Să ne iubim la margine de lume

 

 

Te-aş tortura la margine de lume
să nu ne vadă niciun spic de grâu,
să mă iubeşti când vor să mă consume
ploile picăturilor de râu...

Te-aş tortura cu şoapte de iubire,
cu sărutări şi mângâieri divine,
te-aş tortura chiar de-ar fi să te mire
ce multe stele strălucesc cu mine.

Te-aş tortura ca pe un bob de rouă
câştigat după nopţi caniculare,
te-aş mângâia cu palmele-amândouă,
ca pe un strop de dor născut din soare.

M-aş pedepsi că n-am ştiut a pune
ploilor reci, miraculosul frâu
şi-am rătăcit o viaţă, fără nume
să te iubesc la margine de râu.

 

 

 

În urma mea

 

 

De mult nu te mai caut cu privirea,
De mult numai aştept pe la ferestre,
Mi-am aşternut pe-o lacrimă iubirea
Să-mi urce sufletul rănit pe creste.

De mult nu-mi mai pun clipa la-ncercare,
Nici soarele nu îl mai dojenesc
Când se ascunde după norul care
Mi-aşterne versu-n care m-oglindesc.

De mult timp cerul s-a împărţit în două,
Am înţeles ce înseamnă pasiunea
De-a mă hrăni cu boabele de rouă
Abandonând în jar perfecţiunea.

De mult nu te mai caut printre aştri
Nici paşii nu ţi-i mai sărut, de mult,
M-am oglindit în ochii tăi albaştri
Şi-mi e de-ajuns tăcerea să-ţi ascult.

Mi-e şoapta transformata în silabe,
Cuvântul vine în buchet cu tine,
Tot ce-am atins vor deveni podoabe
La gâtul vieţii ce ni se cuvine.

În urma mea povestea se trezeşte
Înmugurind în suflet vis curat,
Din dragostea care mă împlineşte,
Să pot zbura de-acum cu-adevărat.

 

 

 

 

Nu călcaţi iarba-n picioare!

M-aş lungi pe iarba deasă
Să-mi recapăt alinarea,
Să mă simt din nou acasă,
Să nu mă strivească marea.

M-aş răzbuna pentru-o clipă
Lenevind în iarbă aiurea,
De rouă-aş face risipă
Până-ar înfrunzi pădurea.

Mi-aş întinde mâna dreaptă
Printre crengile de dud,
Devenind mai înţeleaptă,
Viscolul să nu-l aud.

Sunt atât de însetată,
Stelele le-aş răvăşi
Şi-n iarba înrourată
Liniştea mi-aş regăsi.

Stelele le-aş transforma
Într-o mie de comete
Şi din ele aş forma
Iarba care să mă îmbete.

Printre muguri plini de dor
M-aş topi de bucurie,
Pe vecie să măsor
Visul sfânt pe iarba vie.

M-aş lupta cu orice boare,
Cu orice viscol şi ger,
Nu călcaţi iarba-n picioare!
Vă implor, nu doar vă cer.

Azi noapte

Azi noapte te-am visat
Dar, parcă nu dormeam
Când m-ai îmbrăţişat,
Parcă-n ochi te priveam.

La noapte închid luna
În felinar, să văd
Când va veni furtuna
De stele şi prăpăd.

Iar, mâine dimineaţă
Pe lacrimă voi pune,
Aroma ta de gheaţă
Ce-n vise mă răpune.

Îmi voi spăla cu rouă
Cearcăne şi visare,
Cu palmele-amândouă
Voi bea stropi de uitare.

La prânz mă voi întoarce
Pe-aleiile de ieri,
Din palme să pot stoarce
Miros de primăveri.

Iar de va fi să-mi curgă
Din palmă amintirea,
Sufletul să-mi străpungă,
Voi încrusta iubirea.

Din munţii mei voi scoate
Seminţele de dor
Să pot avea o noapte
De vis şi somn uşor.

Treziţi-mă peste o oră!

 

 

Treziţi-mă peste o oră,
O zi, o lună, chiar un veac,
Când, scris cu apă incoloră,
Veţi folosi versul drept leac.

Treziţi-mă peste o oră,
Un an sau poate un minut,
Când lacrima-mi va fi minoră
Într-un ocean, greu de crezut...

Treziţi-mă peste o clipă
Dar, fără să mă zgâlţâiţi,
 Am adormit într-o risipă
De trandafiri albi, ofiliţi.

Treziţi-mă când plânge luna
De dorul meu, să-i dau putere,
Să-i ating lacrima cu mâna
 Ce-a aşternut vers de plăcere.

Treziţi-mă când zorii zilei,
Cu rouă, ochii, îmi imploră

Ajungând la sfârşitul filei...
 Treziţi-mă peste o oră!

