Ce-ai putea să-mi ceri?

 Mă-mpotrivesc uitării,
cu tot ce-nseamnă vrere
până-n ziua plecării...
Tu nu mai ai ce-mi cere.

Mă lepăd de durerea
de a te fi uitat,
scăldându-mă-n tăcerea
ce curge neîncetat.

Mă ninge depărtarea
cu hohotele ei,
revin la fel ca marea
cu valuri și scântei.

Din tine nasc cuvântul
rostit sau doar cântat,
îngenunchez avântul
de a te fi uitat.

Nu ai cum să mă scuturi
de tine, orice-ar fi,
suntem un dans de fluturi,
ce-n veci ne vom iubi.

Statornicie

Ieri pretindeam că voi rămâne
aici, să pot rosti precis
că nu ai rezervare mâine,
că te-ai topit, precum un vis.

Azi mă întorc la mal, ca marea,
lovind cu-același sentiment
am încercat să chem uitarea
dar, am făcut antrenament.

Am încercat, nu-i prima oară,
nici n-am crezut că voi lupta
cu-același gust în călimară,
atât și nu voi accepta.

Ieri ți-am promis că voi învinge
sub lespezile reci și grele,
că voi uita verbul ''a plânge'',
 dar, vai de păcatele mele!

Mâine voi încerca probabil
să te înlocuiesc din nou,
dar sufletul nu-mi e capabil
să spulbere al tău ecou

Vers liliachiu

Uneori noaptea mă bate pe umăr,
lunecând la picioarele mele,
implorându-mi iertarea,
te aduce,
dar nu te poate păstra,
să mai pot fi eu,
așa cum eram
în brațele tale.

Uneori ziua se agață de stele
despletindu-mi în mii de șoapte
clipele,
sărutate pe toate părțile,
adormite pe picior
 de vers liliachiu.

E târziu,
clipa-mi aţipește în palmă,
capul mi se adună cu trupul tău,
sufletul înspăimântat
urlă a pustiu...
E devreme să te uit,
nici măcar nu meriți uitarea,
nici măcar.

E târziu,
vreau să știu
cât pustiu
pot să fiu,
când târziu,
stau și scriu,
auriu...
și-ţi descriu
timpuriu
vers de dor sidefiu.

Poate că...

Poate c-a venit timpul să-ţi pun stele
La poarta nopților ce ne-a desprins
Poate c-aţâţia ani printre zăbrele
Mi-ai hrănit sufletul, de dor aprins.

Poate c-a venit timpul să te-acopăr
Cu lespezi albe, să pășesc spre zori,
Să-mi caut aripi și să mă descopăr
La poarta timpului, printre ninsori.

Poate că este timpul să mă scutur
De șoapta și sărutul nopților suave,
Să mă îmbrac în lacrimă de flutur,
Să-ţi pun iubirea-ntre coperți concave.

Nu-i de ajuns

Am încercat seară de seară
să-mi îngrădesc gândul
cu cioburi de stele.
mi-au luat foc visele
și luminat nopțile.

Am hotărât să-mi despletesc
visele pe umerii munților,
în timp ce zorii-mi pictau chipul tău
în iarba înrourată
catifelându-mi călcâiul.

Am depus la picioarele dorului
stânci, lacrimi și miere
de pe buzele încleștate
ale  amintirilor
în care domneai
numai tu, regele viselor mele.

Am sfâșiat apusul cu ghearele
înmuiate în flăcările soarelui
și-am îngenunchiat înaintea lunii
ce urma să-și împartă visele
în frumoase și neîmplinite.

Am sperat că te voi uita,
m-am resemnat
știind că nu e de ajuns

să-i pui inimii ochelari

de soare la răsărit de lună.

Mi-e dor de ocean

 

 

Mi-e dor de cuvinte,
de albe tăceri,
de paşi înainte,
de veşnicul ieri...

mi-e dor de iubire
sau ce-a mai rămas
pe sub cimitire
în pacea din glas...

mi-e dor să-mi pui stele
de vis la urechi,
să-mi sculptezi pe ele
metehnele vechi...

mi-e dor să-mi descoperi
dorinţa de-a fi,
să-mi depeni luceferi
din joc de copii.

mi-e dor cum nu-i altul
mai dor pe pământ,
mă strigă asfaltul
să-i torc un cuvânt,

din versul în care
te răstălmăceam,
mi-e dor de uitare,
mi-e dor de ocean.

