Nu se mai poartă uşa larg deschisă

De la un timp mă limpezesc în soare
şi-n lacrimile mării mă usuc,
de la un timp nu-mi mai trimiţi culoare,
nici eu nu plec deşi încet mă duc.

De la un timp mă îngrozesc netoţii
cu vorbe aruncate la-ntâmplare,
încătuşez iubirea cum fac hoţii
să nu mă rătăcesc în bălţi de soare.

De la un timp izbesc în laşitate
cu braţele-ncleştate de durere,
nu-ţi cer nici timp, nici aur, nici dreptate,
nici frunzelor ce cad nu le cer miere.

Mă duc spre miazănoapte să-mpart stele,
spre miazăzi să-mpart ce-a mai rămas
din curcubeul frânt în acuarele
şi ploi torenţiale fără glas.

Mi-e teamă să-ţi repet ce-mi arde pieptul,
nu se mai poartă flăcări de prisos,
acum se osândeşte alfabetul
şi se alungă tot ce-i mai frumos.

Nu se mai poartă dorul sărutării,
nici ochii dragi nu se aşteaptă-n prag,
acum ne tăvălim ca valul mării
şi rătăcim icoana celui drag.

Aş fi ridicolă dacă ţi-aş cere
să te gândeşti cât un sărut la mine,
un strop infim... Imensa mea avere
e sentimentul ce-a uitat să se încline.

Nu se mai poartă uşa larg deschisă,
nici sufletul la purtător nu-i de bone-tone,
iubirea e o noapte contrazisă
de-o lacrimă ascunsă sub beton.

Citeşte-mi cuvântul

 

 

Citeşte-mi cuvântul şi-afirmă, te rog,
Că nu-mi eşti în suflet în fiece clipă,
Că mi-ai dat speranţă şi-ai pune zălog
Că nu-mi eşti văzduhul, că nu-ţi sunt aripă.

Citeşte-mi cuvântul şi spune-mi măcar
Că poţi fără mine s-aduni primăveri,
Că nu mi-ai dat aripi, că sunt un coşmar
Ţi-aduc disperarea şi n-ai ce să-mi ceri.

Citeşte-mi cuvântul şi smulge-mi din piept
Iubirea nebună ce-o port fără grai,
Orbită de ochii pe care-i aştept
Să-mi dea doar speranţă şi-o gură de Rai.

Mă-ntorc la pieptul tău

Am obosit să-i tot spun mării
Ce crunt m-apasă dorul tău,
În valurile disperării
L-aş azvârlii, să-i pară rău
Că s-a ascuns în geamantan,
Fără să-i pese vreo secundă
Că eu doar două braţe am
Iar, el cu zece mă inundă.

Am obosit să ascund clipa
Sub valuri neastâmpărate,
Să înfrunt singura risipa
Orelor, de-aici de departe.
N-am să-ţi mai car dorul cu mine,
Nu l-am putut amaneta,
N-am să mai plec de lângă tine,
Am obosit, nu pot lupta.

Ar fi o luptă infernală,
Aş obosi din primul ceas
Să transform lacrima-n cerneală
Pentru un groaznic "bun rămas!".
Mă-ntorc la pieptul tău iubite,
Sufletu-n palme să-ţi strecor,
Să nu îmi mai aduc aminte
De valuri îmbibate-n dor.

Ostatică în al tău dor

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Eu m-am obişnuit deja
Lacrima-n zâmbet să-nfăşor,
Suspinul mi-l voi proteja
Mereu cu un surâs ușor.

Eu m-am obișnuit să-mi spun
Că totul se va limpezi,
Că versul meu, de dor nebun
Orice furtună va-mblânzi.

Eu m-am obișnuit să tac
Atunci când nu-i nimic de zis,
Aştept la pieptul tău să zac
Dar, pân-atunci mai am de scris.

Eu m-am obişnuit să zbor
Prin visul fără de aripă,
Să mă hrănesc din al tău dor
Ostatică, clipă de clipă.

Un zbor spre Marte

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Un zbor de-o clipă-n miez de zi,
O sărutare-n grabă,
Să pot visa, să pot zâmbi,
Să-ți port ca pe-o podoabă
Iubirea-n piept și gând.

Un zbor spre Marte într-o clipă
Precum un vis grăbit,
Să pot zbura doar cu-o aripă
Mereu spre răsărit,
Iubirea-ți culegând.

Un zbor firav cât o clipire
La pieptu-ți să plutesc,
Să nu mă satur de iubire
Dintr-un motiv firesc,
Te pot iubi oricând.

Un zbor firav să zămislim
Pentru o viaţă-ntreagă,
Iubirea-n suflet să clădim
Ca pe-o sfântă podoabă
În inimă arzând.

Tăcerea care zbiară

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.



