Fragment din ''Dreptul de a zâmbi'' volumul 1

 

 

 

A doua zi, mai exact pe 18 Mai, am umblat cu Ana Maria două ore să găsim Parchetul, să depunem plângerea, însă am ajuns prea târziu. Programul se terminase. Ajunsă acasă am lăsat-o pe Ana să se ducă la joacă şi eu am pus capul pe pernă, în ideea că voi dormi liniştită. Vorbisem cu şefa să stau acasă următoarele două zile. Nici nu am apucat să adorm şi a sunat telefonul.
– Maică!!! Asta îmi face şi mie farmece cum i-a făcut şi lui Doru!!! Am găsit un ou pus de ea în salata mea!!!
– Doamne!!! am zis... voi vreţi să înnebunesc? ... şi i-am închis telefonul, însă... la câteva minute telefonul sună iar...
– Trebuie să mă primeşti!!! Trebuie!!! plângea nor-mea la telefon, urcând pe scară.
– Uite oul, zice, eu îi fac ei farmece? Eu? Am locuit aici şapte ani, ţi-am făcut eu farmece? Spune!!!
O priveam şi în acelaşi timp mă întrebam... oare nu ea ne-a schimbat atât de mult? Oare nu ea ne-a furat jocurile şi zâmbetele cu care intrasem în acel apartament? Oare nu aşa-zisele ei farmece l-au făcut pe fiul meu să o ia de nevastă, deşi între ei era o diferenţă izbitoare... ? Şi în ziua de azi mă simt vinovată că am chemat-o la noi să ne cunoaştem...
În timp ce ea plângea, ştiind că nu rezist în faţa lacrimilor, nici măcar ale ei, eu mă gândeam la aşa multe, de parcă îmi simţeam sfârşitul. Se derulau aşa multe scene pe un ecran pe care numai eu îl vedeam undeva între mine şi ea... Ea... soţia fiului meu...
Doamne, cât de greu îmi este să scriu toate aceste întâmplări... dar trebuie să le depăşesc, nu se poate să zbor pur şi simplu peste ele, deşi aşa de mult mi-aş dori...
Stătea pe pat, la picioarele mele şi aştepta să-i spun că îi primesc înapoi în camera unde locuise şapte ani şi pe care o eliberase doar de trei luni. A fost pentru prima dată când am avut curajul să spun... NU. A plecat plângând de unde venise sau cel puţin aşa am crezut eu. Nu mi-a povestit, dar mai mult ca sigur l-a sunat pe Doru, care se afla în comuna Pucioasa, acasă la un prieten de-al lor şi i-a povestit cum s-a certat cu mama, că eu nu am mai fost eu, cea care mă lăsam îngenunchiată de milă şi... nu mai sunt de acord să-i reprimesc în camera aceea.
În tot acest timp Marius era la vecinul de lângă noi, cum făcea de obicei, şi se jucau pe calculator când l-a sunat fratele său şi i-a spus că eu...
Mă sunase mai întâi pe mine, m-a întrebat:
" – Chiar nu ne poţi primi înapoi?"
...- Măi, mamă, nu te am numai pe tine, mai ai trei fraţi"
"- A, da? Atunci să uiţi acest numar de telefon!!! Vin şi vă dau fooc!!!" ... a zbierat fiul meu prin telefon, cum nu-l mai auzisem vreodată.
De obicei îmi dădea replici gen: "poate-ţi pun ciorba asta în cap dacă te iei de ea!", calm, foarte calm... Însă de această dată pur şi simplu am simţit cum răsună, din nou, vocea celui de care divorţasem cu cincisprezece ani în urmă... Un fel de cuţit mi-a pătruns inima şi o spaimă nebună m-a cuprins, îl aşteptam în orice moment să vină la uşă, să facă scandal... (de unde să ştiu că nici măcar nu era în Bucureşti)? De unde să ştiu că e acolo, la Pucioasa, unde se dusese să-şi ajute amicul...
Am trimis-o pe Ana la vecinul să-l cheme pe Marius, să-i spun în cel fel m-a înjurat fratele său la telefon... dar ei vorbiseră deja. Marius ştia ce nervos e Doru... îi spusese şi ce intenţii are, dar...