Mă iartă cât mai sunt!

 

 

Mă iartă că n-am fost în stare
să te iubesc cât aş fi vrut
dar până-n viaţa viitoare,
promit să te iubesc mai mult!

Chiar de nu voi avea vreodată
aripi de înger răbdător,
te rog, iubitul meu, mă iartă
fiindcă-am murit de al tău dor!

Mă iartă că n-am pus pe clipă
mai multe lacrimi şi suspine,
decât mi-ai pus tu pe aripă
şi te-am iubit numai pe tine!

Că n-am putut a mă întoarce
în lumea asta îngheţată
deşi am încercat a-i toarce
şi ei, iubirea colorată.

Mă iartă-n zorii cruzi că-n noapte
m-am rugat să mă luminez,
să nu-ţi mai cer fructele coapte
ale iubirii..., că visez...

Şi-aş mai visa, ca orbul marea
în zilele caniculare...
mă iartă c-am ucis uitarea
şi-n orice vis lacrima doare.

Mă iartă c-am uitat să sfâşii
durerea care zace-n mine,
să-ţi împletesc ca să te-apropii,
drum de smarald cu-arome fine.

Am pus o stavilă-ntre lumea
ce ne-a ucis şi ne-a născut
în verde crud, ca şi pădurea
şi-n ochii tăi am petrecut.

Mă iartă că ţi-am dat iubirea
în picături fierbinţi, infime,
ce-au ars pe pagini răstignirea
iubirii care zace-n mine.

E crucea ce-am clădit cu tine
din lacrimile-acestei vieţi.
O port aşa cum se cuvine
spre roua altor dimineţi.

Mă iartă azi, poate şi mâine,
mă iartă-n fiecare zi,
c-am pus în miezul cald de pâine
sfânta dorinţă de-a iubi.

Că n-am ştiut să-ţi păstrez chipul
în pagini, cum se cuvenea,
de teamă c-ai s-aduni nisipul
şi vei pleca din viaţa mea.

Mă iartă că n-am pus în pană
cerneala altui chip pierdut
de lumea asta, toată-o rană
care din lacrimi s-a născut.

Că-ţi scriu şi-acum, după o viaţă
şi-am să-ţi mai scriu cât mai trăiesc,
că-n fiecare dimineaţă
încă-ţi mai spun cât te iubesc.

Mă iartă, dragul meu, mă iartă
c-am spus ceea ce nu e drept,
iar dacă vrei, te rog mă ceartă
dar eu, pe veci am să te-aştept.

 

În veci de veci, doar tu mă vei iubi

Întoarce o secundă amintirea
pe partea care arde cel mai tare,
îmbracă haina ce-a păstrat iubirea
ca pe o flacără imensă de splendoare.

Ascultă-mă o clipă, numai una!
Prin ani, vom trece cum ne este scris,
ai dus cu mâna dreaptă, ieri, minciuna,
la inimă, şi nu m-ai contrazis.

Vei fi, pe veci, pe primul loc în toate,
vei fi cel care a pus lacrimile-n cer,
cel care m-a urcat pe stele vinovate
şi n-a putut să-mi dea stropul de ger.

Vei fi cel care îmi răpeşte timpul
îmi pune libertatea la uscat,
cel care schimbă şi-ncălzeşte anotimpul
cel care bea cu mine vinul demascat.

Vei fi cel care s-a născut pe lume
făr-a lăsa vreo umbră-n urma lui
ca nu cumva uitarea să-l consume,
şi să-l redea în grabă dorului.

Ascultă-mă, o clipă cât o viaţă
vei fi, acel miracol petrecut
din ultima dorinţă prinsă-n gheaţă
care din flăcările noastre s-a născut.

Vei fi albastrul lunii ce se-ascunde
deşi toţi ştiu că eşti şi vei mai fi
în versul meu, cel care va pătrunde,
în veci de veci, doar tu mă vei iubi.