Sunt o frunză fără crâng,
Fără-acel ce mă iubește,
Aripile mi se frâng,
Versul mi se încâlcește.

Sunt vântul ce se-ntețește
Fără glasul lui divin,
Fără-acel ce mă iubește
Sunt un cer cu lacrimi plin.

Sunt tăcerea care zbiară
Din rărunchii pieptului,
Fără de a mea comoară
Sunt doar pana corbului.

Sunt istoria durerii
Fără leac pe-acest pământ,
Sunt strigătul disperării
Și tăcerea din mormânt.

N-am motiv să-mi cer iertare!

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Daţi-mi foc în piaţa mare,
Daţi cu pietre, dacă vreţi,
N-am motiv să-mi cer iertare,
Zidiţi-mă în pereţi!

Biciuiţi cu-orice cuvinte,
Loviţi, cât puteţi de tare,
Nu-mi e teamă de morminte,
N-am de ce să-mi cer iertare!

Luaţi-mi sufletul din mine,
Tăvăliţi-l prin noroi,
Chiar în noaptea care vine
Transformaţi-mă într-un sloi!

Luaţi-mi lacrima fierbinte
Ce-a udat oceanul sec,
Îmbibaţi în a mea minte
Ura-n care să mă înec!

Smulgeţi-mi din rădăcină
Inima plină de dor,
Luaţi a ochilor lumină,
Doar la pieptul lui să zbor.

Mult prea scurtă este viaţa,
Mult prea plină de furtuni,
Doar la pieptul lui sparg gheaţa,
Loviţi-mă, oameni buni!

Loviţi, cât puteţi de tare,
Jur să nu mă-mpotrivesc
Dar, nici n-am să-i cer iertare
Lumii, pentru că-l iubesc!

Mi-e dor de tine!

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Domnești ca un lichid în mine,
Din gene, neîncetat te scurg,
Dorindu-mi doar să-ți fie bine.
Dar, mă topesc într-un amurg.

Cu vorbe dulci te-aș dezmierda,
Însă, din piept nu te pot scoate,
Inima mea ți-aș acorda
Dar, e la tine, prea departe.

Și-mi este greu, îmi este dor,
Fără de inima, doar trup
Sunt doar un fir de muritor
Și-aș vrea din mine să te rup.

Să-ți sărut șoaptele și glasul,
Să-ți împletesc iubirea pură
Să fii cu mine la tot pasul
Și în oricare conjunctură.

Aș vrea să nu te mai visez,
Să mă alint la pieptul tău,
Nu vreau să mă mai resemnez,
Mi-e dor de tine, leul meu!

Covor de amintiri

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Închizând la gură sacul,
Toamna s-a cam depărtat,
Gerul și-a început atacul,
Eu, dorul, ți-am adoptat.

Nicio teamă nu-l încearcă,
S-a cuibărit așa bine,
Orice-aș face, nu debarcă,
Doamne, ce dor mi-e de tine!

Aș ruga stelele-n ceruri
Drumul să ți-l lumineze,
Lacrimi așternute-n versuri
Să mi se mai estompeze.

În fereastră, vântul bate
Ca și dorul tău în piept,
Fără ambiguitate
Îți promit c-am să te-aștept.

Mormane de frunze zac
Așteptând plapuma rece.
Din amintiri azi îmi fac
Salbă, să mă vindece.

La pieptul tău

Nu te-ntrista, nu m-am schimbat,
Sunt sufletul ce te-a iubit
Şi care mult te-a asteptat,
Topită în dor neştirbit.

Timpul nu a reuşit să spele,
Cu lacrimile lui fierbinţi
Şi nici cu razele de stele,
Iubirea, cu care m-alinţi.

Nu-ţi face griji, nu m-am schimbat,
Sunt tot aşa cum tu mă ştii,
Deşi, un veac am aşteptat,
De amintiri nu pot fugi.

Şi dacă te-ai întors acum,
La pieptul meu să te încălzesc,
Tu pentru mine eşti oricum
Omul pe care îl iubesc.

Nu contează unde ai fost,
Nu-mi povesti, n-am întrebat,
La pieptul tău am adăpost,
Iubeşte-mă, cum am visat!

Flăcări de dor

Flăcări de dor nemărginit
Mă-nvăluie seară de seară,
În versul alb te-am învelit
Să-mi fie clipa mai uşoară.

Flăcări de dor pleopele-mi ard
În orice asfinţit căzut,
Dar mă ridic, ca un stindard
Când simt pe gene-al tău sărut.

Flăcări de dor mă înconjoară
Din gleznă până-n arc de cer,
Doar glasul tău, sfântă comoară
Îmi mângâie sufletu-n ger.

Flăcări de dor din piept ţâşnesc
Spre orizontul absolut
În care tainic te iubesc
Cu zi ce trece, tot mai mult!

