Lacrimi de mamă

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Doamne, de-aș avea puterea
Primăverii înflorind,
Să-ți pot lua toată durerea,
Chipul să ți-l văd zâmbind.

De-aș putea, cu-n vers sau două
Să-ți șterg lacrimile toate,
Iar, cu brațele amândouă
Să te ocrotesc în noapte.

Mi-aș dori, dulce copilă,
Crunta durere să-ți iau,
Să-mi smulg sufletul de milă
Și zâmbetul să-ți redau.

Vlăstarelor mele

Fac tot ce pot s-alung durerea,
Florilor să le dau elan
Doar ele-mi aduc mângâierea,
Doar ele sunt pe primul plan.
Fac tot ce pot să le-nfloresc,
Deşi, de când mă ştiu, mi-e greu,
Şi-am zâmbit numai să răzbesc,
Mă ştie bunul Dumnezeu.
Acum, durerea-i mult prea mare,
Acum, cerul prea greu m-apasă,
Prea rău şi din ce-n ce mai tare
Inima-n flăcări îmi e arsă.
Vlăstarii mei buni şi curaţi,
Viaţă v-am dat şi v-aş mai da,
Vă rog, să nu vă supăraţi
Că-mi curge mereu lacrima
După al vostru frăţior,
Ce prematur ne-a părăsit!
Că mă topesc de al său dor...,
Crunt, sufletul mi-a pârjolit...
Vlăstarii mamei, vă implor
Să-mi iertaţi lacrimile toate,
Dar sufletul mi-e plin de dor,
Din zori de zi şi până-n noapte!
Timpul rănile-mi va pansa,
Probabil, când voi înţelege
Ce s-a-ntâmplat în mintea sa,
De a-ncălcat divina lege.
De ce a trebuit să lase
În urma lui atâta jale...,
Atâtea aripi veşnic arse
Şi-atâta arşiţă în cale...

Pescarul cel milos

A fost odată, de demult
În lumea asta mare
Un mic pescar, deşi adult,
Dar era vrednic tare.
Avea soţia bolnăvioară
Şi cinci copii acasă,
Muncea din zori şi până-n seară
S-aibe hrană pe masă,
Soţia lui, paralizată
De vreo doi ani zăcea,
El era mamă, dar şi tată
Şi numai contenea,
Muncea la câmp, muncea cu spor,
Muncea din zori în noapte
Să le-aducă copiilor
Hrană şi fructe coapte.
Într-o duminică, stătea
Pe mal de lac, pescarul,
Spre fundul lacului privea
Să-şi înece amarul...
Cu-o undiţă în mână sta
Se odihnea un timp,
La greutăţi se tot gândea,
Şi la alt anotimp.
Era un ger de nedescris
Mâinile-îi îngheţase
El se gândea l-acoperiş
De-abia îl reparase,
La lemnele de foc, puţine,
La frigul lor din casă,
La primăvara ce nu vine,
La ce-o pune pe masă... ?

De-odată undiţa mişcă,
Trase, şi... auzi
Un glas ciudat, chiar se miră,
Nu visa, era zi...
" -Mă cruţă, dragul meu pescar,
Fie-ţi milă de mine,
Îţi voi da tot ce vrei în dar,
Îţi va fi mult mai bine!
De mă arunci 'napoi în lac
Tot ce doreşti îţi dau,
Am să îţi fac numai pe plac,
În apă vreau să stau!"

Pescarul milos aruncă
Micuţul peşte-în apă,
Îşi strânse undiţa, plecă
Crezând că-o să înceapă
De oboseală să adoarmă
Pe malul îngheţat,
Şi-apoi soţia lui infirmă
Poate l-a aşteptat...
Mergea gândind ce bine-ar fi
În prag să îl aştepte
Şi ea, chiar şi ai lui copii
Pe ale casei trepte.
Păşea aşa încet, mâhnit
Crezând că e bolnav
Şi el, peştele-a auzit
Vorbind, deci era grav...
Pe uliţă îl copleşeau
Vecinii salutând
Şi pas cu pas, îl năpădeau
Frământări, rând pe rând

Ajuns în faţa casei lui
Rămase împietrit,
Parcă o rază-a soarelui
Totul a dogorit
Dintr-un bârlog dărăpănat
Acum o mare casă...
Totul aşa cum a visat
Îl aşteptau la masă
Copiii şi soţia sa
Cu hrană aburindă
Iar la intrare, îi zâmbea,
Atârnat de oglindă,
Un peste mic, cât un cercel
Cu gura larg deschisă.
Pescarul nostru voinicel
Avea-n mână-o narcisă,
I-o dărui soţiei lui,
Şi-o sărută pe frunte
Mulţumi apoi Domnului
'Nainte să se-nfrupte
Din darul unui peşte mic
Ce-noată bucuros
În lac, eu am vrut să vă zic:
"Pescarul cel milos"

La Multi Ani Ana-Maria-Valentina!

E ziua fiicei mele, cea mică, răsfățată
De-acum are 8 ani, nu mai e c-altă dată...
Era aşa de mică, mică cât o pisică...
După ce am născut-o, s-o ating mi-a fost frică,
Dar timpul a zburat, toate sunt trecătoare...
La Mulți Ani! draga mea, doar razele de soare
Viaţa să-ți lumineze, nimic să nu-ți umbrească
Pașii ce ți-i dorești, să te adăpostească
Speranța și iubirea la pieptul lor mereu!
Să nu treci niciodată prin ce am trecut eu!