Păstrând numai dorul tău

Cât de mult iubeam în tine
Tot ce poate fi mai rău,
Lacrimile mele fine...
Doar mila lui Dumnezeu
M-a ţinut pe-alei cu soare,
Să n-ajung cum e mai greu,
Fără mâini, fără picioare,
Am păstrat doar dorul tău.

Doamne!!! Toţi spuneau că viaţa
E prea scurtă s-o ignor,
Că-ţi dau ţie dimineaţa
Vieţii şi mă scurg de dor...

Toţi spuneau că-n astă lume
Îmi pot creşte chiar şi-n zbor
Aripi care să mă îndrume,
Să nu curg ca un izvor.

Doamne!!! Cum să-mi spăl durerea?
În ce ape să-mi clătesc
Ochii, lacrima, tăcerea,
Nevoia să te privesc?

Cum să dau cruda dreptate
Celor care-au încercat
Să-mi spună că eşti o noapte
Când, tu m-ai purificat...!?!

Tu m-ai învăţat ce înseamnă
Dorul aprig, dorul crud...
Lumea asta... mă condamnă!
Doar lăcrimând nu-i aud.

Am pansat cu gingăşie
Toate rănile, pe rând...
Dar iubirea pe hârtie
Îmi striveşte gând cu gând.

Mă zbat de prea multe zile
Să îţi înţeleg plecarea,
Sute de lacrimi pe file
Mi-au distrus ochii şi zarea.

Târziu am întors privirea
După vise fără perne,
N-am să-ţi mai pot da iubirea
Fiindcă nu te pot discerne.

Numai vreau să ating jarul,
Nu-mi mai eşti umbră de mult,
Am îndepărtat coşmarul
N-are rost să te ascult.

Rătăcesc târziu în noapte
Prin păduri cu rugi de mure,
Somnu-i dus mult prea departe,
Prea departe să mă fure.

Lacrimile curg o oră,
Poate-o oră şi ceva.
Lumea asta-i incoloră,
Rece, putredă şi rea.

Plec în lumea-n care cerul
Poartă doar senin cu stele,
Unde n-are loc misterul
Lacrimilor mele grele.

Cât de mult iubeam în tine
Tot ceea ce-aş fi dorit...
Lacrimile mele fine
Le-ai ignorat şi-au pierit.
M-am ţinut de-alei cu soare
Să n-ajung cum e mai greu,
Fără mâini, fără picioare,
Păstrând numai dorul tău.

Mă doare că uit şi nu te-am uitat

Final de poveste la capăt de drum,
Speranţă lichidă-n pahar argintat,
Splendoare în iarbă trecută prin scrum,
Mă doare că uit şi nu te-am uitat.

Ascult visul fraged cum geme pe nori,
Îl doare piciorul, îl doare-o aripă,
Trezesc roua crudă să-i spele în zori
O rană adâncă, o rană de-o clipă.

Lovesc cu putere pereţii ciuntiţi
De ghearele nopţii ce-ncearcă să plece
Şi totuşi îmi lasă doi ochi obosiţi
Pe pagina asta, fierbinte şi rece.

Finalul de simte de cum a-nceput
Să-şi scuture norii ţâfnoşi peste noi,
Mai sorb din paharul cu gust de trecut
S-aduc amintirea o clipă-napoi.

Un joc de lumină în umbră mă cheamă
Să-i pun dimineţii cunună de crini,
Să-i transmit curajul iubirii cu teamă,
Să-i redau verdictul, păşind printre spini.

Mor pentru-o secundă cu-o viaţă egală,
Îmi pun slăbiciunea pe targă, s-o duc
La târgul ce vinde cuvinte pe-o coală,
Uitată de vreme sub frunze de nuc.

Secunda se scurge pe geamul crăpat
De-atâta tăcere şi-atâta lumină,
Mă doare că uit şi nu te-am uitat,
Cu lacrimi de sânge hrănesc rădăcină.

Povestea se zbate în bălţi părăsite,
De mult aşternută, de-un suflet rănit,
La capăt de drum mă agăţ de cuvinte
Aduse din piaţă la preţ de granit.

Adaug o cană de ceai fără floare
Să nu mă-nţeleagă nici vântul ce vreau,
Mă doare că uit şi nu am uitare,
Că inima-mi soarbe orice vreau să beau.