104. Al doilea înger

A doua zi m-am trezit, am trimis-o pe Ana la scoală şi m-am apucat de curăţenie generală, de parcă presimţeam ceva. Am pus totul la punct, am şters fiecare fir de praf, fiecare obiect l-am aşezat la locul lui...
Telefonul a sunat şi... i-am auzit vocea nurorii mele:
– Ştii ceva de Doru? ...
– Nu ştiu, aseară mi-a spus să uit numărul lui şi...
A închis telefonul.
Eu mi-am văzut mai departe de ale mele însă, la scurt timp m-a sunat din nou şi, ca şi când s-ar fi spart un pahar, a spus:
– E mort... şi a închis telefonul.
... Am... înlemnit. Nu mai ştiu... Am crezut că n-am auzit bine şi am sunat-o parcă... Nu-mi mai amintesc exact, poate că ea m-a sunat din nou, eu i-am spus ceva în genul..."aţi făcut-o cu mână voastră, voi să vă descurcaţi" ca şi când se mai putea repara ceva vreodată...
Cred că se rupsese ceva în mine... sau poate se rupsese totul: suflet, inimă, viaţă.. Nu mai ştiu, nu mai voiam să ştiu nimic, era prea târziu deşi toată viaţa mi s-a repetat în urechi :"niciodată nu-i târziu!" Uite că era. Era târziu, iar eu pierdusem controlul, totul se sfărâma în jurul meu, totul se zdruncina, cerul devenea infim, seninul se risipea sub ţipetele mele... Dumnezeu mi-a trimis ploaie să mă spele de lacrimi, de... Țipam cât mă ţinea gura şi-mi smulgeam părul din cap. Nu mi se putea întâmpla mie aşa ceva, eu trecusem prin greutăţi, îmi era de ajuns, îmi era... NU, se pare că...
Doamne!!! unde eşti??? De ce??? Cu ce am greşit în această viaţă de-mi e dat să trec şi prin asta??? Nu mai pot! Nu mai vreau! De ajuns!!! Opriţi planeta să cobor!!! ... aşa cum spuneam într-un poem pe care deja îl publicasem în urmă cu câteva luni...
Cum să-mi acopăr cu pământ copilul pe care l-am iubit ca pe lumina ochilor mei, deoarece s-a născut după ce-i îngropasem fratele? Copilul căruia nu-i puteam refuza nimic din ceea ce-mi cerea, oricât îmi era de greu, copilul pe care-mi pusesem baza că mă va trage de mânecă dacă o voi lua razna... Of, Doamne!!!...
Am încetat un timp ţipetele cu gândul că e doar o scenă de film, am căutat pe internet numărul de telefon al poliţiei din Pucioasa. Am sunat la ei, o voce feminină mi-a spus că nu-mi poate da detalii deoarece echipajul este plecat la faţa locului. Am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare, am început iar să plâng şi să mă rog.
Ana Maria venise de la școală, Marius însă nu ajunsese de la serviciu. După ceva timp am sunat iar la Pucioasa şi mi s-a spus că îl găsise... spânzurat în nucul vecinilor.
Am anunţat la serviciu că nu voi putea veni în zilele următoare şi...după câteva ore, două colege au venit să mă ajute, deşi nimic şi nimeni nu mă mai putea ajuta, nici măcar Bunul Dumnezeu. Nici măcar EL nu mai era lângă mine, aşa simţeam.
Singură... prea singură... cu ce să mă ajute un copil de nouă ani care mă strângea înspăimântată la piept şi se ruga, plângând, de mine să nu mai plâng... ?!?
Tunetele şi fulgerele brăzdau cerul. Cerul meu, plin de nori se năpustea cu lacrimi imense. Norii zbierau de mila mea, stelele se ascundeau una după alta transformându-se într-o arteziană care nu mai înceta să erupă... O arteziană ce concura cu ochii mei...
Pe la orele 15:00-15:30 l-am sunat pe Marius, era undeva pe scările blocului, nebănuind ce se întâmplase. A alergat imediat până sus, cu ochii în lacrimi, a sunat-o pe sora lui care se mutase cu trei luni în urmă supărată pe mine şi...
Nora mea şi-a anunţat părinţii, tatăl ei a venit într-o fugă la Bucureşti, deşi la cununia lor nu a participat decât maică-sa şi... ploaia. Ploua iar ei cărau averea... o încărcau într-o maşină... să nu cumva să dispară peste noapte, ca şi fiul meu...
Am chemat-o şi am asistat la discuţia dintre ei, cum şi ce vor face în aşa fel încât să-l înmormântăm cum se cuvine... Nu a venit singură, probabil că se simţea vinovată cu ceva dar, nimic nu-mi mai ridica copilul din morţi. Nimic.
Mă sunase sora mea, anunţată bineînţeles de mama şi mi-a oferit locul de veci pe care-l cumpărase cu câţiva ani în urmă... Bocea... Prea târziu... Ce crud... să plângi din obligaţie... Ce scârbă mi-e de ipocriţi... Îmi venea s-o întreb ce face de acum cu centrala, cu camera rămasă liberă... dar n-am vrut să mă cobor în aşa hal... Colegele mele mă calmau să nu explodez... Oooof, Doamneee!!!
Nu-mi aduc aminte când am leşinat, chiar nu mai ştiu, cineva a trimis-o pe Ana să cumpere apă minerală şi lămâi... În scurt timp a venit şi nora mea cu tatăl ei şi am discutat cum îl vom aduce pe Doru în Bucureşti. De fapt eu.... nu ştiam nimic, nu mai ştiam nimic din tot ce se întâmplă, totul îmi era straniu. Se discuta. Copiii, prietenii, vecinii... Nu mai ştiam de mine... Mi-am smuls de la gât lănţişorul de aur, ce nevoie mai aveam de el? Niciuna...

