Şi totuşi eşti

 

 

 

Voiam, să-ţi spun că noaptea vine
numai aşa... să nu mă lase
să uit complet, în vis, de tine
sau de-amintirile frumoase.

Voiam, să te ascund sub pernă
ca pe un fulg de nea, plăpând,
să te absorb, fir de lucernă
cu ochii verzi, din al meu gând.

Voiam, să te adun din toate
nopţile albe, şi, să-ţi spun,
că n-ai plecat, că ai dreptate,
iubirii tale mă supun.

Voiam, să-ţi împletesc o altă
istorisire de moment,
dar nici pe pagina cealaltă
nu te-am găsit, erai absent.

Şi totuşi eşti, chiar dacă luna
nu-mi luminează noaptea toată,
vei străluci întotdeauna
precum o boltă înstelată.

Îţi voi destăinui probabil,
cât te iubesc, în altă zi,
că sufletul nu-mi e capabil
să te alunge, orice-ar fi.

lipsesc

ascund iar lacrimile la rever
şi fac un pas cât toată vâlvătaia,
un singur nor pe viaţă îţi mai cer
şi-apoi mă sting împăturindu-mi foaia.

triumfător mi se aşterne drumul,
dar fără tine totu-i un mister,
sărutul tău mi-ar inspira parfumul
şi mi-ar aprinde stelele pe cer.

ascund în dorul neştirbit de vreme
lacrimi însângerate de iubire,
îmi desemnez cu patimă probleme
cu gust apatic de închipuire.

monotonia mă îngenunchează
la capătul peronului, găsesc
un şantier pe care se lucrează
non-stop, doar eu, doar eu lipsesc.

În veci de veci, doar tu mă vei iubi

Întoarce o secundă amintirea
pe partea care arde cel mai tare,
îmbracă haina ce-a păstrat iubirea
ca pe o flacără imensă de splendoare.

Ascultă-mă o clipă, numai una!
Prin ani, vom trece cum ne este scris,
ai dus cu mâna dreaptă, ieri, minciuna,
la inimă, şi nu m-ai contrazis.

Vei fi, pe veci, pe primul loc în toate,
vei fi cel care a pus lacrimile-n cer,
cel care m-a urcat pe stele vinovate
şi n-a putut să-mi dea stropul de ger.

Vei fi cel care îmi răpeşte timpul
îmi pune libertatea la uscat,
cel care schimbă şi-ncălzeşte anotimpul
cel care bea cu mine vinul demascat.

Vei fi cel care s-a născut pe lume
făr-a lăsa vreo umbră-n urma lui
ca nu cumva uitarea să-l consume,
şi să-l redea în grabă dorului.

Ascultă-mă, o clipă cât o viaţă
vei fi, acel miracol petrecut
din ultima dorinţă prinsă-n gheaţă
care din flăcările noastre s-a născut.

Vei fi albastrul lunii ce se-ascunde
deşi toţi ştiu că eşti şi vei mai fi
în versul meu, cel care va pătrunde,
în veci de veci, doar tu mă vei iubi.

Lacrima nopţilor

 

 

 

Probabil ai să-mi spui că-n toate
există câte-un fir de ger,
că te-am ţinut un timp aproape
şi-acum te-alung pe-un drum de fier.

Alergi pe boltă, ca un soare
cu plete blonde, despletite
crezând că-n viaţa viitoare
poţi pune lacăt pe cuvinte.

Probabil ai să-mi spui că noaptea
numai în visul meu există,
că tu, de fapt, eşti libertatea
iar eu n-am lacrimi de batistă.

Tu n-ai de gând să-mi săruţi cerul
nici lacrimile să-mi mângâi,
priveşti cum mă distruge gerul
punându-mi sloiuri căpătâi.

Lacrima nopţilor divină
mi-a sărutat-o el cândva
tu n-ai să poţi, n-ai nicio vină
dar n-ai nici loc în viaţa mea.