Numai este loc în vis

I-am dat voie nopţii hâde să-mi înece zorii-n vise
Dintre cele mai albastre, precum ochii tăi plecaţi,
Să-mi inunde întristarea şi cuvintele nescrise
Cu iubire arzătoare, rătăcind nemotivaţi.

Am lăsat năluca rece să-şi aştearnă picătura
De venin linguşitor, ignorând mesajul care
Într-o zi-mi oferea luna doar dac-aş fi deschis gura,
Acum totul e penibil, acum totul e uitare.

Între timp, venind furtuna, într-o seară oarecare
S-a regăsit în popasul ce-alina orice arsură
Dar, uitând să descifreze valul rătăcit de mare
A primit răspunsul veşted, ruginit peste măsură.

Numai este loc pe coală, numai este loc în vis,
Jocurile mult prea crude mi-au înceţoşat privirea,
Numai sunt cuvântu-n care te scăldai de cum l-am  scris,
Infloresc în primăvara, redescoperind iubirea.

Răsunet de viaţă

Un înger albastru venit din trecut
Mi-a răpit tăcerea la ceas de amiaz',
O floare plăpândă în mână-a avut
Şi-o gură fierbinte, o simt pe obraz.

Un înger albastru, cu ochi de senin,
Prin stropii de ploaie s-a purificat
Cu liniştea-n palmă şi sufletul plin
De sfânta iubire, azi m-a descifrat.

Mi-a luat de pe tâmple nămeţii de ieri
Cu singura taină ce-n piept am păstrat,
Redându-mi speranţa pierdută-n tăceri
Şi visul de aur rămas nepătat.

Se-aud muguri blânzi răsplătind în culori,
Coperţile albe răsună a viaţă,
Mi-e pasul albastru vestind alte zori
Pe-alei de izbândă, lipsite de ceaţă.

Sfârşit necontrolat

În veacul ăsta de restrişte
Când întunericul domneşte,
Când mugurii vor să se mişte
Doar când  o frunză rugineşte...

Când epoleţii sunt de paie,
Şoaptele-s răcnete strivite
Munţii de viaţă se despoaie
Şi vorba dulce doar promite...

Când nu mai speri la nicio oază
Din toate câte-au fost cândva,
Sarcasmul între noi tronează,
Oglinda e altcineva...

Privesc în gol cu indignare
Căutând rostul goliciunii,
Aş lua o doză de uitare,
Dar lacrimile-mi ard tăciunii.

Degeaba-mi spun minţi luminate
Că mâine lumea se sfârşeşte,
N-am cum să le mai dau dreptate,
Când doar se supravieţuieşte.

Cu toţi, ne vindem pentru-o geană,
Pe-un lanţ de aur neînsemnat,
Fiindcă iubirea pământeană
S-a stins de mult, a expirat.

Toţi am murit din clipa-n care
Ne-a cuprins teama de iubire,
Neîncrederea din fiecare
Ne-a dat dorinţa de mărire.

Zadarnic mă întreb în noapte
Dacă mai sunt, dacă-am fost ieri,
Doar Dumnezeu e-n tot şi toate,
Eu unde sunt, tu ce mai speri?

Toţi am murit de mult, iubite,
Deşi niciunul n-a înţeles
Că dragostea printre morminte
Este, de fapt, drumul ales.

Sfârşitul n-are cum să vină
Fiindcă de mult s-a consumat,
E întuneric în lumină
Şi toţi păşim într-un păcat.

Pretindem doar c-avem suflare
Că dăruim ce ne-a fost dat
Dar ne lovim fără-ncetare
Într-un sfârşit necontrolat.

Când lacrima se va opri

Chiar de va fi să mor de dor,

Tu să păşeşti cu mine-n gând,

Voi reveni, vibrând în zbor

Să te sărut, curând, curând.

Chiar de va fi să mă topesc

Cum se topeşte lumânarea,

Tu să nu uiţi cât te iubesc

Şi nicicând n-am gustat uitarea.

Chiar de va fi să-mi pui pe geană

Ultim sărut înlăcrimat,

Ce-ar lecui oricare rană,

Să vii, chiar de nu te-am chemat.

 Chiar de va fi s-ajungi când cerul

Se va deschide pentru-o clipă,

Să duc cu mine tot misterul

Iubirii noastre pe aripă.