105. Câţi bani sunt dispusă să pun pentru a-mi îngropa fiul

... Cineva m-a întrebat câţi bani sunt dispusă să pun pentru a-mi îngropa fiul... 40 mil, am răspuns, la nuntă îi dădusem 1000 euro, şi ... acum... nimic nu mai conta... nimeni nu pleacă în pământ cu avere... nici cei harnici, nici cei zgârciţi, nici...unul.
A doua zi am lăsat-o pe Ana la o altă colegă şi am plecat cu Iulian taximetristul şi colega care dormise cu mine, la capela cimitirului...
Se adunau uşor, uşor: vecinii, colegii, prietenii, neamurile... mele. Ale soţiei lui erau undeva, pe drum, cu ea...
Sora mea, infirmieră la spitalul Colentina, jelea cu nişte bocete de o ipocrizie fără margini. Venise deja clipa când mi-a părut rău că am fost de acord să îmi dea locul de veci...:
–"Nu veneai la mine la spital, nepoateee...? Am însănătoşit eu pe alţii străini şi nu te făceam pe tine bineeee?"
... Cum să poată striga aşa ceva? Cum? Ea era o infirmieră, deşi avea nu ştiu câte școli, dar mă întrebase cu ceva timp în urmă pe mine cât înseamnă o optime din averea pe care urma să o primească soţul ei de la unchiul său. Pe ea nu o ducea mintea la procente...
–"De ce nu veneai tu la mine şi la unchiul tău să ne spui nouă ce te doare, Doruu?!!!?"- striga cât o ţineau plămânii... până când i-a şoptit soţul ei să termine cu circul... Doamne, multe mai am de îndurat?
... În sfârşit, după vreo şase ore de când ajunsese fiul meu la capelă, şi-a făcut apariţia şi nora mea cu neamurile ei... Cel mai afectat era fratele ei. Ea însă... cred că nu realiza de fapt ce pierduse sau...?!?... Reîncepuse să leşine ca înainte de nuntă, numai că pe mine nu mă mai înduioşa... Cineva îmi şoptea în minte că ea îl sunase plângând, cu două seri înainte, s-a plâns la el că s-a certat cu mama, el a băut patru cutii cu bere (aşa cum am aflat mai târziu din raportul pe care l-am cerut poliţiei din Pucioasa) şi, ultima picătură, a umplut paharul. El nu a luat cu el nimic pe lumea cealaltă. Eu am rămas cu o poza de-a lui, de la sfârşitul şcolii. Soţia sa a luat tot, până şi ajutorul de înmormântare pe care-l adunase şeful lui...
Nu am avut nevoie să mă îmbogăţesc aşa... Pe mine m-a îmbogăţit Dumnezeu cu altceva, mult mai important.
În acea noapte Elena s-a gândit să-l anunţe şi pe tatăl lor. Nu-mi era pe plac dar, era ultima dată când îşi putea vedea fiul căruia a vrut să-i taie testiculele cu ceva ani în urmă, când avea numai doisprezece anişori, învinuindu-l de incest... Soţul unei prietene şi-a sunat un coleg, care venea spre Bucureşti, pe aceeaşi şosea să-l ia în drum şi să-l aducă. Și... l-au adus. Bineînţeles băut, doar nu avea de unde să ştie că fiul lui, care-l vizitase cu trei zile în urmă... nu mai este în viaţă...
... Îi masam mâinile lui Doru, i le încălzisem cu lacrimile mele sperând că totul e doar un vis... NU, nu era vis, era crudul adevăr... Orele au trecut atât de repede… A venit preotul, i-a făcut o mică slujbă, ca pentru sinucigaşi, l-au luat pe umeri şi l-au dus... Revenise şi nora mea, cu neamurile ei, cu o oră înainte, cred, l-a sărutat pentru ultima dată şi...
... Nu fusese vis, zorii nu risipiseră nimic...
La numai câteva zile, în timp ce eram la cimitir, cu coliva de nouă zile, nora mea îşi căra şi ultimule obiecte vestimentare şi nu numai... A lăsat în urmă o poză de-a lui Doru, o lumânare şi doi metri de sfoară. Nu vă întrebaţi pentru ce sau pentru cine, probabil să-mi întind amintirile, durerile şi lacrimile la uscat, probabil să mă luminez cu acea lumânare, cine ştie...? Probabil nu i-au mai încăput în bagaj şi mi le-a lăsat "cadou" aşa cum îmi lăsase şi Nelu două pahare... Toţi au fost "darnici" cu mine...
Doru nu mai exista decât în ceruri, lacrimile nu mă ajutau cu nimic, oricât de multe ar fi curs, nu făceau decât să-l aducă în visele mele, nu şi înapoi. Însă nu mă puteam stăpâni, plângeam chiar şi pe stradă, uneori simţeam cum îmi curg fără să le pot opri. Cunoscuţii se îmbulzeau cu întrebări, cu priviri ciudate, unii cu milă, alţii cu...
În privirea unora citeam un fel de "eşti o mamă care nu ţi-ai educat copilul creştineşte". Alteori mă întrebam ce-a rezolvat fiul meu prin acest gest... Nimic! Absolut nimic! O singură durere... IMENSĂ!

La cinci ani

De cinci ani, fără încetare
În lacrimi sau pe jar nestins
Îmi pun aceeași întrebare:
Nu cumva este doar un vis?

De cinci ani lacrima mi-e frate,
Tristețea, sora mea, pe veci.
De cinci ani sper să ies din noapte,
Implorând stelele prea reci.

Implor toţi sfinții să m-ajute,
Pe Maica Domnului Hristos,
Și mă înec în lacrimi sute
De dorul tău, copil frumos.

De cinci ani smulg din suflet jarul,
Dar flăcările se-nteţesc
Întreținând pe veci calvarul
Din care nu mă mai trezesc.

De cinci ani sper, și-mi pierd speranța
C-am să-nţeleg, de ce, copile
Tu ai ales să îți dai viaţa
În timp ce eu mă sting, cu zile...

Supraviețuiesc

Ieri te-am visat, erai la colț de stradă,

Îngândurată am pășit spre tine

Fără ca lumea, rece, să mă vadă

Și să mă-ntrebe cât îmi e de bine.

Tu știi mai bine decât toți, se pare,

Ce simte-o mamă când își pierde fiul,

Chiar dacă mă-ocrotești din depărtare

Eu nu mai pot să-ți mai închid sicriul.

Oriunde merg, în lumea asta rece,

Te port cu mine, fără de hotar,

Dorul de tine arde, nu îmi trece

Nici dacă aș primi un Univers în dar.