 

 

 

 

Din lacrimile mele

 

 

 

Din lacrimile mele
te-ai întrupat, iubire,
din cerul plin cu stele,
din dorul nesfârşit...
Din lacrimile mele,
ochii-ţi sunt de safire,
slovele-au miere-n ele...
Bine ai revenit!

Din lacrimile mele
fierbinţi, te-ai întrupat,
din clipele acele
de dor nemăsurat.
Din lacrimile mele
ce-au curs fără-ncetare,
te-ai întrupat, iubire...
Sufletul numai doare!

Te-ai întrupat când lumea
părea că-a luat sfârşit,
c-a ruginit pădurea,
munţii s-au prăbuşit,
răul lovea în vele
fără acoperire,
din lacrimile mele,
te-ai întrupat, iubire.

Iubesc lumea asta cu tine în ea!

 

 

Iubesc lumea asta cu tine în ea!
De ce te descopăr aşa de târziu?
Ţi-aş fi dat o stâncă dar, am dragostea
Albastră de verde şi vreau să te ştiu!

Iubesc lumea-n care zburând îmi şopteşti,
De ce-aş rezuma-o la ce n-am visat?
Ofer viaţa-ntreagă doar să-mi dăruieşti
Albastru din noaptea când m-ai sărutat.

Iubesc lumea-n care mă duci pe-nserat,
Pe aripi de vise şi fluturi divini,
Descopăr în tine un suflet curat
Albastru şi verde, cu care m-alini.

 Iubesc lumea-n care te-aud zi de zi,
Îmi scalzi trupul fraged în ochii tăi verzi,
O viaţă întreagă de mă vei iubi,
Iubeşte-mă sincer şi n-ai să mă pierzi!

 

 

Ca la carte

 

 

Dintr-o parte-n altă parte
totul merge ca la carte,
lespezi reci căzând deşarte,
lacrima ce ne desparte.

Zeci de vise nevisate
se întrec în aţipire,
totul merge ca la carte...,
dragoste fără iubire.

Ieri se desluşea ţărâna
azvârlită peste ape,
astăzi dorm întinzând mâna,
viselor nesfărâmate.

Milioane de cuvinte
se aşează  rând pe rând,
locuind la mine-n minte
mă vânezi cutreierând.

Dintr-o parte-n altă parte
totul curge ca şi uns,
cupa timpului împarte
stelele-n vis nepătruns.

Aripi large umple cerul
desenând zboruri ciudate,
în oglinzi revăd misterul
filelor smulse din carte.

Nicio boare nu aduce
o secundă de uitare,
în oglinzi să se usuce
verzi coperţi nepieritoare.

Dorul de tine

 

 

 

Am scris pe frunze dorul de culoare
Să desluşesc un tainic curcubeu
Din razele ce-mi dăruiau un soare
Aprins adânc în sufleţelul meu.

Am scris pe adierea lor firavă
Cu-n verde crud, din ochii tăi cules
Să rătăcesc de-a pururi prin dumbravă,
Întrebând Cerul, de ce te-am ales.

Mi-a răspuns vântul, trubadur sălbatic
De secole, prin codrii hoinărind
S-ascundă-n modul cel mai enigmatic
Istorisiri de-o clipă, ce se-aprind.

Mi-a răspuns ciripind o melodie,
Compusă-n premieră pentru mine
Cu triluri lungi, o blândă ciocârlie,
Că-mi pot ascunde-n vers dorul de tine.

Sclipesc de iubire

Aş tace dar luna, şiret îmi zâmbeşte,
Îmi ştie secretul, n-am cum să-i pretind
Un voal de lumină deşi-mi dăruieşte
Fiori de iubire, din stele cioplind.

Aş scrie dar luna, din nou urmăreşte
Secunda nebună ce m-a ridicat,
Pentru-a treia oară, din ceaţă, fireşte,
Şi-n verdele aprig m-a referecat.

