Nu râvni la praf de stele

 

 

 

Un robot gândea odată c-ar putea isca furtuna
Apăsând pe-un singur fulger, plămădit din fier forjat,
Să secere Carul Mare, folosindu-se de luna
Ce ne dăruie lumina şi tot cerul înstelat.

Se gândea cum să răpească argintul sfintelor stele,
Să-şi vopsească trupul rece, precum apa de izvor,
Zâmbete nevinovate, pictate în acuarele,
Se gândea cum să-şi aroge, pentru-a intra în vizor.

S-a gândit el o secundă, cu-aparatura-i bolnavă,
Cum să calce în picioare toată iarba, toţi copacii,
Cum să pună pe petale şi la rădăcini otravă,
Să distrugă tot ce mişcă, frunza, ramura şi macii.

Doar un strop de ploaie lină, peste el s-a năpustit,
Norii şi-au pierdut cenuşa, cerul s-a înseninat
Din iubire pentru viaţă, robotul a ruginit,
Doi romantici incurabili l-au şi dus la reciclat.

Nu te pune cu iubirea dacă nu-i cunoşti puterea,
S-ar putea să-ţi ruginească sufletul metalizat,
Nu râvni la praf de stele de vei dărui durerea,
Fericirea poţi atinge doar iubind cu-adevărat.

 

Iubirea nu-i la normă

Adun firimituri de vise,
Peste noapte revărsate,
Să clădesc stele promise
Îngerului trist, ce poate
Să mă îmbrace în lumină
Cu-o singură îmbrăţişare,
Aripile să-mi susţină
Ca o binecuvântare.

Pun pe vatră lemn de dud
Să fierb viermii de mătase,
Stelele să le aud
Cântând nopţilor ploioase
Dintr-o frunză ruginită
Ce se zbate de durere
Într-o lume împietrită
De măşti fără mângâiere.

Strâng bucată cu bucată
Să îngemănez o clipă
Nici prea lungă, nici prea lată,
Cât să nu mai fac risipă
De cuvinte fără formă,
Să înţeleagă muritorul
Că iubirea nu-i la normă
Cum nu-i de vânzare dorul.

Târâş

Ca frunza ruginită mă voi frânge
Sub paşii tăi, râvnindu-ţi mângâierea,
În dor de verde, lacrima-mi va curge,
Pe ritmul toamnei ce-a adus tăcerea.

Ca un ciorchine copt şi plin de sevă
Mă voi lăsa la poalele durerii,
Să smulg cuvântul tău uitat în grevă ,
Să îmi hrănesc cu el meteahna serii.

Ca un miracol printre zori voi curge
Purtând în mine cioburi de rugină,
Când lacrimile nu-mi vor mai ajunge
Să împletesc un vers din rădăcină.

Ca orice trenă istovită voi parcurge
Prin roua dimineţilor fără splendoare
Drum către ochii tăi, de-mi voi străpunge
Genunchii, adunând din ei culoare.

Și mâine e o zi

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Îmi răscolesc cu lacrima iubirea
Precum vârful de munte câte-o stea,
Înec printre silabe mărginirea
Dăruind, infinită, dragostea.

Îmi împletesc din amintiri prezentul
Înlocuind tristețile cu tine,
Păstrez neîntinat antrenamentul
De-a ne visa pe culmile alpine.

Veșnic ascund durerea după frunze
Ferindu-mă de toamna ruginită,
De gerul iernii așternut pe pânze
Udate-n seri, de tine bântuită.

Sustrag din stropii ploii câte-o rimă
Înmiresmând-o cu o primăvară,
Lacrima peste strofe se comprimă
Dar, te aștept să vii și mâine seară.

Bun venit, toamnă!

Firavă, ca o crăiasă
Ne-a părăsit blânda vară,
Numai în suflet şi-n casă
A rămas caniculară.

Urlet jalnic în cascadă,
Tânguiri de vânt grăbit
Se strecoară lent din stradă,
Toamna iar ne-a înrobit.

Zbucium crud de frunză arsă
Din sufletul toamnei reci,
În urma ploilor varsă
Rugina peste poteci.

Fierbe vinul în butoaie,
Fum din coşuri se ridică,
Curge timpul în şiroaie,
Peste noi urme aplică.

Unul strănută de zor,
Altul e mai răguşit,
Eu, aici, cu-al verii dor
Urez toamnei: Bun venit!