Mulți își găsesc în mine alinare,

Mulți mă lovesc crezând că sunt firavă,

Pe mine, însă, lacrimile-amare

M-au întărit, nu m-au făcut otravă.

Tu ai plecat de patru ani copile

Să-ți construiești în ceruri adăpost,

Erai un brad, cu încă multe zile,

Plecarea ta mi-a răpit tot ce-am fost.

Nici nu mai știu dacă mai sunt pe lume,

Nici nu mai știu dacă mă prăpădesc,

Zâmbesc, i-adevărat, chiar spun și glume,

Dar fără tine... supraviețuiesc. 

Nici să murim nu mai putem, de avaritatea preoţilor

      Alaltăieri am cumpărat biletele de tren. Pe 28.08 plecăm pe Litoral...dar, ca de obicei, am vrut să las totul în ordine, să plec în vacanţă cu sufletul împăcat. Aşa că, de aseară, mi-am propus să merg şi la fiul meu la mormânt să-i smulg buruienile, să-i aprind o lumânare, să-i pun o floare... deşi, nimic nu-l mai ridică de acolo... Am fost şi de ziua lui de naştere, acum 3 săptămâni, dar... azi, când am ajuns, am văzut poza lui căzută de pe cruce. Motivul? Nu mai contează... 

     În timp ce smulgeam buruienile şi-i vorbeam printre lacrimi fiului meu răposat, îi spun Anei (fiica mea cea mică) să meargă la câţiva metri de noi, să cheme unul dintre groparii care, tocmai săpa groapa unui alt fericit că a scăpat de această lume. Omul a venit imediat. Sincer, nu-mi amintesc dacă era acelaşi pe care l-am plătit acum doi ani să-mi lipească poza pe cruce... poate da, poate nu...
    I-am spus omului pricina deranjului şi l-am întrebat cât îmi cere să o lipească la loc. Omul m-a privit, a privit poza fiului meu, s-a sucit, s-a învârtit, şi mi-a zis:
    - Cât vreţi dumneavoastră, doamnă. Cine v-a lipit poza nu a săpat în marmură şi a lipit-o pe deasupra, de aceea a căzut...
    - Dacă m-aş pricepe şi la asta... aş fi pus-o eu dar, ... cine mi-a lipit-o şi-a luat banul, destul de gras... chitanţă nu am primit nici măcar la cruce, ce pretenţie să am la lipitul pozei?!?
    - Vă cred, doamnă... daţi şi dvs cât credeţi şi nu vă las poza nelipită, spuse omul, privind chipul copilului meu... care şi-a luat viata în mână la numai 28 ani şi şi-a agăţat-o într-un nuc, sătul de ceea ce ne înconjoară.
    Groparul s-a retras cu poza în mână, deoarece alt mort aştepta în capelă să fie transportat către locul de veci ce-i fusese săpat.
    La plecare preotul se afla pe aleea principală împreună cu femeia care "îngrijeşte" mormintele. Am întrebat-o pe dânsa dacă ştie unde este groparul care mi-a promis că-mi lipeşte poza, în ideea să plătesc omul.
    Preotul, ţanţoş ca un cocoş, mă întreabă, înainte ca femeia să îngaime ceva:
    - Da' ce doriţi de la el?
    - Am constatat că poza fiului meu a căzut după cruce şi... mi-a promis că o va lipi dânsul, i-am răspuns eu, ştergându-mi ultimele lacrimi.
    - Nu are timp acuma, veniţi luni!... mi-a răspuns preotul... de parcă prezenţa mea acolo deranja odihna morţilor.
    - Dar... eu am vorbit cu dânsul să...
    - Cu cimentul meu? Să va lipească poza? Nu se poate aşa ceva!
    Înlemnită... şi eu şi femeia care nu ştia pe unde să scoată cămaşa că... ne prinsese popa cu poză-n mână... am încercat să mă îndrept spre capela unde era groparul, şi să-i dau banul pe care-l stabilisem.
    Preotul strigă după mine:
    - Nu aţi înţeles, doamnă? Veniţi luni cu 50 lei şi, cel care se pricepe va săpa în marmură şi va pune poza, vă va da garanţie la ea...
    - 50 lei? am replicat... de unde? acum doi ani am plătit 80 lei ca să dau acum încă 50 lei? peste doi ani iar vin cu bani şi tot aşa...
    În acel moment cortegiul ieşea din capelă şi preotul strigă la omul care exact în acel moment căra coşciugul pe umeri:
    - Marine, cât ţi-a dat doamna să-i lipeşti poza pe cruce?
    - Nu mi-a dat nimic, a... 10 lei... s-a corectat imediat omul, cu care negociasem preţul.
   - Cu cimentul meu? se răsti preotul nervos... veniţi luni doamnă... a mai rostit popa, fără frică de Dumnezeul care, tocmai ierta mortul de păcatele pe care probabil le făcuse....
    Mi-am luat copila de mână... şi-am plecat... gândind (încă mai am cu ce)... zic eu... oare, acestor păcătoşi, care Dumnezeu le va ierta păcatele? O mâna de ciment... 50 lei... nu le-ar fi ruşine!
    Dumnezeu să vă dea sănătate, prieteni sau duşmani ai mei! Dumnezeu să vă apere de toate cele văzute şi nevăzute care v-ar putea afecta viaţa în vreun fel! Dumnezeu să te binecuvânteze cititorule!