Trandafirul alb din piept

Priveam în ochii tăi spre stele
Şi-am întâlnit iubirea pură
Ascunsă printre acuarele
Înmărmurită de-o pictură.
Priveam din ochii tăi spre mine
Am revăzut gheţar masiv
Prin lacrimile cristaline,
Curgând de fapt fără motiv.
Am redat aripi unui zbor
Alungând stratul de zăpadă
Ce se-aşternuse în decor
Şi ne-am lăsat iubirii pradă,
Privindu-ne ochii în noapte
Cum sub săruturi străluceau,
Aripile ascunse-n carte
Pe culmea norilor dansau.
Eşti trandafirul alb din piept,
Eu aripile tale-ntinse,
Eşti suflet în al meu suflet
Şi cerul pleoapei mele plânse.

Aştept

Lacrimile mi-au ars obrazul,
Nu-i ceva nou, nici ceva vechi,
Numai aşa-mi îngrop necazul,
Le tot revărs, perechi, perechi,
Suspinele mi-au secat viaţa,
Durerea m-a îngenunchiat,
Am trăit numai cu speranţa
Că Dumnezeu nu m-a uitat,
Că va avea şi pentru mine
O zi, o zi din viaţa mea, măcar
Când lacrimile cristaline
Nu vor mai curge în zadar,
O linişte mă va putrunde
În trupu-mi, de griji, ostenit,
Iar fericirea ce se-ascunde
Se va întoarce, în sfârşit.
Voi uita străzile pe care
Cu lacrimi multe le-am stropit
Şi voi păşi pe-alei cu soare
Cu sufletul reîntinerit.
Voi învăţa ce-i bucuria
De-a legăna nepoţi la piept,
De-ai adormi cu poezia
Ce-o voi aşterne-n timp ce-aştept.

Valuri rătăcite

Între cratime te-aş pune,
Aşezat pe-un piedestal
Să te vadă-ntreaga lume...
Farul veşnic stând pe mal.

O clipă să-mi dai lumină,
Apoi să mă întristezi,
Să pretinzi că-i a mea vină
De-aceea-n zori luminezi.

Să plăteşti cu sărutarea
Valurilor rătăcite,
Să-mi adormi adânc uitarea
Fără cuib în a mea minte.

Cu majuscule te-aş scrie
Peste puritatea filei
Într-o noapte argintie,
Ţi-aş da lacrimile zilei.

Să-ţi clăteşti ochii cu ele,
Să-ţi hrăneşti dorul de viaţă,
Ţi-aş da zborul printre stele,
Ţi-aş da lacrima de gheaţă.

S-o topeşti cu sărutarea
Valurilor rătăcite.
Când vom reinventa marea
De oceane îmblânzite.

S-acostez la pieptul tău
Fără strop de stea polară
Pe veci să fii titlul meu
Cu majuscule din ceară.

Eu te iubesc!

Ce mult aş da să pot rosti că te-am uitat!
Ce mult aş vrea să pot şopti: nu te-am visat!
Cât mi-aş dori să te alung în depărtări!
Prin noaptea grea, să trec mai iute până-n zori.
Să te înec în zeci de lacrimi şi-n suspin,
Să-mi amintesc de tine doar ca de un spin,
Să uit c-ai fost un trandafir catifelat,
Să-mi spun că eşti un vis..., n-ai existat.
Nici măcar paşii să nu-mi amintesc...
Dar aş minţii, n-ar fi corect... eu te iubesc!

Ce mult aş da visul pierdut să-mi retuşez
Să-ţi uit parfumul, să nu mă-ntristez,
Să nu te port cu mine-n suflet zi de zi
Să redescopăr bucuria de-a zâmbi.
Să-mi regăsesc pacea la al tău piept,
Ce mult aş da să fii aici, să nu te-aştept!
Să ne ascundem de necazuri şi dureri
În vraja ploii oglindită-n primăveri,
Să îmi aşterni în palmă praf ceresc...
Ce mult aş da să te aud... eu te iubesc!

De ţi-ai da seama...

De ţi-ai da seama cât de mult
A însemnat o picătură...
Că-ţi sorb cuvântul când te-ascult
Ca pe o sfântă băutură...
De ţi-ai da seama cât m-alini
Cu trei minute şi-un cuvânt,
Deşi mă zbat azi între spini,
Iubirea mea nu-i vorbă-n vânt.
De-ai simţi cât mă întregeşti,
Cât mă ridici cu glasul tău...
Aştept o clipă ca-n poveşti,
Cu-a mea răbdare, dragul meu!
O viaţă-n crivăţ am trăit,
Prin minciuni n-am îngenunchiat,
Pentru-adevăr m-am mai jertfit,
Să mă doboare-au încercat
Atâtea palme nemiloase
Şi-atâtea suflete haine...
Deşi păreau aşa frumoase
Le-am alungat de lângă mine
Şi-am luptat până la sfârşit
Cu capul sus, fără ruşine,
Dumnezeu nu m-a părăsit,
El mă cunoaşte cel mai bine.
Ştie ce am în piept rănit,
Ceea ce ştii, de mult şi tu
Chiar de susţii că am minţit...
El îmi cunoaşte sufletu'.
La infinit să demonstrez
Nu are rost, de nu-nţelegi
Că te iubesc, nu simulez...
Şi-ţi dau mereu timp să alegi.