 Chiar de va fi să vii-ntr-o noapte

Când lacrima se va opri,

 Şi-n Carul Mare, de departe,

Vor plânge stelele, să vii!

Chiar de va fi s-ajungi când norii

Din pagini se vor risipi,

Mă vor strecura cititorii

Dar, numai tu mă vei găsi...

Chiar dacă lacrima albastră

Pe pagini se va dilua,

Tu să nu uiţi iubirea noastră,

 Cum nici eu nu te pot uita!

Jungla grădinii

Caut coala de hârtie
Să mă oglindesc în ea,
Alungând din poezie
Zbuciumul şi vremea rea.

Visele le dau de-a dura
Pe nisipu-nfierbântat,
Să adun coloratura
Pe stropul mereu blamat.

Strâng din geană răsăritul,
Îl pudrez cu praf stelar,
Forţând astfel infinitul
Să-mi strângă clipe-n pahar.

Le vărs una câte una
Tremurânde, transparente,
Până când răsare luna
Cu ploi de stele-abundente.

Mi-aş clăti sufletu-n mare,
Inima-n oceane-albastre,
Din paharul cu uitare
Să beau ciobul unei glastre.

Glastră plină de lalele,
Peste ani şi ani de-a valma,
Rătăcită printre stele,
Încă îmi mai umple palma.

Încă picură-n peniţă
Cuvintele asortate
Cu iubire şi credinţă,
Ce mă întregesc în noapte.

Trecutul nu-mi aparţine,
Viitorul încolţeşte,
Are încredere în mine
Şi pe pagină sporeşte.

Eu m-ascund după petale
Încercând să par firavă
Dar, revine-n a mea cale
Cu albi trandafiri pe tavă.

Spinii se-nmulţesc năvalnic
Într-un soi de mahmureală,
Dansul lor, duhnesc sălbatic
În oglinda anormală.

Stropii curg, să limpezească
Strigătul asurzitor,
Din cascada lor să nască
Drumul unui trecător.

Vasul plin de vorbe goale
Ieri a naufragiat,
Ruginind totul în cale,
Oglinzile-a devorat.

Puritatea apei dure
Care se credea externă
S-a ales cu o pădure
Pictată-n stropi din cisternă.

Jungla e mult mai departe
Decât regnul animal,
Misticismul apei moarte
Se îneacă triumfal.

Dacă n-ai curaj să-mi bucuri
Ochii, cu-a ta transparenţă,
Caută ceru-n adâncuri,
Oceanul în imprudenţă.

Eu rescriu drumul iubirii,
Pe-un ocean mă oglindesc
Laleaua o dau zidirii,
Jungla deasă-o părăsesc.

Doar apă chioară (Penultima scrisoare)

Îţi scriu penultima scrisoare,
Probabil nici n-o vei citi
Dar, nu contează cât mă doare,
Contează cât mai pot iubi.

Îţi scriu şi azi, îţi scriu şi mâine,
În timp, sigur te voi uita,
Ca pe un colţ uscat de pâine
Pe care n-o pot felia.

Te rog să-ţi iei totul cu tine,
Nimic în urmă nu lăsa,
Nici stropi din culmile alpine,
Nu vreau nimic din viaţa ta!

N-am cum să-ţi cer eternitate
Când ai ucis deja prezentul,
Mai am atâta demnitate
Încât să-mi păstrez postamentul.

Când am păşit pe norii puri,
Mereu alăturea de tine,
Eu nu ţi-am cerut să înduri
Dorul ce nu ţi se cuvine.

Îţi scriu şi azi ca prima oară,
Când m-ai rugat să-ţi scriu ceva
Sufletul să nu te mai doară,
Spre ceruri să putem zbura.

Îţi scriu penultima scrisoare,
Cândva o vei citi, precis,
Când vei bea cupa cu uitare
Şi-ai să te-ntrebi ce vise-am scris.

Îţi scriu şi azi, cum fac de-o viaţă
Deşi, nu-mi mai eşti călăuză,
Îţi scriu dar, n-am să-ţi dau speranţă
Că ai acelaşi drept de muză.

