Lacrima mi s-a zvântat

Iar dacă noaptea se sfârşeşte
Şi lacrima mi s-a zvântat,
E doar fiindcă Cerul doreşte
Să amintească neîncetat
Că Soarele ne dă căldură
Fără vreo plată, zi de zi
Deşi-n lume se naşte ură
Ascunsă-n verbul "a iubi".
Iar dacă zorii se ivesc
Şi roua-n iarbă se aşterne,
Din simplu fapt că te iubesc
Zâmbetul cald mi se discerne.
În piept trag aer, mă ridic
Şi-am să iubesc sincer, mereu,
În faţa urii nu abdic!
M-ajută Bunul Dumnezeu
Să lupt cu cioburile care
Se-ascund sub apa cristalină
Şi strălucesc din depărtare,
Deşi, doar din Cer au lumină.

Rătăcită-n poezie

Jungla lumii mă loveşte cu săgeţi însiropate,
Urlu sub cruzimea clipei, doar iubirea ta m-alină,
Nopţile le pierd în vise, ziua se transformă-n noapte,
Dar iubind cu disperarea ochilor fără lumină,
Sufletul în mine zbiară născând dulcea simetrie,
Trupul se desprinde-n lacrimi, inundat de realism,
Smulg secundele din viaţă, rătăcită-n poezie
Şi-ţi iubesc sufletul candid, îmbibat în romantism.
Orizontul îmi îngheaţă sub durerea absolută,
Jungla lumii ne loveşte fără pic de indignare,
Ne ascundem sub cuvinte într-o dragoste acută
Şi-n mirifica speranţă păşim cu înverşunare
Prin văpaia fără margini, mână-n mână desluşim.
Din Infernul lumii goale, mă-nveţi dragoste să-ţi cern
Uluind străjerii nopţii, chiar şi-n gânduri ne iubim,
Şi ne vom iubi de-a pururi, dezmierdându-ne etern.

Flori de dor

În seara asta aş clădi un pod pavat cu flori de dor
Şi cupe de nectar cuprinse în versuri albe de poem,
Să-ţi pot şopti, doar cu privirea, nemuritorul: "te ador!"
Să-ţi dăruiesc iubirea pură, ascunsă-n pieptu-mi cât un ghem.
În seara asta, liniştită, pe umeri, aripi mi-aş posta,
Cu flacăra iubirii noastre stelele toate să le-aprind,
Şi aş zbura, numai spre tine, în somnu-ţi lin aş acosta
Să te privesc doar o secundă, visele să-ţi sărut zâmbind.
În seara asta, ţi-aş culege stelele toate rând pe rând,
Să-ţi luminez paşii cu ele, pe podul dorului să urci,
Să mă răsfeţi cu sărutări păstrate-n inimă şi-n gând,
Din sufletu-ţi divin, palete de curcubeu viu să-mi aduci.

A mea cenuşă nu se pierde

Am tot sperat că-s vinovată,
Că eu dau "răul absolut",
Iar lumea toată e curată,
Doar toţi am fost şi vom fi lut...
Am tot sperat că-n astă viaţă
Eu sunt cea care am greşit,
Dar, cum pe frunte sau în faţă
Iese gândacul rătăcit...,
De ştii să-i împleteşti o plasă,
În ea să intre cu tupeu
Simţindu-se la el acasă,
Deşi propietar sunt eu...,
Văzând că-s calmă şi concisă,
În propiul venin s-a-necat.
Nici nu visează că-s decisă
Să lupt cu-n parazit ciudat.
N-am otrăvit nici o furnică
În viaţa mea, am plâns mereu,
Şi de aceea nu-mi e frică
Decât de Bunul Dumnezeu!
N-am aşteptat să moară mama
Să-i moştenesc averi sau bani,
Pe mine nu m-apucă teama
Nici de amici nici de duşmani.
Eu am muncit, nu am furat
Să-mi hrănesc pruncii, să-i educ
Sufletul îmi este curat
Deci, anonimule, în nuc
Nu am de gând să urc deloc,
Oricât ai spera tu s-o fac,
Chiar dacă am pe suflet foc,
Prea mult timp n-am de gând să zac.
Am să renasc, cum fac mereu,
A mea cenuşă nu se pierde
M-ajută Bunul Dumnezeu
Să fiu puternică şi verde!

Mă minţi!