De trei ani dus în ceruri

Nu mi-am permis să-mi iau în palme viaţa
să fac cu ea... ce vreau, cum mi-ai rostit,
mi-am lustruit cu multe lacrimi gheaţa,
prin viscol şi nămeţi... şi-am izbutit
să înţeleg ce-ai vrut să-mi pui în cale,
să văd mai clar cât pot să mai răzbesc,
luptând cu urma amintirii tale
pe care n-am curaj s-o îmblânzesc.

Mă arde dorul crud, de tine, mamă,
lacrimile n-am cum să le opresc,
de trei ani dus în ceruri, fierb în dramă
nu am curajul tău, nu îndrăznesc...
Aici e întuneric fără tine,
până şi cerul plânge fără glas,
de ce-ai plecat aşa departe fără mine?
Sunt între două lumi fiindc-am rămas.

N-am să mai pot zâmbi în veci, măicuţă,
fără de tine sunt un tren pierdut,
mai bine-aş fi călcat pe jar, desculţă,
sau din zăpadă te-aş fi conceput.
De-aş ştii c-acolo sus îţi este bine,
n-aş mai avea motiv să mă-ntristez,
în ochii mei citeşti că fără tine
nici nu mai sunt, chiar nu realizezi?

Sunt bine!

 

 

Sunt bine! Cum ai vrea să fiu?
Tăceam... gândind că m-ai uitat...
Am încetat să mă descriu,
să-mi pun jăratec parfumat...

Sunt bine... alţii-s mult mai rău...
Eu cât de cât mă mai descurc
în braţele lui Dumnezeu,
cad, mă ridic, nu zbor dar, urc.

Sunt bine, numai că-ntrebarea,
venită după-atâta drum,
e zbuciumată... precum marea
şi nu găsesc ţărmul să-ţi spun.

Sunt mult mai bine decât luna
ce plânge de însingurare,
eu luminez întotdeauna
pe norii mei, fără hotare.

Nu te-nhăma la griji deşarte,
sunt bine, nici n-aş fi crezut
că vei pleca aşa departe
şi-am să-nţeleg că te-am pierdut.

Mi se întâmplă să-ţi simt umbra,
când mă fereşte de ciulini
încolăcindu-mă ca febra
din creştet până-n rădăcini.

Uneori chiar mă-ntreb în taină
făr-a cerşi umil răspuns,
te opinteşte-a mea căină,
lacrimile care-au tot curs?

Am ascultat un timp cuvinte
rostite cu înţelepciune,
le-am aşezat în a mea minte
pe-un raft, ferit de multă lume.

De-abia acum am înţeles,
când trei decenii au zburat,
c-atunci când drumul e ales
mai bine pleci neanunţat.

Sunt bine... n-am răni la vedere,
nici de reptile nu mă tem,
am înţeles... n-am ce le cere,
în loc de suflet, au un ghem.

Dar..., tu mă ştii, mă ştii prea bine
că sunt o stâncă, nu-i secret.
Îmi e enorm de dor de tine
dar, mi-este bine prin... decret.

Azi am smuls buruieni o groază,
am spart şi câţiva bolovani...
...sunt bine... totuşi mă întristează
că nu-ţi pot spune la mulţi ani...

Rămâi în suflete noastre
chiar dacă-n grabă ai plecat
să zbori acolo printre astre...
Te vom iubi neîncetat!

 

 

E prea târziu...

E prea târziu să-ţi spun cum sunt
Sau că aş vrea să-ţi mai rostesc
Vreo vorbă, pe acest pământ
De doi ani nu te mai găsesc.

De doi ani numai sunt ce-am fost,
M-am transformat într-un vas plin
Cu lacrimi scurse fără rost,
Înăbuşită în destin.

Surâd ca orbul fără soare,
Mă mişc ca un olog, pe nori
Tot ce-ai lăsat e gol şi doare,
Zadarnic te-aştept până-n zori.

Mă rog la Bunul Dumnezeu
Seară de seară, să mă ierte
Că mă topesc de dorul tău,
Zadarnic toţi vor să mă certe.

Nimic pe lumea asta mare
Sufletul nu-mi va consola,
De doi ani sunt o lumânare
Ce arde-n amintirea ta.

Eşti mereu aici

De teamă că te vom uita...
Zilnic ne aduci aminte!
Ţi-e teamă, mamă, nu-i aşa?
Dar noi te-avem în suflet, minte,

De noi, nimic nu te desparte,
De-aici, nicicând n-ai cum pleca
Chiar dacă peste nori, departe
Te-ai dus, rămân tot mama ta!

Eu ţi-am dat viaţă, dragul meu,
Rămân măicuţa ta pe veci,
Chiar dacă eşti la Dumnezeu,
Din sufletul meu... n-ai să pleci!

Săptămânal, pufoase ploi,
Ne şterg lacrima pe obraz
Eşti mereu numai printre noi,
Cu sufleţelul veşnic treaz!

Moment de reculegere

Nici toate florile din piaţă
Nu-ţi pot da, ce ţi-am dat eu: VIAŢĂ
Trandafirii de pe pământ
Nu te pot scoate din mormânt,
În amintire vei rămâne
Un înger dus din astă lume
Avidă dup-averi şi bani,
Înger de 28 ani.
Dumnezeu să te odihnească!