Toamnă în suflet

Mi-e sufletul un bob de rouă
În care găzduiesc iubire,
Chiar dacă straşnic mă tot plouă
Cu sloiuri ce tind să-mi răsfire
Inima-n mii de bucăţele.

Mi-e sufletul un bob de grâu
Păstrat precum o pâine caldă,
Stropită cu vin dintr-un râu
În care dragostea se scaldă
Oglindind mii şi mii de stele.

Mi-e sufletul un bob de soare
Aprins în amiezi arzânde,
Luptând prin pete de culoare
Cu şevaletul ce cuprinde
Un curcubeu fără perdele.

Mi-e sufletul rănit de-o toamnă
Venită-n grabă peste noi,
Ocrotesc firul ce mă-ndeamnă
Să-l apăr de vânt şi de ploi
În parcul plin de albăstrele.

Mi-e sufletul o picătură
Cu puteri neobişnuite.
Nu vreau să îl hrănesc cu ură
Ci, cu iubiri nemărginite
Ce-au colorat visele mele.

E toamnă peste mine

Le-am tot rugat, în şoaptă, împrăştiind săruturi
Să nu-şi aştearnă gândul pe clipa dureroasă,
Să nu-şi înceapă visul foşnind în aşternuturi,
Le-am tot rugat, o vară, şi-a fost vară frumoasă.

Le-am tot rugat să lupte, spre vârfuri să ajungă,
Să îşi declame dorul oricărui trecător...,
Să nu se risipească, în zori timizi să plângă;
Dar nu m-au luat în seamă şi-au ruginit de dor.

Le-am tot rugat să-şi toarne iubirea-n clorofilă,
Nervurile să-şi scalde în roua de opal,
Să-şi irosească cerul rupând filă cu filă,
Dar s-au pierdut în toamnă, într-un covor banal.

Le-am tot rugat să-şi pună pe frunte curcubeu,
Să nu gonească ziua spre Luna ţipătoare,
Au preferat rugina, ignorând sfatul meu.
E toamnă peste frunze, iar dorul tău mă doare!

Trăim...

Ne ridicăm pe vârfuri cu tocuri mari de gheaţă,
Împletind din cuvinte firave, sentimente,
Purtăm haine vopsite pe trupuri de faianţă,
Şi rătăcim frenetic pe-alei adiacente.

Reinventăm menirea şi rostul dimineţii
Născând lozinci ne-coapte şi fără conţinut,
Cu aripa de plumb zburăm spre poarta vieţii
Fixând lacătu-n cheie şi soarele-n trecut.

Ne-ascundem după paie de bolta înnorată,
La umbra unui vis abandonăm cearceaful,
Trasăm drumul spre stele cu dobânda fixată
Şi-nchidem uşa casei să nu se vadă praful.

Ca un magnet ne-atrage sculptura-n bisturiu,
Răcnete neînţelese din haos infernal,
Ne loveşte timpanul tăcerea din pustiu,
Şi otrăvim lumina cu-n neînţeles banal.

Spectacolul îl cernem prin secunda grăbită,
Îngropând adevărul sub pagini de minciuni,
Strângem în buzunare averea nedospită,
Gonind spre noaptea clară, prea siguri în minuni.

Nu luăm în seamă vântul, ignorăm tot şi toate,
Trăim astăzi secunda, mâine... vom mai vedea,
Ne dorim tava plină de bine peste noapte,
Şi cu-ochelari de soare, stelele pot cădea.

În şanţurile care doar noi le-am construit
Săpând groapa vecină cu lopata de lemn,
Murim pe zi ce trece pentru un biscuit...
S-a spulberat de mult ce-a fost real şi demn.

Nici morile de vânt nu vor să se trezească,
Au măcinat sămânţa ideilor născute
Şi-au ruginit făina preferând să gonească
Spre culmile tărâței valsând pe clipe mute.

Trăim cu sula-n coastă, numărând ouă sparte,
Călătorim pe-o frunză cu creanga zdrenţuită
Mizând pe neuronii bâlbelor de sub carte
Dăm bice-n herghelie într-o lume-adormită.

Umblăm din poartă-n poartă în graba spre feeric
Luminând cu lanterna bezna realităţii,
Acoperim perfidic geneza-n întuneric
Pretinzând mântuirea în schimbul libertăţii.