Mă minţi frumos, mă minţi zâmbind,
Mă minţi cu vorbe dulci, mieroase,
Deşi ştii sigur că nu tind
Să cred în visele frumoase,
Mă minţi şi nu e prima oară
Mă minţi că cerul e-nnorat
Deşi de mult nu plouă-afară
Ci doar obrazul mi-e spălat.
Mă minţi să-mi alungi suferinţa,
Mă minţi crezându-mă copil
Deşi îţi cer îngăduinţa
De mult, să abordezi alt stil.
Ştii că iubirea mea-i curată,
Ştii că nu mint nicio secundă,
Mă minţi şi nu e prima dată
Când lacrimile mă inundă.
Ştii că minciuna mă răneşte,
Ştii că din dragoste te iert,
Mă minţi, minciuna mă loveşte!
Dar te iubesc şi-asta e cert!

Te-ascunzi

Te-ascunzi în lumea asta mare
Ca un copac cu fructe coapte,
Când ţi-am rămas deja datoare
Cu-acele două, calde, şoapte,
Te-ascunzi în nopţile-nstelate
Ca răul printre stânci curgând
Şi-n nopţile catifelate,
Mi te strecori ades în gând,
Mă scurg pe pieptul tău, izvor,
M-arunci din stele-n altă lume
Şi printre versuri călător
Îmi sorbi secretul fără nume.
Te-ascunzi în lumea asta mare,
Un lanţ muntos acoperit
Cu fulgi de nea, dintr-o ninsoare
Ce nicicând nu s-a potolit.
Te-ascunzi ca ceru-n nori grăbiţi,
Mă urmăreşti seară de seară
Nu ai şi nu poţi să mă uiţi,
Doar împreună o comoară
Se poate împleti pe veci,
Deşi te-ascunzi, nu reuşeşti
Din al meu suflet să mai pleci,
Din simplu fapt că mă iubeşti!

Noapte crudă

Noapte crudă, fără vlagă,
Te-aş aşterne pe-o câmpie,
Să te-adorm o viaţă-ntreagă
Să nu mă mai simt pustie.
Noapte crudă, dureroasă,
Te-aş închide-n zori cu rouă
Să-ţi pictez firea hidoasă
Cu braţele amândouă,
Aruncând raze de stele
Peste bolta înnorată
Şi din lacrimile mele
Să-ţi dau dragostea curată.
Noapte crudă, fără vise,
Fără somn, fără vreo şoaptă,
Din cuvintele nescrise
Ţi-aş clădi ruga ce-aşteaptă
Să se facă dimineaţă,
Cerul să îmi lumineze
Pentru prima oară-n viaţă,
Drum prin neguri să paveze,
Să repreiau hamul vieţii
Ce simt c-am scăpat din mână,
Şi prin densitatea ceţii
Rătăcesc ca o nebună
Ce mai crede încă-n bine,
Ce mai speră-n cer senin...
Noapte crudă, fără tine
Doar şerpii-ar avea venin,
Doar vulpile-ar fi şirete,
Roua-n iarbă ar sclipi,
Stelele-ar zâmbi în plete
Până-n cea din urmă zi.

Durerea fizică

Dând naştere-n dureri cumplite,
Măicuţele-n travaliu zbiară,
Crezându-se nedreptăţite
Când naşterea nu e uşoară...

Durerea fizică se uită
Poate-ntr-o zi, un an, un ceas,
Însă în suflet adâncită
Rămâne-n veci, când ai rămas.

Pe-acest pământ, încă... respiri
În urma unei crude drame,
Chiar de mai ai trei trandafiri
Nu şti durerea unei mame.

Propriul copil mi-am îngropat
Nimic pe lume nu m-alină,
Sufletu-n mine s-a surpat,
Nimic nu-mi mai redă lumină.

Poate greșesc, poate mă-nsel,
Poate că viața e ușoară,
Poate că firea mea-i altfel...
Dar simt că totul mă doboară.

Vederea parcă mi-a pierit,
Sufletu-n mine lăcrimează,
Chiar de-aş zâmbi necontenit,
Totul, chiar totul mă-ntristează.

Încerc să fiu cât mai docilă,
Pe un nou drum, drept, să păşesc
Însă, de mine, nu am milă.
Încerc, însă nu reuşesc.

Nu-mi regăsesc pacea pierdută,
Durerea groaznic mă apasă,
Eram vitează... o redută,
Azi sunt robot pășind prin casă.

