Ultima arcă

Cu unghiile frânte, cu degetele roase,
Cu sufletul în flăcări, dorinţa de real...,
Cutreier amintirea, sorb clipe furtunoase,
Urc câte o frântură, mă prăbuşesc la mal,
Simt lumea năpădită de false aparenţe,
Ascunsă sub perdele de rugăciuni perfecte,
Avide-n bunătatea stropită cu absenţe,
Încurajând minciuna crescută în defecte.
Cu buzele tocite, răcnesc fără putere,
Scârm muntele durerii ce mi se-nalţă-n drum,
Mă ridic o secundă, sperând să am vedere
Atâta timp cât viaţa nu se transformă-n fum.
Văd lumea îmbâcsită cu scuze şi ştiinţă,
Cerşind iertarea sfântă doar pentru-a face loc
Altor păcate grele făcute-n pocăinţă,
Supranumite-n grabă, soartă, destin, noroc.
Mulţi, cei săraci cu duhul, lăudăroşi cu rang,
Lovesc cu disperare, făr-a gândi vreodată
Că oricând pot cunoaşte al vieţii bumerang,
Că nimic nu primim, pe lume, fără plată.
Chiar dacă tac strivită sub muntele durerii,
Şi nu e prima dată când Domnul mă încearcă,
Nu mă voi da înfrântă de dragu-abandonării
Voi deveni oceanul purtând ultima arcă,
În ea, ca pe-o comoară, iubirea voi păstra
Ferită de-ntuneric, ferită de cruzime,
Cu aripa rănită, veşnic voi demonstra
Că lacrimile mele pot mângâia în rime.