Refrenul vieţii nu-i o joacă

Am scris, cândva, refrenul vieţii
Pe-o pagină de nor, plăpând,
Dar în vâltoarea tinereţii
N-am prevăzut, că-n foc, plângând
Va trebui să-i recompun
Ultima strofă, cea mai bună
Din câte am putut să spun...
Iar azi refrenu-i o minciună.
Am scris, cândva, sensul, pe care
Păşeam, cu-ncredere deplină,
Azi mă lovesc, de disperare,
Mă scald în lacrimi, în surdină
Răcnesc smulgându-mi versul chior,
Mă-nvinuiesc de prea mult aer,
Prea multă dragoste şi dor,
Şi-aş vrea s-opresc al vieţii caier...
Dar mai am încă de-aşternut,
De împletit clipele-n vers,
Deşi nu găsesc început,
Nici liniştea în Univers.
Esenţialul e prea proaspăt,
Prea clar şi mult prea dureros,
Nu ştiu cum s-o iau de la capăt,
Nimic nu-i limpede, frumos...
Nimic un zâmbet nu-mi provoacă,
În lacrimi sufletu-mi pluteşte,
Refrenul vieţii nu-i o joacă,
Iar viaţa nu se-nlocuieşte.
Am scris cândva, vers de mândrie,
Cu fruntea sus l-am editat,
Astăzi constat că-n poezie
Îmi cânt copilul decedat.
Mă lupt cu versurile mele
Stilul pierdut să-mi regăsesc,
Mă rog de Lună şi de stele
Un alt refren să reclădesc,
Dar pe mormane nisipoase
Aştern, sub lacrimi, versuri noi
Şi nasc doar pagini dureroase
Ce se îngroapă în noroi.
Cu două mâini, două picioare
Eram întreagă-n orice zi,
Acum sunt şchioapă, şi mă doare
Că viaţa curge, orice-ar fi.