Trăisem secunda, ştiam ce putere
Au ochii tăi verzi, priviţi îndelung,
Ştiam că iubirea eternă nu piere,
Degeaba încercam uneori să te-alung.

Aseară-am scăpat din nou în verdeaţă,
M-au remodelat din nou ochii tăi,
Am poftă nebună, nebună de viaţă,
Pădurea mă urcă pe culmi, în văpăi.

Aş striga la lună, ca lupul flămând,
Să-şi lase surâsul mai jos cu o stea,
Şi-aşa te purtam în suflet şi-n gând
Iar ea, n-are cum să-mi ia dragostea.

Surâde şireata, privindu-mi culoarea,
Nu-i vine să creadă ce aură am,
Sclipesc de iubire, sclipesc precum marea
În valuri de verde, pe braţe de-ocean.

Nici nu-i de mirare că sunt fericită,
În ochii tăi, veşnic, mă pierd, când privesc,
Este-a treia oară, renasc, regăsită
În verdele crud, pe care-l iubesc.

Judecată

 

 

Între Nikita şi Nichita
Sărutul îl primeşte vita
Şi îl striveşte orice bou,
Nu-i ceva vechi, nici ceva nou.

Între Becali şi Brâncuşi
Masa tăcerii are uşi
Coloana-i blondă platinată,
De doctorul Ciomu sculptată.

Între ce-a fost şi va urma
Jivinele vor deforma
Pădurile cu verde crud,
Doar cu: "nu văd, tac, nu aud!"

Între romantici şi bancheri
Misterul zilelor de ieri
S-a spulberat când au ajuns
În faţa porţilor de Sus.

 

 

 

Pot iubi între spini

"-De ce-ţi vopseşti în verde viaţa?"
M-a întrebat o curioasă,
-Fiindcă din verde-mi iau speranţa
Că nicio toamnă nu m-apasă.

Fiindcă în ochii lui, şi cerul
Tot verde e, înseninat,
Pentru că el e creatorul
Ce-n verde crud m-a inspirat.

La modă e să stai sub gânduri,
Să laşi doar razele din tine
Să se-ntrevadă, printre rânduri,
Când sufletul nu-ţi aparţine.

Îmi vopsesc viaţa toată-n verde
Să-i dau iz de copilărie,
Când toamna sub rugini mă pierde,
Să răzbesc printr-o simetrie.

Pentru că doar cu verde-mi  plouă
Pe pagini, versul pur şi cald,
Iar eu, cu palmele-amândouă
Îl dăruiesc, gerul să scald.

La modă e s-ascunzi sub haină
Tot ceea ce ai mai urât,
Să-ţi trăieşti viaţa într-o taină
Visând că eşti ceva mai mult.

Eu vopsesc viaţa-n verde aprig
Ca orice om, pe veci, să vadă
Că pot iubi-ntre spini, ce frig
Dar, nu o fac doar de paradă.

Târâş

Ca frunza ruginită mă voi frânge
Sub paşii tăi, râvnindu-ţi mângâierea,
În dor de verde, lacrima-mi va curge,
Pe ritmul toamnei ce-a adus tăcerea.

Ca un ciorchine copt şi plin de sevă
Mă voi lăsa la poalele durerii,
Să smulg cuvântul tău uitat în grevă ,
Să îmi hrănesc cu el meteahna serii.

Ca un miracol printre zori voi curge
Purtând în mine cioburi de rugină,
Când lacrimile nu-mi vor mai ajunge
Să împletesc un vers din rădăcină.

Ca orice trenă istovită voi parcurge
Prin roua dimineţilor fără splendoare
Drum către ochii tăi, de-mi voi străpunge
Genunchii, adunând din ei culoare.

Pune-mi verde crud în pană

Pune-mi verde crud în suflet
Să rămân frunză de măr,
Transformând lacrima-n zâmbet
Colorat în adevăr.

Pune-mi verde în privirea
Ce te-aşteaptă să predai
Limpezimea şi iubirea
Nopţilor noastre de mai.