Eram vitează şi bogată
Cu doi băieţi şi două fete,
Azi sunt o şchioapă-nfometată
De lacrimi ce tind să mă-mbete.

Eram întreagă-aveam de toate,
Aveam suflet, mâini şi picioare,
El a... plecat de-acum în... noapte,
Iar eu mă scald în disperare.

Nimic nu mai e de făcut.
Flacăra n-are asemănare,
Durerea mamei ce-a pierdut
Un copil, e... enorm de mare.

Ultima arcă

Cu unghiile frânte, cu degetele roase,
Cu sufletul în flăcări, dorinţa de real...,
Cutreier amintirea, sorb clipe furtunoase,
Urc câte o frântură, mă prăbuşesc la mal,
Simt lumea năpădită de false aparenţe,
Ascunsă sub perdele de rugăciuni perfecte,
Avide-n bunătatea stropită cu absenţe,
Încurajând minciuna crescută în defecte.
Cu buzele tocite, răcnesc fără putere,
Scârm muntele durerii ce mi se-nalţă-n drum,
Mă ridic o secundă, sperând să am vedere
Atâta timp cât viaţa nu se transformă-n fum.
Văd lumea îmbâcsită cu scuze şi ştiinţă,
Cerşind iertarea sfântă doar pentru-a face loc
Altor păcate grele făcute-n pocăinţă,
Supranumite-n grabă, soartă, destin, noroc.
Mulţi, cei săraci cu duhul, lăudăroşi cu rang,
Lovesc cu disperare, făr-a gândi vreodată
Că oricând pot cunoaşte al vieţii bumerang,
Că nimic nu primim, pe lume, fără plată.
Chiar dacă tac strivită sub muntele durerii,
Şi nu e prima dată când Domnul mă încearcă,
Nu mă voi da înfrântă de dragu-abandonării
Voi deveni oceanul purtând ultima arcă,
În ea, ca pe-o comoară, iubirea voi păstra
Ferită de-ntuneric, ferită de cruzime,
Cu aripa rănită, veşnic voi demonstra
Că lacrimile mele pot mângâia în rime.

Eu te iubesc!

Ce mult aş da să pot rosti că te-am uitat!
Ce mult aş vrea să pot şopti: nu te-am visat!
Cât mi-aş dori să te alung în depărtări!
Prin noaptea grea, să trec mai iute până-n zori.
Să te înec în zeci de lacrimi şi-n suspin,
Să-mi amintesc de tine doar ca de un spin,
Să uit c-ai fost un trandafir catifelat,
Să-mi spun că eşti un vis..., n-ai existat.
Nici măcar paşii să nu-mi amintesc...
Dar aş minţii, n-ar fi corect... eu te iubesc!

Ce mult aş da visul pierdut să-mi retuşez
Să-ţi uit parfumul, să nu mă-ntristez,
Să nu te port cu mine-n suflet zi de zi
Să redescopăr bucuria de-a zâmbi.
Să-mi regăsesc pacea la al tău piept,
Ce mult aş da să fii aici, să nu te-aştept!
Să ne ascundem de necazuri şi dureri
În vraja ploii oglindită-n primăveri,
Să îmi aşterni în palmă praf ceresc...
Ce mult aş da să te aud... eu te iubesc!

Nu mi-am dorit

Nu mi-am dorit sclipiri de Lună,
Nu mi-am dorit arginţi din stele,
Numai senin după furtună
Visam în paginile mele...

Nu mi-am dorit palat regal,
Sau aşternuturi de mătase,
Amurgul calm, şoptit pe mal
Sufletul îmi acaparase.

Nu mi-am dorit bolta cu stele,
Nu mi-am dorit nicicând prea mult,
În toate paginile mele
Mă aşteptam doar să te-ascult.

Nu mi-am dorit păduri, livezi,
Nicio minune n-am cerut,
Decât să-ţi mângâi ochii verzi
Şi sufletul să ţi-l sărut.

