Te iubesc până la moarte!

Sătulă de întrebări ciudate

Cobor din norii mei tăcuţi,

S-azvârl cu frunzele în toate

Minciunile celor bătuţi.

Bătuţii vieţii împletesc

O lume-a lor, fără substanţă,

Într-un decor absurd, grotesc,

Dând adevărului vacanţă.

Avizi de a purta prin vreme
Vesmântul toamnei ruginit, 
Îşi pun pe faţă mii de creme
 Să pară puri... la nesfârşit.

Îmi iau expresiile-n palmă,
Le poartă prin dicţionar
Să vadă cât pot fii de calmă
Când mă lovesc cu-al lor coşmar.

Ca frunzele vor să mă ştie
Îngenunchiată în ţărână,
Înveşmântată în mantie
 În care toamna n-are-o mână.

Pe chipul meu, o toamnă blândă
Îşi desenează câte-un rid
Ce piere după o izbândă
Chiar dacă mulţi mă pun la zid.

Bătuţii vieţii, curioşi
Cum sunt de fapt de-o veşnicie,
Lovesc uşor, invidioşi
Că nu-mi fac viaţa tragedie.

Plutesc ca frunza arămie
Spre norii mei, să-mi iau culoare
Din ochii tăi, ce-mi dau doar mie
Esenţa vieţii, hrănitoare.

Sătulă de întrebări ciudate
Revin pe norii mei tăcuţi,
Să te iubesc până la moarte,
În ciuda celor orbi şi muţi.

Dorul tău nu mă mai doare

Am plâns ,cât primăvara-n care
Ochii tăi m-au vrăjit subit,
Azi dorul tău nu mă mai doare,
Nici nu mai plâng, am obosit.

Am plâns în viaţa asta dură
Cât Dunărea învolburată,
Ţi-am dăruit iubire pură
Dar, n-ai văzut-o niciodată.

Am plâns în nopţile pustii
Cât Dunărea şi trei izvoare,
Mereu te aşteptam să vii
Să-mi dăruieşti raze de soare.

Am plâns de dor şi de iubire,
Am plâns chiar şi la pieptul tău
Odată, chiar de fericire
Mă ştie Bunul Dumnezeu.

Am plâns cât noaptea înstelată
Prin vise când te rătăceam,
Te-am visat azi, ca şi-altă dată,
În mii de măşti te regăseam.

Voiam să fug din calea ta,
Îmi spuneai clar că nu se poate,
Că oriunde te vei afla,
Vei fi aici şi zi şi noapte.

Coşmarul n-a durat prea mult,
Un fulger, somnul mi-a răpit,
Nu mai vreau glasul să-ţi ascult,
E prea târziu şi-am obosit.

Ploile, paşii-ţi vor spăla,
Când amintirile pe rând,
Din suflet, le voi alunga
Pe culmea norilor, visând.

Lanţul cel vechi a ruginit
De-atâtea lacrimi sângerânde,
De-acum tot jocul ia sfârşit,
Tabla de şah o voi ascunde,

Am plâns în viaţa asta mare
Cât milioane de furtuni,
Azi dorul tău nu mă mai doare,
Dumnezeu va face minuni.

Sunt om

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt om pe acest pământ
Și cu bune și cu rele,
Nu am averi, am cuvânt
Scris în paginile mele.

Sunt așa de imperfectă
Încât n-am să-ți cer nimic,
Unii-mi spun c-aș fi directă,
Alții că-s un suflet mic.

Sunt așa nepăsătoare
Și mă rog la Dumnezeu,
Atunci când plantez o floare,
S-o ude, fiindcă-L rog eu.

Sunt așa de-încrezătoare
Că Dumnezeu mă iubește,
Încât dăruiesc o floare
Și celui ce mă lovește.

Sunt ca apa ce se scurge
Într-un colț cât mai retras,
Pentru a putea parcurge
Drumul meu, cu al meu pas.

Sunt ca lutul ce păstrează
Urmele erei, pe chip,
În mine, viața vibrează
De-aceea scriu și nu țip.