Lacrimi pierdute

Ţi-aş strânge, într-o cupă, lacrimile pierdute,
Să-ţi ud mormântu-n care, acum, te odihneşti,
Dar, cred că, aş găsi, doar buruieni crescute
La capul tău, şi-ar arde speranţa că zâmbeşti
Acolo sus, măicuţă, unde-ai dorit s-ajungi...
Ţi-ai ales singur drumul, crucea ţi-a fost prea grea...
Tot ce-mi stă în putinţă, voi face, să nu plângi,
Destulă suferinţă există-n urma ta.
Mă voi ruga, cu lacrimi de sânge, pentru tine,
Mă voi ruga la Ceruri, la Maica Prea Curată,
Să-ţi dea un strop de milă, să ştiu că-ţi este bine,
Chiar dacă mie, maică, nu-mi va mai fi vreodată.
Să-ţi dea aripi de înger, loc sfânt şi liniştit,
Să-mi dai un strop şi mie, maică, din pacea ta,
Fiindcă n-am înţeles pentru ce te-ai jertfit
Şi-ai ales drumul ăsta, plecând 'naintea mea.

Cum să fac să-ngrop durerea???

Dumnezeule din ceruri, Dumnezeule din... toate!
Cum să fac să-ngrop durerea, să pot merge mai departe?
Cum să uit că pe-astă lume am avut milă de toţi
Şi după un timp anume m-au trădat ca nişte hoţi?
Cum să uit c-am dat şi pâinea de la gura mea, în viaţă,
Iar acum, ca drept răsplată, trăiesc fără de speranţă?
Cum să uit că n-aveam tihnă şi nu mi-a păsat de mine...?
Iar acum, Prea Sfinte Doamne, acum..., te întreb pe Tine:
Tu, cu mila Ta imensă, unde-ai fost când fiul meu
Avea nevoie de Tine? De ce m-ai lăsat la greu?
Cui să-i mai cer îndurare? Milă cui să mai cerşesc?
De ce mi-aş dori o clipă, o clipă să mai trăiesc?
Doar să mă ascund sub lacrimi, să mă mint că va fi bine?
Doar fiindcă mai aud încă: "mai e nevoie de tine!"?
Ce nevoie-aveţi de mine? Doamne! Dumnezeul meu!
Sufletul mi-e ars în flăcări, nicicând nu voi mai fi eu!
Cu atâta scrum pe suflet, cu-aşa lacrimi sângerii...
De unde să am putere să-mi doresc alţi zori de zi?
El acolo putrezeşte? Nu Îl auzi cum mă cheamă?
Nu L-ai auzit în noapte când mi-a spus: "-Nu mai vii, mamă?"
Pentru mine nu ai milă? Eu n-am tată niciodată?
Am obosit ducând crucea, fără mamă, fără tată!
Din cinci flori crescuţi cu grijă, doi ai luat lângă Tine
Cui să-i mai cer îndurare? Cui îi e milă de mine???
Dacă Tu, Mărite Doamne Ţi-ai dat Fiul pentru noi,
De ce-mi fierbi sufletu-n lacrimi şi mi-l lepezi în noroi?
Ţi-am fost eu necredincioasă? Nu Te-am slăvit îndeajuns?
Atunci Doamne!!! Unde eşti? De ce stai de mine-ascuns?
Toţi îmi spun să trăiesc clipa, trecutul să-l las în urmă,
Însă nu au cum să vadă durerea ce nu se curmă.
Că ţărâna mă apasă pe suflet şi putrezesc
În acelaşi timp cu el, deşi tot mai folosesc
Apă, aer, chiar şi hrană, fără ţel şi fără vrere,
Nici măcar nu las în urmă cine ştie ce avere...
Toţi îmi spun că răul trece, precum trece orice val,
Deşi văd ce va fi mâine: "bine" superficial.
Eu de unde să am milă pe-acest pământ plin de spini?
Când în urma lui rânjesc fără teamă colţi de câini,
Eu, ce-am îndurat atâtea, doar să îi fie lui bine,
Cât să mai îndur şi-acuma când L-ai luat de lângă mine?
Cât să le suport tupeul şi minciuna fără teamă,
Când arde sufletu-n mine de numai ştiu cum mă cheamă?

Durerea fizică

Dând naştere-n dureri cumplite,
Măicuţele-n travaliu zbiară,
Crezându-se nedreptăţite
Când naşterea nu e uşoară...

Durerea fizică se uită
Poate-ntr-o zi, un an, un ceas,
Însă în suflet adâncită
Rămâne-n veci, când ai rămas.

Pe-acest pământ, încă... respiri
În urma unei crude drame,
Chiar de mai ai trei trandafiri
Nu şti durerea unei mame.

Propriul copil mi-am îngropat
Nimic pe lume nu m-alină,
Sufletu-n mine s-a surpat,
Nimic nu-mi mai redă lumină.

Poate greșesc, poate mă-nsel,
Poate că viața e ușoară,
Poate că firea mea-i altfel...
Dar simt că totul mă doboară.

Vederea parcă mi-a pierit,
Sufletu-n mine lăcrimează,
Chiar de-aş zâmbi necontenit,
Totul, chiar totul mă-ntristează.

Încerc să fiu cât mai docilă,
Pe un nou drum, drept, să păşesc
Însă, de mine, nu am milă.
Încerc, însă nu reuşesc.

Nu-mi regăsesc pacea pierdută,
Durerea groaznic mă apasă,
Eram vitează... o redută,
Azi sunt robot pășind prin casă.

Eram vitează şi bogată
Cu doi băieţi şi două fete,
Azi sunt o şchioapă-nfometată
De lacrimi ce tind să mă-mbete.

Eram întreagă-aveam de toate,
Aveam suflet, mâini şi picioare,
El a... plecat de-acum în... noapte,
Iar eu mă scald în disperare.

Nimic nu mai e de făcut.
Flacăra n-are asemănare,
Durerea mamei ce-a pierdut
Un copil, e... enorm de mare.