Păşind spre fericire

În cufărul cu amintiri
Am pus petală cu petală
Din cupa unei mari iubiri
Plecate, fără îndoială,

Într-un turneu spre alte zări,
Probabil mult mai luminoase,
Probabil cu mai multe flori
Mai proaspete şi mai frumoase.

Am îndesat în el fiorii
Şi clipele nepieritoare
Ce ne-aduceau pe tâmple zorii
Precum o binecuvântare.

În dans feeric de gazelă
Ne purtau paşii spre oceane,
Iar noaptea, ca o bagatelă
Ne punea aripi diafane.

Dându-ne şansa uimitoare,
De a cuprinde Universul
Până în ziua următoare,
Când învăţam la stele mersul.

În paşi de dans năucitor,
Într-o spirală argintie,
Cuprinşi de-al dragostei fior,
Cu iz gingaș de florărie.

Ne ascundeam de-o lume nouă,
Să vedem visele pulsând,
Pe stropul cristalin de rouă
Ce fremăta-n al nostru gând.

Am ferecat în scrin iubirea,
Ca pe un nesecat izvor,
Înlănţuind nefericirea
Nopţilor îmbibate-n dor.

Ne-am prins în plete fulgi de stea
Din noaptea ce se va sfârşi
Şi-n vals de vis, cu dragostea,
Spre lumea noastră vom păşi.

E toamnă peste mine

Le-am tot rugat, în şoaptă, împrăştiind săruturi
Să nu-şi aştearnă gândul pe clipa dureroasă,
Să nu-şi înceapă visul foşnind în aşternuturi,
Le-am tot rugat, o vară, şi-a fost vară frumoasă.

Le-am tot rugat să lupte, spre vârfuri să ajungă,
Să îşi declame dorul oricărui trecător...,
Să nu se risipească, în zori timizi să plângă;
Dar nu m-au luat în seamă şi-au ruginit de dor.

Le-am tot rugat să-şi toarne iubirea-n clorofilă,
Nervurile să-şi scalde în roua de opal,
Să-şi irosească cerul rupând filă cu filă,
Dar s-au pierdut în toamnă, într-un covor banal.

Le-am tot rugat să-şi pună pe frunte curcubeu,
Să nu gonească ziua spre Luna ţipătoare,
Au preferat rugina, ignorând sfatul meu.
E toamnă peste frunze, iar dorul tău mă doare!

Cu un sărut datoare

Tu vii şi pleci, cum pleacă o furtună
Cu adieri, fierbinţi şi stropi de rouă,
Pe plete-mi laşi mereu felii de Lună,
Al tău sărut pe trupul cald îmi plouă.
Îmi pui pe aripi praf din stele blânde,
Doar amândoi pe boltă le-am aprins
În noaptea lumii veşnic să inunde
Cu dragoste oceanele de vis.
Tu vii şi pleci, precum o noapte verde
Lăsându-ţi zorii peste trup să-mi pice
Lacrima mea, sub gura ta se pierde
Ochii-mi râvnesc spre cer să se ridice.
Îmi dai puterea de-a păşi spre viaţă,
Îmi dai lumina ta nepieritoare,
Deşi te duci ca un vapor în ceaţă,
Să îţi rămân cu un sărut datoare.

Cu dragostea nu mă joc!

Ca un tren din gară-n gară
Am păşit prin astă viaţă,
Şuierând în clipa-amară,
Vibrând ca o dimineaţă.

Cu viteză, sau agale...
Urcând dealuri, stânci abrupte,
Coborând iute spre vale
Dintr-un vârf înalt de munte,
Împinsă de-împrejurimi,
Cu vagoanele în spate,
Cu zâmbete sau lacrimi
Am pornit-o mai departe...

Am oprit o clipă, două,
Călători am răsfăţat
Cu-n cuvânt şi-un strop de rouă,
Dar, mulţi m-au abandonat.

Drumul meu prin jungla vieţii
A fost mult prea zbuciumat,
Pe pagina tinereţii
Am luptat, luptat, luptat...

Călătorul navetist
N-a avut destul curaj
Să devină optimist,
Fiind doar un ambalaj,
Florile le-au ofilit
Deşi le-am stropit cu rouă,
Din gară s-au rătăcit
Pe aleea-n care plouă.

Drumul vieţii nu se-opreşte,
Gările rămân pe loc,
Sufletul încă-mi rosteşte:
Cu dragostea nu mă joc!

Treptele secundei

Am coborât năvalnic în grota vieţii crude,
Spărgând ferestre-n răcnet, am imortalizat
Secvenţele durerii, l-am implorat pe Jude,
Sufletu-n mine zace rebel carbonizat...

Am licărit o clipă sub tăceri mormântale,
Sorbind cu linguriţa din zorii următori,
Mi-am implorat fiinţa să se ridice-agale
Dar rădăcina-mi piere sub caldele ninsori.

