernământ,

Îţi căutăm blândeţea.

Ca peştele uitat pe plajă,

Mă perpeleam de dor

Dar, glasul tău precum o vrajă

Spulberă orice nor.

Cuvântul cald alungă ceaţa

Ce mă împovărase

Şi-mi dăruieşte dimineaţa

Serilor preţioase.

Aici lacrima domneşte

Vă rog, să luaţi aminte,
Aici nu-s cuvinte goale
Scrise-n grabă pe morminte,
Aici sunt lacrimi şi jale.

Aici lacrima domneşte
Scăldând o iubire pură,
Aici sufletul iubeşte,
Nu-s vorbe pe tastatură.

Vă rog, să luaţi aminte
Chiar să le şi număraţi,
Nu sunt numai cinci cuvinte
Pentru oameni îngheţaţi.

Aici lacrima răcneşte
Doar de dorul lui fierbinte
Sufletul, aici, iubeşte
Nu's doar şaizeci de cuvinte.

Vă rog, să luaţi aminte
Că iubirea n-a pierit,
Dar, de astăzi înainte
Sufletul mi-am pedepsit.

Şase sute saizeci'ş'cinci
De poeme adevărate
S-au scris cu lacrimi aici,
Zi de zi, noapte de noapte.

Criticii m-au înghioldit,
Că nu se mai poartă rima,
Cititorii m-au lovit
C-aş gândi doar cu inima.

Ceru-a plâns cu lacrimi grele
Când iubirea-a fost departe
Iar, din paginile mele
Nu s-a scris decât o carte.

Nu vă cer să-mi daţi dreptate,
Nu vă cer să mă blamaţi
Doar trăim în libertate,
Puteţi să mă criticaţi!

Eu sunt o învingătoare,
Puteţi râde cât poftiţi,
Iubirea-n mine nu moare
Oricât de tare loviţi!

Comentariile voastre
Sunt doar vorbe de prisos,
N-aţi trăit clipele noastre,
Nu-nţelegeţi ce-i frumos.

Dragostea nu-i joc de glezne
Ce se poate evita,
Uitarea nu vine lesne,
Puteţi lovi cât veţi vrea!

Eu rămân pe culmi muntoase
Cu splendida amintire,
Sute de clipe frumoase
Născute doar din iubire.

Nimeni, pe acest pământ
N-are dreptul să atace
Sentimentul pur şi sfânt
Care doar în suflet zace!

Voi, cei ce nu ştiţi cum doare
Sufletul şi inima,
Loviţi-mă-n continuare,
Cerul mă va alina.

Iubirea nu mi-am ucis-o,
Am lăsat-o să respire,
Pe-aceste pagini am scris-o
Să-i dăruiesc fericire.

Lacrima-mi curge de-a valma,
În zadar vreau să opresc
Inima, sufletul, palma....
Toate strigă, te iubesc!

Glasu-mi rosteşte cuvinte
Care-n suflet mă lovesc,
Vreau să păşesc înainte
Dar, rămân să te iubesc!

Dorul tău nu mă mai doare

Am plâns ,cât primăvara-n care
Ochii tăi m-au vrăjit subit,
Azi dorul tău nu mă mai doare,
Nici nu mai plâng, am obosit.

Am plâns în viaţa asta dură
Cât Dunărea învolburată,
Ţi-am dăruit iubire pură
Dar, n-ai văzut-o niciodată.

Am plâns în nopţile pustii
Cât Dunărea şi trei izvoare,
Mereu te aşteptam să vii
Să-mi dăruieşti raze de soare.

Am plâns de dor şi de iubire,
Am plâns chiar şi la pieptul tău
Odată, chiar de fericire
Mă ştie Bunul Dumnezeu.

Am plâns cât noaptea înstelată
Prin vise când te rătăceam,
Te-am visat azi, ca şi-altă dată,
În mii de măşti te regăseam.

Voiam să fug din calea ta,
Îmi spuneai clar că nu se poate,
Că oriunde te vei afla,
Vei fi aici şi zi şi noapte.

Coşmarul n-a durat prea mult,
Un fulger, somnul mi-a răpit,
Nu mai vreau glasul să-ţi ascult,
E prea târziu şi-am obosit.

Ploile, paşii-ţi vor spăla,
Când amintirile pe rând,
Din suflet, le voi alunga
Pe culmea norilor, visând.

Lanţul cel vechi a ruginit
De-atâtea lacrimi sângerânde,
De-acum tot jocul ia sfârşit,
Tabla de şah o voi ascunde,

Am plâns în viaţa asta mare
Cât milioane de furtuni,
Azi dorul tău nu mă mai doare,
Dumnezeu va face minuni.

Nelinişte

Cumplit s-a spart tăcerea după un vis ciudat,

În mii de bucăţele şi cioburi argintii,

Nu vreau să-mi spui deloc ceea ce s-a întâmplat,

Vreau să-ţi aud în şoaptă doar glasul inimii.

Mă-înec în multe umbre, mă rătăcesc prin neguri, 

Tăcerea mă loveşte, neliniştea mă arde,

Împing pereţii casei şi-i izbesc pe alocuri, 

M-apăsa mii de lacrimi, zeci, sute, miliarde.

Un singur cânt calmează neliniştea imensă,

Un singur gând domneşte în sufletu-mi lovit,

Te voi iubi oricât va fi ceaţa de densă

Şi apele de tulburi, nimic nu s-a sfârşit.

Sunt Universul tău

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.


Sunt, cum mă știți, o singură persoană,
Doar pentru el reprezint lumea-ntreagă,
Din glasul său culeg câte-o consoană
Și împletesc strofa care-mi e dragă.