Mă luminezi şi mă blestemi

De unde vii, din ce amurg?
De unde ştii ce lacrimi curg
Pe-obrazul sufletului meu?
De ce-mi rosteşti vorbe cereşti?
De ce mă cerţi când îmi zâmbeşti
Şi mă ridici când mi-este greu?
De ce mă-ntrebi când îmi răspunzi?
În viaţă vrei să îmi pătrunzi
Precum se naşte-un curcubeu?
De ce pui nori în trei culori
Pe cerul meu şi mă măsori
Cu agerimea unui leu?
De ce m-azvârli şi mă rechemi,
Mă luminezi şi mă blestemi,
Mâine şi ieri, azi şi mereu?
De ce nu-mi spui de unde eşti,
Când cu migală mă-oblojeşti,
Eşti flacăra lui Prometeu?
De ce nu-mi dai un strop de Rai,
Din cerul nopţilor de Mai,
Pictate-n vers, cum fac şi eu?
De ce mi-auzi doar ochii uzi,
Şi-n suflet, tainic, îmi pătrunzi,
Iubitul meu?

Refrenul vieţii nu-i o joacă

Am scris, cândva, refrenul vieţii
Pe-o pagină de nor, plăpând,
Dar în vâltoarea tinereţii
N-am prevăzut, că-n foc, plângând
Va trebui să-i recompun
Ultima strofă, cea mai bună
Din câte am putut să spun...
Iar azi refrenu-i o minciună.
Am scris, cândva, sensul, pe care
Păşeam, cu-ncredere deplină,
Azi mă lovesc, de disperare,
Mă scald în lacrimi, în surdină
Răcnesc smulgându-mi versul chior,
Mă-nvinuiesc de prea mult aer,
Prea multă dragoste şi dor,
Şi-aş vrea s-opresc al vieţii caier...
Dar mai am încă de-aşternut,
De împletit clipele-n vers,
Deşi nu găsesc început,
Nici liniştea în Univers.
Esenţialul e prea proaspăt,
Prea clar şi mult prea dureros,
Nu ştiu cum s-o iau de la capăt,
Nimic nu-i limpede, frumos...
Nimic un zâmbet nu-mi provoacă,
În lacrimi sufletu-mi pluteşte,
Refrenul vieţii nu-i o joacă,
Iar viaţa nu se-nlocuieşte.
Am scris cândva, vers de mândrie,
Cu fruntea sus l-am editat,
Astăzi constat că-n poezie
Îmi cânt copilul decedat.
Mă lupt cu versurile mele
Stilul pierdut să-mi regăsesc,
Mă rog de Lună şi de stele
Un alt refren să reclădesc,
Dar pe mormane nisipoase
Aştern, sub lacrimi, versuri noi
Şi nasc doar pagini dureroase
Ce se îngroapă în noroi.
Cu două mâini, două picioare
Eram întreagă-n orice zi,
Acum sunt şchioapă, şi mă doare
Că viaţa curge, orice-ar fi.

Vlăstarelor mele

Fac tot ce pot s-alung durerea,
Florilor să le dau elan
Doar ele-mi aduc mângâierea,
Doar ele sunt pe primul plan.
Fac tot ce pot să le-nfloresc,
Deşi, de când mă ştiu, mi-e greu,
Şi-am zâmbit numai să răzbesc,
Mă ştie bunul Dumnezeu.
Acum, durerea-i mult prea mare,
Acum, cerul prea greu m-apasă,
Prea rău şi din ce-n ce mai tare
Inima-n flăcări îmi e arsă.
Vlăstarii mei buni şi curaţi,
Viaţă v-am dat şi v-aş mai da,
Vă rog, să nu vă supăraţi
Că-mi curge mereu lacrima
După al vostru frăţior,
Ce prematur ne-a părăsit!
Că mă topesc de al său dor...,
Crunt, sufletul mi-a pârjolit...
Vlăstarii mamei, vă implor
Să-mi iertaţi lacrimile toate,
Dar sufletul mi-e plin de dor,
Din zori de zi şi până-n noapte!
Timpul rănile-mi va pansa,
Probabil, când voi înţelege
Ce s-a-ntâmplat în mintea sa,
De a-ncălcat divina lege.
De ce a trebuit să lase
În urma lui atâta jale...,
Atâtea aripi veşnic arse
Şi-atâta arşiţă în cale...

Mă arde dorul tău, măicuţă!

Mă arde dorul tău, măicuţă!
Mă arde-aşa de tare,
Că de-aş păşi pe jar, desculţă
Aş avea alinare.

Sufletu-n mine se topeşte,
Nu am unde zbiera,
Dar aş răcni, chiar nebuneşte...
Mări aş cutreiera.