Refrenul vieţii nu-i o joacă

Am scris, cândva, refrenul vieţii
Pe-o pagină de nor, plăpând,
Dar în vâltoarea tinereţii
N-am prevăzut, că-n foc, plângând
Va trebui să-i recompun
Ultima strofă, cea mai bună
Din câte am putut să spun...
Iar azi refrenu-i o minciună.
Am scris, cândva, sensul, pe care
Păşeam, cu-ncredere deplină,
Azi mă lovesc, de disperare,
Mă scald în lacrimi, în surdină
Răcnesc smulgându-mi versul chior,
Mă-nvinuiesc de prea mult aer,
Prea multă dragoste şi dor,
Şi-aş vrea s-opresc al vieţii caier...
Dar mai am încă de-aşternut,
De împletit clipele-n vers,
Deşi nu găsesc început,
Nici liniştea în Univers.
Esenţialul e prea proaspăt,
Prea clar şi mult prea dureros,
Nu ştiu cum s-o iau de la capăt,
Nimic nu-i limpede, frumos...
Nimic un zâmbet nu-mi provoacă,
În lacrimi sufletu-mi pluteşte,
Refrenul vieţii nu-i o joacă,
Iar viaţa nu se-nlocuieşte.
Am scris cândva, vers de mândrie,
Cu fruntea sus l-am editat,
Astăzi constat că-n poezie
Îmi cânt copilul decedat.
Mă lupt cu versurile mele
Stilul pierdut să-mi regăsesc,
Mă rog de Lună şi de stele
Un alt refren să reclădesc,
Dar pe mormane nisipoase
Aştern, sub lacrimi, versuri noi
Şi nasc doar pagini dureroase
Ce se îngroapă în noroi.
Cu două mâini, două picioare
Eram întreagă-n orice zi,
Acum sunt şchioapă, şi mă doare
Că viaţa curge, orice-ar fi.

Vlăstarelor mele

Fac tot ce pot s-alung durerea,
Florilor să le dau elan
Doar ele-mi aduc mângâierea,
Doar ele sunt pe primul plan.
Fac tot ce pot să le-nfloresc,
Deşi, de când mă ştiu, mi-e greu,
Şi-am zâmbit numai să răzbesc,
Mă ştie bunul Dumnezeu.
Acum, durerea-i mult prea mare,
Acum, cerul prea greu m-apasă,
Prea rău şi din ce-n ce mai tare
Inima-n flăcări îmi e arsă.
Vlăstarii mei buni şi curaţi,
Viaţă v-am dat şi v-aş mai da,
Vă rog, să nu vă supăraţi
Că-mi curge mereu lacrima
După al vostru frăţior,
Ce prematur ne-a părăsit!
Că mă topesc de al său dor...,
Crunt, sufletul mi-a pârjolit...
Vlăstarii mamei, vă implor
Să-mi iertaţi lacrimile toate,
Dar sufletul mi-e plin de dor,
Din zori de zi şi până-n noapte!
Timpul rănile-mi va pansa,
Probabil, când voi înţelege
Ce s-a-ntâmplat în mintea sa,
De a-ncălcat divina lege.
De ce a trebuit să lase
În urma lui atâta jale...,
Atâtea aripi veşnic arse
Şi-atâta arşiţă în cale...

Mă arde dorul tău, măicuţă!

Mă arde dorul tău, măicuţă!
Mă arde-aşa de tare,
Că de-aş păşi pe jar, desculţă
Aş avea alinare.

Sufletu-n mine se topeşte,
Nu am unde zbiera,
Dar aş răcni, chiar nebuneşte...
Mări aş cutreiera.

Aş înghiţi oceane-adânci,
Gheţarii i-aş topi,
Aş muta mii și mii de stânci,
Ochii mi-aş contopi
Cu orice alt izvor, măicuţă,
Lacrimi să nu-ţi mai dau,
M-aş înhăma la o căruţă,
Sub bice, mii, să stau.

De al tău dor să uit, copile!
Mi-aş smulge inima
La începutul primei zile...
De-aş putea exprima
Ceea ce simt, de al tău dor...
Cuvântu-i de prisos...
Durerea n-am cum s-o măsor
Băiatul meu, frumos! 

Mă arde dorul tău, măicuţă!
Mă arde-aşa de tare,
Că de-aş păşi pe jar, desculţă
Aş găsi alinare.

De-aş mai avea vreo speranţă...

Sfâşiată de durere
Revăd scene rând pe rând,
Simt că nu mai am putere
Să te scot din al meu gând.
Zilnic eşti cu noi prin casă,
Pe străzi caut disperată
Deşi inima mi-e arsă,
Ştiu că de-acum niciodată
N-ai să-mi mai zâmbeşti din prag,
N-ai să mă-ntristezi măcar,
Îngeraşul mamei drag...
Îmi curg lacrimi în zadar.
Toate stelele din lume
Dacă ţi le-aş cumpăra,
Oricât te-aş striga pe nume,
În genunchi de-aş implora
Sfinţii toţi, Maica Fecioară,
Pe-al Său Fiu, în zori de zi
Pe Dumnezeu, până-n seară...
Nicicând nu te voi găsi.
Dragul mamei brad vânjos,
Prinţul sufletului meu,
De m-aş tăvăli pe jos,
Nici Măritul Dumnezeu
Printre noi nu te-ar aduce,
Lacrimile mă distrug,
Azi m-aş răstigni pe cruce,
Aş trage oricând la jug
Să te-aduc 'napoi copile,
Lângă noi să fii din nou,
De trei săptămâni de zile
Ai murit pentru un ou.
Un ou blestemat, băiete
Un ou, te-a ucis pe tine!!!
Aş muri, mamă, de sete,
Ţi-aş da sufletul din mine,
Ţi-aş da tot ce am din viaţă,
Smerită-aş arde pe rug,
De-aş mai avea vreo speranţă
Să te ridic din cosciug...