Am ridicat o geană punând semn între file,
Cu braţul drept pictez câte un vers pitic
Deşi în labirintul de mii şi mii de mile
Mă răscolesc furtuni în stil acrobatic,

Deşir surâs minuscul săpând adânc în noapte
Legenda dimineţii-n amurgul avansat,
Împletesc flori din roua pierdută printre şoapte
Urcând treapta secundei ce m-a încătuşat.

Lacrimi metamorfozate

Printre sutele de lacrimi metamorfozate-n vers
Mă perind, cu-n gând lăuntric de a împărţi căldura
Sufletului vătămat, presărând în Univers
Dragostea fără de margini, cea care alungă ura,
Dragostea nepieritoare, fără pată, fără nori,
Picătura de splendoare, catifeaua din petale,
Tălmăcind cuvântul tandru cu arome de culori,
Prind în geană dimineţii curcubeul ce-n cristale
Culese din iarbă crudă a zorilor renăscuţi
Drum spre tine să-mi aştearnă, aripi să îmi dăruieşti,
S-alergăm prin iarba vieţii, până la stele, desculţi...
Şoptindu-mi că niciodată nu-ncetezi să mă iubeşti.

Lacrima mi s-a zvântat

Iar dacă noaptea se sfârşeşte
Şi lacrima mi s-a zvântat,
E doar fiindcă Cerul doreşte
Să amintească neîncetat
Că Soarele ne dă căldură
Fără vreo plată, zi de zi
Deşi-n lume se naşte ură
Ascunsă-n verbul "a iubi".
Iar dacă zorii se ivesc
Şi roua-n iarbă se aşterne,
Din simplu fapt că te iubesc
Zâmbetul cald mi se discerne.
În piept trag aer, mă ridic
Şi-am să iubesc sincer, mereu,
În faţa urii nu abdic!
M-ajută Bunul Dumnezeu
Să lupt cu cioburile care
Se-ascund sub apa cristalină
Şi strălucesc din depărtare,
Deşi, doar din Cer au lumină.

Picurând iubire sfântă

Lan de maci stropiţi de rouă,
Picături de albăstrele,
Strop de grâu crud frânt în două
De la mine pân' la stele.

Picuri galbene de soare
Din rochiţa rândunicii
Pictând ziua următoare
Ca în basmele bunicii.

Aroma îmbietoare
Mă pătrunde lent, dar sigur,
Peste pagini călătoare
Te priveam, să mă asigur
Că nu pleacă noaptea goală
Fără rost şi fără tine,
Din tăcerea abisală
Vom pluti pe culmi alpine .

Printre maci stropiţi de rouă,
Regina nopţii firavă,
Trupurile amândouă
Vor clădi pacea suavă,
Picurând iubire sfântă
Peste nopţi şi peste zile,
Sufletul în mine cântă,
Dar mi-e tare dor de tine!

Ştiu că-n zori ochii-ţi voi pierde

Ştiu, că-n noapte voi zbura
Să-ţi aştern pe ochi sărutul,
Visul veşnic va dura,
Sau doar cât rosteşti cuvântul...
Ştiu că-n zori ochii-ţi voi pierde
Pentru câteva minute,
Vor veni să mă dezmierde
Versurile neştiute,
Ştiu că numeri clipe-n stele,
Le culegi seară de seară,
Le-mpletesti cu albăstrele
Aşteptând să reapară
Zorii fără de sfârşit,
Plini cu picături de rouă
Şi tot ce-am agonisit
Între palmele-amândouă.
Pana mea nu vrea să tacă
Ochii vrea să ţi-i sărute
Visele să le întreacă
Peste munţi şi atribute.

Te-aş ascunde-ntr-o secundă

Înlătur zăpezi cumplite dintr-un labirint ciudat
Dezmierdat o iarnă-ntreagă-n adieri extravagante,
Opresc vântul să lovească-n pletele ce ţi-am fardat
Cu-acuarela delicată din nopţile lungi, vacante.

Mă întreb cu disperarea curiosului profund:
Câte clipe vei mai stoarce din pomeţi îmbujoraţi?
Câte nopţi vei mai sustrage din nisipul ce-l ascund
Sub coroana purităţii falnicilor împăraţi?

Îţi aştern covor de rouă pe un adevăr complet,
Presând zile inegale într-un manual nescris,
Pictez viitoru-n stele peste-al vieţii şevalet
Şi-mi îngrop dorinţa vie de a săruta pietriş.

Nu te-atinge nici o strofă, nici o virgulă piezişă,
Nu te-ncânta nici o seară din trecutul luminat
Şi-ndulcit cu-aroma plantei fierbinte ca o gheişă,
Joci doar cel mai ieftin teatru, jalnic şi neînsemnat.

Curge ceaiul peste fructe, mă îmbată slăbiciunea,
Aburesc lentila crudă, ceaţa o azvârl în zare,
Zbor prin vastul întuneric delegând perfecţiunea
Te-aş ascunde-ntr-o secundă, însă dorul tău mă doare.