Pune-mi verde crud pe tâmple
Să plutesc în agonie,
În tăcere să se întâmple
Dragostea la nebunie.

Pune-mi verde crud în pană,
Să pot scrie despre noi
Şi iubirea pământeană
Ce răsună-n amândoi.

Pune-mi verde crud în viaţă
Din privirea ta fierbinte,
Să-mpletesc de dimineaţă

Roua ierbii-n trei cuvinte.

Pune-mi astăzi verde crud

Peste dorul sfidător,
Glasul frunzelor s-aud
Într-un ritm nemuritor.

Pune-mi veşnic verde crud
Peste genele întoarse,
Să mă nasc frunză de dud
Între lacrimilor arse.

Pune-mi mâine verde-n plete
Cu-a ta caldă mângâiere,
Picură-mi pe îndelete
În vers, dragoste şi miere.

Pune-mi verde crud în glastră
Pentru-o viaţă, poate trei,
Unică-i iubirea noastră,
Verde, precum ochii tăi.

Mulţumesc lui Dumnezeu!

Azi, mai mult ca niciodată
Vreau, de verde crud, să zbor.
Vreau iubirea ta purtată
Peste munţi imenşi de dor!

Azi, când lacrima din mine
S-a zvântat sub glasul tău,
N-am cum să mă pot abţine,
Mulţumesc lui Dumnezeu!

Mulţumesc că-n astă lume,
Unde totul se clădeşte
Sub măşti false şi costume,
Iubirea pură domneşte.

Mulţumesc că mi-a fost dat
Să iubesc, să fiu iubită,
Nu degeaba am sperat
Să pot trăi fericită.

Verdele în valuri ţipă

Valul uriaş se zbate
Între ambiţie şi dor,
Am dat sfânta libertate
Devenind pe veci covor.

Niciun fir de praf bezmetic
N-are timp să se aştearnă,
Totul este asimetric
M-ai împovărat cu iarnă.

Din izvoarele luminii
Curg silabe rătăcite,
Fug spre capătul furtunii,
Cu călcâiele tocite.

M-ascund după jaluzele
Să te caut cu privirea,
Eşti aici, nu printre stele,
Îmi defineşti nemurirea.

Verdele mă înconjoară
Cu nuanţele-i captive,
Legănându-mă într-o doară
Din o mie de motive.

Despletite sălcii lasă
Umbra să mă urmărească,
Vântul şuieră prin casă
Încercând să se-nmulţească.

Vărs pe pagină uitarea
Amăgindu-mă o clipă,
Imediat mă-nghite marea,
Verdele în valuri ţipă.

Luna cubică e verde,
N-am timp să mă rătăcesc
Norii-ncep să mă dezmierde
Ştiind ce mult te iubesc!

Piscurile mă recheamă
Deşi, aripa mi-e frântă
Nici nu-mi pasă, nu-i o dramă,
Rugul nu mă înspăimântă.

Ard o viaţă, poate două,
Văd deşi, n-aud în jur
Decât seara-n care plouă
Şi dai paginii contur.

Metafora dezmierdată

Pe o pajişte uscată,
Între soare şi abis,
Stă metafora uitată
Sub copacul interzis.

Lângă ea, un fir de iarbă
Se ridică ruşinat,
O atinge şi o întreabă:
-Azi, cine te-a supărat?

Se înţoleşte în cuvinte,
Pune virgula pe vers,
Se strecoară înainte,
Neînţeleasă-n univers.

O metaforă minoră
Cât un strop firav de rouă,
Se stinge din oră-n oră,
Se aprinde doar când plouă.

Triluri blânde de luceferi
Îi ung litera rănită,
O salvează de înfrângeri
Şi de furtuna cumplită.

Dintr-un ram uitat sub frunze
Curge-n palmă o părere,
Arca lacrimilor dârze
Sapă printre emisfere.