Aş înghiţi oceane-adânci,
Gheţarii i-aş topi,
Aş muta mii și mii de stânci,
Ochii mi-aş contopi
Cu orice alt izvor, măicuţă,
Lacrimi să nu-ţi mai dau,
M-aş înhăma la o căruţă,
Sub bice, mii, să stau.

De al tău dor să uit, copile!
Mi-aş smulge inima
La începutul primei zile...
De-aş putea exprima
Ceea ce simt, de al tău dor...
Cuvântu-i de prisos...
Durerea n-am cum s-o măsor
Băiatul meu, frumos! 

Mă arde dorul tău, măicuţă!
Mă arde-aşa de tare,
Că de-aş păşi pe jar, desculţă
Aş găsi alinare.

Plătesc

Încerc să ies din noapte, la uşă-mi bate viaţa...

Dintr-un buchet imens de crizanteme-albastre
Îmi aduce lumina, îmi dăruie speranţa
De a zbura, modest, dar sigură spre astre.
În ferestre îmi bat crenguţele de tei,
Cu-al lor parfum mă-mbată, sufletul îmi vrăjesc,
Alerg nedumerită, cu tine, pe alei...
Mă-ntreb ce s-a-ntâmplat, de ce te mai iubesc?
De ce te port pe buze, de ce te simt la piept?
De ce-mi îndrept privirea, zilnic, spre ochii tăi
Şi nu te-alung în ceaţa din care te aştept?
Îmi bate viaţa-n uşă, aud calde bătăi...
Poate mă-nşel şi-acuma, poate-i doar inima
Ce bate tacticos, ritmat, ca un refren...
Îmi mângâie obrazul, îmi şterge lacrima,
Îmi oferă biletul pentru al vieţii tren.
Dintr-un copac de vise, pe cel curat 'l-aleg,
Ucid indiferenţa şi păcatul uman
Fiindcă nu pot lovi ce-mi place să culeg,
Mă rog de sănătatea celui mai crud duşman,
Plătesc pentru păcatul de a gândi curat,
De-a nu iubi minciuna, de a zâmbi o seară
Când Luna se ascunde pe cerul înstelat,
Iar eu, încă te port, adânc, în inimioară.

Croşetând vers de iubire

Pe faţa blândă a Lunii croşetez vers de iubire
Aşternut în seara pură, redând stelelor safire,
Caut perlele în scoica ce-n ocean de dor se-afundă
Învingând râul de lacrimi care-n noapte mă inundă.
Caut iubirea albastră, rătăcită peste munte,
Printre stelele-adormite, printre pletele-mi cărunte,
Caut aripa de înger, pleoapele să îmi ridice
Şi cu mila Lor, imensă, sărutul divin s-aplice,
Geana spre cer să-mi purceadă, Dumnezeu să mă mângâie
Cu puterea Lui, enormă, o secundă să rămâie,
Să-mi dea picături de rouă, din ele să mă hrănesc,
Să pot păşi mai departe, viaţa din nou s-o iubesc,
Iar din slava Lui, prea sfântă, strop din cerul înstelat,
Să pot dărui în lume versul meu, mic, dar curat.

Sunt un strop plin de speranţă

Sunt în lumea asta mare,
Un bob de nisip fierbinte,
Stropi de verde-n depărtare
'S-ochii tăi, în a mea minte.
Picătură-s în ocean,
Uscată, ca frunza-n dud,
De mai bine de un an
Renasc, când glasul ţi-aud,
Zbor, când ceru-mi dăruieşti
Sub sărutul tău fierbinte
Şi-n verde crud zămisleşti
Clipele de-acu-nainte.
Pe-al tău umăr, număr stele
Ce-mi remodelează drumul,
Iar cu versurile mele
Topesc ceaţa, alung fumul,
Culeg raze vii din noapte,
Din iubirea noastră, ninse,
Veşnic cele două şoapte
Să rămână neatinse...
Sunt în lumea asta mare,
Un bob de nisip, pe-o plajă,
Transformi drama în visare
Cu-o silabă, ca o vrajă
Ce-mi deschide ochii minţii
Dăruindu-mi dar din dar
Ce-nveseleşte şi Sfinţii...
Nimic nu este-n zadar,
Totul are importantă,
Totul e prestabilit:
Sunt un strop plin de speranţă
Că iubirea n-a murit.