Ciucuri albi am prins în stele

Dintr-o virgulă de Lună
Am extras acum cuvântul,
Să-ţi împletesc o cunună
Pe care s-aţipesc vântul,
Ciucuri albi am prins în stele
Prin perdeaua din fereastră,
Geamăt blând de micşunele
Tresărite dintr-o glastră,
Să ne-nlăture distanţa
Aşternută peste noapte,
Însuşindu-mi cutezanţa
De a-ţi demonstra prin fapte
Cât de aprig îmi e dorul
Ce m-apăsa crud în piept,
Nici furtunile, nici gerul
Nu m-opresc să te aştept,
Iar când Luna-ncet va creşte
Atingând perfecţiunea,
Argintul ne dăruieşte
Să ne împlinim minunea,
De a ne iubi frenetic
Presărând iubirea-n lume,
Cu stilul nostru poetic
S-o zugrăvim în volume.

Până şi Luna se ascunde

În seara asta, dragul meu
Până şi Luna se ascunde.
Ca ea... şi eu la pietul tău
M-aş pierde câteva secunde...
M-aş pierde-n grabă, tremurând,
M-aş pierde pentru totdeauna...
Şi am s-o fac... cât mai curând,
La pieptul tău, mai mult ca Luna
Mă voi ascunde, să-ţi răpesc
Privirea şi-un sărut dorit,
Să mă iubeşti, să te iubesc,
Să ne iubim la infinit.

De-aş fi Dumnezeu o clipă

Mi-aş dori să inventez
Un... partid, tot e la modă...
Minciuna s-amanetez
Sau s-o pun la fiert în sodă,
Să ardă pentru vecie
Să nu supravieţuiască...
Credeţi c-ar fi o prostie?
Adevărul să-l grăiască
Orice om de pe planetă,
Orice ins din galaxie...
Fără îndoieli, anchetă...
Credeţi că e o prostie?
Mi-aş dori să am o floare...
Una mai deosebită,
Să-i spun ei tot ce mă doare,
Să-i spun dacă sunt rănită,
Să-i spun tot ce-n suflet zace,
Să-i spun cât urăsc minciuna
Chiar dacă sufletu-mi tace
Luptând veşnic cu furtuna,
Să-i spun tot de-a fir a păr.
Credeţi că e prostie
Că mai sper în adevăr?
Fără de ipocrizie!
Poate nu găsesc cuvântul
Poate rima n-o găsesc...
Sufletul meu nu-i ca vântul
Eu... minciuna nu iubesc.
Cel ce m-a minţit odată,
Sufletul crunt mi-a rănit
În viaţă mea niciodată
Nu va fi binevenit.
Nu pretînd că sunt perfectă,
Sunt un om cum sunt destui,
Dar o inimă defectă
Pentru mine-i ca un cui,
Rugineşte peste noapte,
Peste zi sau peste luni...
Minciuni, adevăr şi fapte.
N-am dreptate oameni buni?
De-aş fi Dumnezeu o clipă
Mincinoşii-aş însemna
Pe frunte... aşa în pripă
Şi pe toţi i-aş condamna
Să nu mai poată vreodată
Minciuna să o rostească.
Durerea acumulată
În pieptu-mi să pârjolească
Toată răutatea lumii
Cea văzută, cea dosită...
Să-nţeleagă anonimii
Că sunt mai deosebită.

Îmbrăţişare

Un vraf de amintiri, prin filtru strecurate,
Firave sau înfipte bine în rădăcină,
O mie de cuvinte, omise, parfumate,
Doar câteva rostite şi-acelea în surdină,
Pulsate prin aorta Lunii pierdută-n stele,
Scăldate-n stropi de boltă piperniciti şi rari,
Mă năpădesc spărgându-mi gândul în bucăţele,
Sunt arcă rătăcită între stânci şi gheţari.
Străpunsă cu migală de-o linişte profundă,
Culeasă din copacul de flăcări mistuit,
Pierdută printre rânduri, preţ doar de o secundă,
M-aş năpusti la pieptu-ţi unde m-am regăsit.
Aş felia subţire timpul ce mă doboară,
Distanţa-n firimituri aş rupe-o fără milă,
Să-mi fie noapte calmă, cu iz de scorţişoară,
Ziua-mbibată-n stele mirosind a zambilă.