Licurici cu geana lungă
Prind ideile din urmă,
Verde crud în versuri plângă,
Arşiţa nu se mai curmă.

O metaforă firavă
Aşternută pe hârtie
Coace inima pe tavă,
Pentru viaţa ce-o să vie.

Firul ierbii se usucă
Sub metafore de foc,
Un jargon ar vrea s-aducă
Perla verde cu noroc.

Timpul curge acromatic
Peste norii adunaţi,
Într-un soi de vis acvatic
Scurs din munţii îngheţaţi.

Sub nămeţi de suferinţă
Metafora se dezmiardă,
Mănată de-a ei credinţă,
Aripile-n fier să-şi ardă.

De ce nu?

De ce să nu te caut cu privirea
Când lacrimile încă năvălesc!?!
Să-mi aştern slovele, cântând iubirea,
Iubindu-te cum n-am să mai iubesc...

De ce să nu mă rătăcesc pe braţul tău,
Să uit de tot ce-i fals şi ne-nconjoară
Când n-au putere să ne facă rău
Nici timpul crud, nici ploaia de afară...!?!

De ce să fiu o simplă picătură
Când aş putea să dăruiesc iubirea,
De ce să m-ofilesc peste măsură
Când ochii tăi îmi înverzesc privirea!?!

De ce să trec prin viaţă ca o boare
Când aş putea să depăşesc furtuni,
Iubindu-te cinci vieţi fără-ncetare
Şi încă cinci fără dimensiuni...!?!

De ce să nu trăiesc adevărat
Când viaţa-i scurtă, mult prea scurtă poate
Iar, lacrima în care te-am scăldat
E-n versul meu, pentru eternitate.

De ce nu ţi-aş răpi mereu cuvântul,
În versuri calde să îl împletesc,
Când tu eşti muza care îmi dă dreptul
În ochii tăi răspunsul să găsesc.

De ce-aş păşi pe-un drum fără iubire
Când am curaj munţii să cuceresc,
Supusă de destin la biciuire,
Câştig numai pentru că te iubesc! 

Existăm

Tu m-ai întrebat odată 

Dacă "noi" mai existăm,

Dacă-n dragoste curată

Avem timp să ne scăldăm....

Eu păşesc acum spre tine

Cu acelaşi întrebare,

Sus, pe culmile alpine

Mai există vreo culoare?

Noi am învăţat că cerul

Poate fi-îmbrăcat în verde,

Doar cel ce-a trăit misterul

Iubirii, în ea mai crede. 

Noi am depăşit furtuna

Ce lovea cu disperare

Şi-am pus soarele şi luna

Să răspundă la-întrebare.

Noi am existat odată

Chiar când crivăţul lovea,

Acum iubirea-i gravată,

Noi mereu vom exista.

Miliarde de safire

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Verde mi-a fost dat în viaţă

Să iubesc pentru vecie

Verdele-nseamnă speranţă,

Verdele-mi dă apă vie.

Verdele îmi dă splendoare,

Verdele-mi dă strălucire,

Îmi dă, într-o sărutare,

Miliarde de safire.

Verdele-nlătură spinii

De care mă tot lovesc,

Zbor în mijlocul grădinii

Când ochii lui mă iubesc.

Verdele îmi dă cuvântul

Din care, vers împletesc,

Să pot înverzi pământul

Cu eternul: Te iubesc!

Din glasul tău

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.



Un strop de verde, picurat
Din glasul tău, la asfințit,
Sufletul mi-a îmbălsămat
Și zâmbetul mi-a revenit.

Un fir de gând misterios
Ți-a șoptit care-mi era vrerea,
Din glasul tău armonios
Mi-am însușit toată puterea.

Din ochii tăi am luat culoare
Să pictez versu-înfometat
De dragoste și de candoare,
Și-n glasul tău l-am completat.

Mi-am luat secunda de iubire
S-o port în visul următor,
Ca pe o trenă cu safire
Ce-mi spală ochii de-al tău dor.