Nu mă satur să-l jelesc!!!

Toţi îmi spuneţi: "-Nu mai este!"
Toţi îmi spuneţi: "-S-a sfârşit!"
Eu mă simt ca-ntr-o poveste
Recitind la infinit.
Îl ascult ultima dată,
Zbier la cerul înnorat,
Îl implor pe-al nostru Tată
În zadar, L-am implorat
În genunchi, cu lacrimi multe...
Nimănui nu-i este milă???
Nimeni nu vrea să m-asculte???
Pentru moarte nu-i pastilă?
Nu e logic!!! Nu se poate!!!
Aş răcni să răguşesc,
Aş zbiera şi zi şi noapte,
Pământul să-l învârtesc,
Să dau timpul înapoi,
Să văd eu ce s-a-ntâmplat...
Parcă mă-ngrop în noroi!!!
Într-un pământ tot mai plat.
Cine să mă înţeleagă?
Numai cei ce ştiu ce-nseamnă,
Cei ce nu au ce s-aleagă,
Cei ce au suflet de mamă...
Într-o pădure-aş zbiera
Copacii să-i tăvălesc
Pentru cel ce ieri era
Nu mă satur să-l jelesc!!!

Nu-mi e frică de tine!

Nu-mi e frică de tine, gheţar împăunat!
Nu-mi pasă unde umbli, nu-mi pasă ce gândeşti
Nu-mi e frică de tine, acolo a plecat
Fiindcă l-ai trimis tu, şi-ai spus că îl iubeşti...
Nu vezi că plânge cerul, de mila lui mereu?
Doar ai şi ochelari, gheţar urât şi rău!
N-am timp să plec acum, n-am voie să mă duc,
Mi-e dor de el, dar vreau să stau cu Dumnezeu
Nu pot s-o las aşa, nu pot urca în nuc!
Am aprins lumânarea şi m-am rugat plângând,
Nu mi-e frică de tine, gheţar fără de milă
I-ai strecurat ideea în suflet şi în gând,
Nu vreau s-aud de tine! Mi-e greaţă, mi-este silă!
Mi-ai răpit toată clipa, mi-ai distrus tot ce-aveam
Şi-acum îţi râzi de mine, de-acolo de-unde eşti
Mă uit acum cum plouă, stropii lovesc în geam...
Mai şi pretinzi gheţare că doar tu-l mai iubeşti...
N-ai un pic de ruşine, un pic de bunătate!
Eşti crudă, nemiloasă, eşti... nu-mi pasă de tine!
Dumnezeu este mare şi-mi va face dreptate
Nu ştii ce-nseamnă mamă, eu l-am purtat în mine,
I-am dat viaţă din viaţa ce se stinsese-atunci,
L-am iubit ca pe-un înger, în demon l-ai sfârşit
Ştii tu ce-nseamnă viaţă? Ştii tu ce-nseamnă prunci?
Mă judeci tu pe mine... ??? Tu te-ai îmbogăţit?

MI-E TARE DOR DE TINE!!!

Mi-e dor de tine mami, mi-e tare dor de tine!
Mi-au curs atâtea lacrimi, nimic nu merge bine,
Mă rătăcesc pe bloguri, citesc şi recitesc,
Nu înţeleg nimic, nu mai pot să trăiesc
Cu dorul greu de tine, doar ştii cât te-am iubit
Tu putrezesti acolo, eu plâng necontenit.
Luna din ceruri plânge de mila mea copile
Iar eu de al tău dor, te-ai dus de lângă mine...
Mă arde adânc pe suflet, nu-mi pasă de nimic,
Păşesc pe străzi mecanic, mai stau să scriu un pic...
În noaptea asta neagră care de-abia începe
Am rănit doi prieteni, nu ştiu cum dau cu ţepe,
Cu săgeţi otrăvite, nu mai ştiu ce-i cu mine...
Ştiu doar atât măicuţă: MI-E TARE DOR DE TINE!!!

Vreau să mă mint!

Dac-aş găsi plăcuţa din capăt de tunel...
Deşi vă simt în spate, deja mă simt datoare,
Mă ridicaţi pe vârfuri... şi tu, şi ea, şi el,
Dar labirintul ăsta e mult, e mult prea mare!
Aştern silabe-n grabă, parcă le şi rostesc,
Vreau să mă mint că-i ziuă, că totul a trecut
Dar Luna-mi râde-n spate, prin noapte rătăcesc,
E singură-ntre stele... şi-i doar la început
Degeaba caut uşa cu mâna pe pereţi,
Mă simt aşa învinsă, nu mă compar cu Luna
Aş vrea să mă ascund, să nu mă mai vedeţi!
Lacrimile mă sfarmă, aş prefera minciuna,
Aş prefera tăcerea ascunsă-ntre morminte,
Aş prefera durerea unui ocean imens
Din labirintul ăsta ce mi-a pătruns în minte...
Sau eu în el mă aflu?!? Vreau..., mă zbat, vreau să ies!
N-am nevoie de milă! De nimic nu duc lipsă!
Vreau doar să găsesc uşa, să ies din labirint
Aş vrea să mă întorc la ziua cu eclipsă
De Lună, să te-ascult... iubesc... vreau să mă mint!