Sunt cum am fost și așa voi rămâne
Un strop de suflet presărat în vers
Dăruind cât mai pot scrie și spune:
Te iubesc, fiindcă îmi ești Univers!

Sufletul ce te așteaptă

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.


Sunt sufletul ce vede multe,
Sunt oarbă doar când te privesc,
Când lacrimile vor să-mi cânte
Și-n al tău piept mă cuibăresc.

Sunt sufletul ce-aude cântul
Iubirii tale peste munți,
Sunt surdă când îmi țipă gândul
Iar tu, cu sufletul, l-asculți.

Sunt sufletul ce-ți simte pasul
Și freamătul din zori de zi,
În lipsa ta, m-alină glasul
Când ți-l ascult, oriunde-ai fi.

Sunt sufletul ce te așteaptă
Oricâte nopți vei colinda,
Voi fi la fel de înțeleaptă
Și viata-n palme îți voi da.

Din glasul tău

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.



Un strop de verde, picurat
Din glasul tău, la asfințit,
Sufletul mi-a îmbălsămat
Și zâmbetul mi-a revenit.

Un fir de gând misterios
Ți-a șoptit care-mi era vrerea,
Din glasul tău armonios
Mi-am însușit toată puterea.

Din ochii tăi am luat culoare
Să pictez versu-înfometat
De dragoste și de candoare,
Și-n glasul tău l-am completat.

Mi-am luat secunda de iubire
S-o port în visul următor,
Ca pe o trenă cu safire
Ce-mi spală ochii de-al tău dor.

Tăcerea care zbiară

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.



Sunt o frunză fără crâng,
Fără-acel ce mă iubește,
Aripile mi se frâng,
Versul mi se încâlcește.

Sunt vântul ce se-ntețește
Fără glasul lui divin,
Fără-acel ce mă iubește
Sunt un cer cu lacrimi plin.

Sunt tăcerea care zbiară
Din rărunchii pieptului,
Fără de a mea comoară
Sunt doar pana corbului.

Sunt istoria durerii
Fără leac pe-acest pământ,
Sunt strigătul disperării
Și tăcerea din mormânt.

Doar un cuvânt

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.



Să-mi spui să tac când aberez,
Să-mi spui orice, când tac prea mult,
Să mă întrebi de ce vibrez
Chiar și când șoapta ți-o ascult.

Să-mi spui doar un cuvânt șoptit
Din cele două repetate
De amândoi, la infinit,
Aproape-n fiecare noapte.

Un sunet doar să îmi rostești,
Șuvoi de vers vei îndulci,
Voi știi cât de mult mă iubești
Iar, eu enorm te voi iubi.

Drumuri noi

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt clipe-n care-ți caut pasul
Ca pe un leac inexplicabil,
Să nu cumva să-ți confund glasul
Cu orice freamăt adorabil.

Sunt seri în care-ți caut steaua
Prin visele nenumărate,
Să nu pătrund prin catifeaua
Iubirii noastre închegate.

Sunt nopți în care-ți caut geana
Să-ți sărut ochii zâmbitori
Să nu cumva să uit că teama
Din vis, s-a rătăcit în zori.

Sunt drumuri ce le-ai străbătut
De-atâtea ori, purtând cu tine
Iubirea care s-a născut
În zbor, pe culmile alpine.

Sunt zile-n care-ți sorb cuvântul
Și-n flăcări albe-l împletesc,
Să nu cumva să uite vântul
Să-ți spună ce mult te iubesc.

Clarificări

Îmi place glasul să-ţi ascult,
În ochii tăi să m-adâncesc,
Eu m-am rugat atât de mult
Pe-alei de vis să te-ntâlnesc
Dar, n-ai să afli niciodată
Din ce îmi împletesc surâsul,
Îl pictez pentru lumea toată
Dar, fără tine, am opusul.

Noaptea n-ar mai îndrăzni
Să mă ferească de lumină
Dac-a ta voce m-ar hrăni
Cu şoapte dulci în prag de cină.
Într-un izvor de diamante
M-ar scălda luna cea tăcută,
Dac-aş sorbi două cuvinte
Din vocea-ţi arhicunoscută.

Luna nu ar mai secera
Seară de seară-n lan stele
De m-aş hrăni cu vocea ta
Doar un minut, în clipe grele.
Ar străluci precum un soare,
Suspinul lumii să-l topească,
Să rămână pe veci datoare,
Cu dragoste să se hrănească.

Am să-ţi aştept glasul pe seară
Cu-o şoaptă să mă încălzesc,
Şi-n zori, când stelele coboară,
Viaţa mea să îţi dăruiesc.
De dragul tău să mă transform
Într-un ocean de fericire,
Pămânul să-mbrac uniform
Cu dragoste şi cu safire.

Să uit

Răpeste-mă pentru o noapte,
Răpeste-mă pentru o clipă,
Să uit de nori, să uit de toate,
Să simt cum îmi redai aripă.

Hrăneşte-mă cum ştii doar tu,
Cu glasul tău miraculos,
Să uit de tot ce-nseamnă nu,
Să zbor pe braţul tău vânjos.

Sărută-mi clipa ce mă doare,
Sărută-mi pagina de dor,
Să uit de lacrimile amare,
Să simt cum mă hrăneşti în zbor.

Primeşte-mă ca pe o rază
Care se stinge-n seri târzii,
Să uit că mă poţi ţine trează
Hoinărind printre poezii.

Iubeşte-mi sufletul fierbinte,
Iubeşte-mă aşa cum sunt,
Să uit să folosesc cuvinte
Iubindu-te în amănunt.