Am pus inimile la-ncolţit

Sub perdelele de lacrimi
Am pus astăzi la-ncolţit,
S-alung din împrejurimi
Norul negru despletit...,
Am pus strop de vis, din soare,
Am pus picături de rouă
Din iubirea noastră mare,
Inimile, pe-amândouă,
Le-am ambalat în petale
Şi le-am pus la încolţit.
Vor găsi, poate, o cale
Să răsară, în sfârşit...
Vor găsi un drum, prin vise
Să renască triumfând
Şi din paginile scrise
Să se nască, ca un gând,
Ca un porumbel albastru,
Aripile să-şi urnească
Şi numai pe-al nostru astru
Setea să şi-o domolească.
Seminţe din strop de suflet
Am pus sub perdea de dor
Să-ţi mângâi iubirea-n cântec
Peste aripi de condor.

De-aş mai avea vreo speranţă...

Sfâşiată de durere
Revăd scene rând pe rând,
Simt că nu mai am putere
Să te scot din al meu gând.
Zilnic eşti cu noi prin casă,
Pe străzi caut disperată
Deşi inima mi-e arsă,
Ştiu că de-acum niciodată
N-ai să-mi mai zâmbeşti din prag,
N-ai să mă-ntristezi măcar,
Îngeraşul mamei drag...
Îmi curg lacrimi în zadar.
Toate stelele din lume
Dacă ţi le-aş cumpăra,
Oricât te-aş striga pe nume,
În genunchi de-aş implora
Sfinţii toţi, Maica Fecioară,
Pe-al Său Fiu, în zori de zi
Pe Dumnezeu, până-n seară...
Nicicând nu te voi găsi.
Dragul mamei brad vânjos,
Prinţul sufletului meu,
De m-aş tăvăli pe jos,
Nici Măritul Dumnezeu
Printre noi nu te-ar aduce,
Lacrimile mă distrug,
Azi m-aş răstigni pe cruce,
Aş trage oricând la jug
Să te-aduc 'napoi copile,
Lângă noi să fii din nou,
De trei săptămâni de zile
Ai murit pentru un ou.
Un ou blestemat, băiete
Un ou, te-a ucis pe tine!!!
Aş muri, mamă, de sete,
Ţi-aş da sufletul din mine,
Ţi-aş da tot ce am din viaţă,
Smerită-aş arde pe rug,
De-aş mai avea vreo speranţă
Să te ridic din cosciug...

De mi-ar şopti o stea

De mi-ar şopti o stea în astă noapte
Că-ţi este gândul neîncetat la mine,
Chiar dacă eşti departe, prea departe,
Pe culmi muntoase sau prin ţări străine,
Aş recunoaşte-n glasul ei iubirea,
Aş recunoaşte zbuciumul din noi
Şi mi-aş ascunde lacrima-n privirea
Ce se topeşte-n pieptu-mi ca un sloi.
De mi-ar şopti cu raza ei firavă
Că-ţi este dor de mine cum ţi-a fost,
Aş înghiţi tot stropul de otravă
Ştergând din calendar zori fără rost.
Aş reîncepe să zâmbesc spre boltă,
Aş înceta să mă confund c-un nor
Şi-aş aduna a cerului recoltă
De stele-aprinse, uitând de-al tău dor.

Nu mă satur să-l jelesc!!!

Toţi îmi spuneţi: "-Nu mai este!"
Toţi îmi spuneţi: "-S-a sfârşit!"
Eu mă simt ca-ntr-o poveste
Recitind la infinit.
Îl ascult ultima dată,
Zbier la cerul înnorat,
Îl implor pe-al nostru Tată
În zadar, L-am implorat
În genunchi, cu lacrimi multe...
Nimănui nu-i este milă???
Nimeni nu vrea să m-asculte???
Pentru moarte nu-i pastilă?
Nu e logic!!! Nu se poate!!!
Aş răcni să răguşesc,
Aş zbiera şi zi şi noapte,
Pământul să-l învârtesc,
Să dau timpul înapoi,
Să văd eu ce s-a-ntâmplat...
Parcă mă-ngrop în noroi!!!
Într-un pământ tot mai plat.
Cine să mă înţeleagă?
Numai cei ce ştiu ce-nseamnă,
Cei ce nu au ce s-aleagă,
Cei ce au suflet de mamă...
Într-o pădure-aş zbiera
Copacii să-i tăvălesc
Pentru cel ce ieri era
Nu mă satur să-l jelesc!!!