Îţi scriu şi azi ca şi-altă dată
Cu lacrima din călimară,
Dragostea mea a fost curată,
A ta însă, doar apă chioară

Îţi scriu, nu-mi pare rău, deloc
Că te-am iubit ca pe un zeu,
Nu fac păcat, nu-i niciun joc,
Mi-ar fi teamă de Dumnezeu.

Meci

Meciul dintre Tom şi Jerry

Cu: "-N-ai să mă dai uitării!"

Şi: "-Vrei să vezi că voi putea

Să te scot din viaţa mea?",

Groaznic de dur, dureros,

Niciunul nu-i mai prejos,

Unul doar pe norii lui,

Altul sus de tot, hai-hui...,

A luat pauză târziu

Cu... "-Nu vreau să te mai ştiu!"

Probabil că va urma

Şi astăzi cam tot aşa.

Iert, dar te voi da uitării!

Se-nserează peste lume,
Bolovanii cad din munte
Pictaţi, în albe costume
Dar, cine să-i mai asculte?

Se rostogolesc de-a valma
Peste tot ce-a fost odată,
Încercând să-mi ardă palma
Cu-o ură nemăsurată.

Şi păreau atât de limpezi
Ca izvorul adormit,
Sinceri, ireali de fragezi...
Totuşi de sus au lovit.

Nu-mi e teamă de-ntuneric,
Din munte-am izvorât eu,
Cerul, de-acolo-i feeric
Fiindcă-l am pe Dumnezeu.

De furnici nu-mi este teamă,
Nici de valurile mării,
Ştiu ce sunt, ştiu cum mă cheamă,
Iert, dar te voi da uitării!

Slove artificiale

M-am jurat pe frunza verde
Lacrima că voi usca,
De-atunci nimeni nu mai crede
Că din vise pot muşca.
 

M-am jurat pe puii nopţii,
Când m-orbeau cu-a lor sclipire,
Că voi pune zăvor porţii
Dintre lacrimi şi iubire.

Mi-am jurat s-aleg în viaţă
Drumul cel mai înflorit
Însă, într-o dimineaţă
Ochii tăi m-au despietrit.

M-am jurat s-alung blândeţea
Din potirul plin cu tine,
Să-mi anihilez tristeţea
Care nu mi se cuvine.

Voi jura pe coala albă
Că voi transforma veninul,
Din clipe să-mi fac o salbă
Uitând lacrima, suspinul...

Buzunarele-mi sunt pline
De mărunt şi vorbe goale
Dar, nu cerşesc de la tine
Slove artificiale!

Cât sunt aici

 Nu pot să pun geană pe geană,
Nu pot să-ţi rătăcesc suflarea,
Tăcerea ta-n adânc mă cheamă
Şi-n valuri mă îneacă marea.
În palme storc o amintire,
Ca lacrima să mă strecor,
Cerşind o şoaptă de iubire
Să-mi hrănesc sufletul de dor.

Mă-ngână noaptea cu veşmântul
Tristeţii, care m-a cuprins,
Mi-aş lua, din gheara ei, avântul
Dar, fără tine-s un învins.
Visele-mi spun să-ţi uit surâsul,
Eu nu am timp să le ascult,
Zadarnic mă-ncolţeşte plânsul,
Tăcerea ta spune prea mult.

Iubeşte-mă cât sunt în floare,
Nu-mi transforma retina-n râu,
Nu sunt o simplă întâmplare
Dar, nici nu îţi voi pune frâu.
De vrei să scrii pe alte file
Luând cu tine tot ce-am strâns,
Poţi lua şi sufletul din mine,
Chiar dacă e atât de plâns.

Dar, dacă ceru-mi porunceşte
Din suflet lacrima să scot
Şi-o altă viaţă-mi dăruieşte,
Să mă întorc, n-am să mai pot.
Voi înflori pe geana lunii
Aşa cum mi-o fi scris destinul,
Uitând gustul amărăciunii,
Cu nesaţ voi sorbi tainul.

Iar, de vei vrea să-ntorc privirea,
În ochii mei să zăboveşti
Cautând îndelung iubirea
De care astăzi te fereşti,
Mi-e teamă că în locul care
Jarul iubirii a domnit,
Vei găsi valuri de uitare
Şi-un suflet, de dor, împietrit.