Sunt mulțumită c-am putere,
Greul, să îl depășesc,
Zâmbind, chiar dacă-n durere,
De-o viață întreagă, iubesc.

Un pumn de dragoste

Un pumn de dragoste aprinsă
Mi-a-nsiropat pustiul gând,
În nopţi de dorul tău cuprinsă,
Doar eu cu Luna cugetând,
Despre-al tău chip din vis desprins,
Despre seninul ce-mi pictează,
Iar cerul furtunos şi-nvins
De lacrimi, simt că-mi luminează,
Doar cu-n sărut furat pe gene,
O mângâiere neînsemnată,
Simplu cuvânt rostit alene
Din gura ta catifelată...
Îmi zvânta sufletul de lacrimi,
Zâmbetul cald mi-l creionează
Suspinele acoperindu-mi
Cu voalul clipei ce vibrează,
Un pumn din iubirea-ţi fierbinte
Mă va hrăni seri lungi şi seci,
Îţi voi păstra sărutu-n minte
Din sufletu-mi să nu mai pleci!

Nimic nu mă doboară!

Ţi-am dat iubirea mea curată,
A fost probabil prea puţin,
Dar dragostea adevărată,
Singură n-am cum s-o întreţin
Ţi-am dat inima mea, pe care
Ai luat-o peste tot cu tine,
Chiar te-am iubit..., cu disperare,
Scăldată-n lacrimi cristaline,
Ţi-am dat doar ceea ce se simte,
Nu ce se vede, ai dreptate...
Eu te purtam adânc în minte
Şi-n suflet. Ai vrut libertate?
Ţi-am dat-o, chiar de sângerez
Iar rana doare, arde, seacă...,
E prea târziu să mă-ntristez,
Dragostea ta a fost o joacă...
O altă şansă nu-mi cerşi,
E prea târziu să ţi-o ofer!
Ţi-am dat tot, însă... nu mai ştii...,
Ai otrăvit-o-ntr-un mister.
Ţi-am dăruit suflet curat,
Scăldat în lacrimă de dor.
Sunt goală, s-au epuizat
Şansele pentr-un trecător.
Ochii tăi verzi, doriţi în noapte,
În suflet n-au ştiut privi.
Iar dacă nu vezi de departe,
Sufletul nu mi-l mai strivi!
Nu încerca seară de seară
Inima să îmi răvăşeşti,
De-acum, nimic nu mă doboară!
Chiar de-ai să-mi juri că mă iubeşti!

Mi-e dor de ochii tai cei verzi!

Un strop de gaz a fost de-ajuns
Și totul s-a carbonizat...
Cum te-am văzut m-a și pătruns
Tremuru-acela sacadat,
Tot ce clădisem în cinci zile
Ca untu-n soare s-a topit,
Îmi e așa un dor de tine...
Deși pe mulți i-am tot mințit...
Toți mi-au dat sfaturi cum să fac,
M-au susținut, încurajat...
Eu îi aprob și-n suflet... zac,
Dar ...te iubesc cu-adevărat!
Doar o secundă-a fost de-ajuns,
Speranțele au renăscut...
Sentimentul îl țin ascuns,
Acum, dar nu știu cât de mult
Apropiații am să-i mint...
Câteva zile, poate-o lună...
Dar mi-e un dor să te alint...
Măcar să-ți spun un "noapte bună!"
Tu să-mi răspunzi ca altădată:
"Te iubesc! draga mea, mă crezi?"
"Iubirea mea-i adevărată!"
Să-ți privesc ochii tăi cei verzi,
Să zbor ca-n fiecare seară,
Cu tine-n somn să ațipesc,
Chipul tău în vis să-mi apară
Să-ți spun din nou cât te iubesc!
Mi-e-un dor imens...însă presimt
Că tot ce-a fost s-a spulberat...
Degeaba-ncerc eu să mă mint...
Nu pot să cred că am visat...
Îmi e așa un dor de tine
De nu poți să-ți imaginezi
Îi mint pe toți, dar nu pe mine...
Mi-e dor de ochii tăi cei verzi!

Chipul tău, a mea icoană

Sub stropii duşului fierbinte
Mi-ai repătruns adânc în minte,
Ochii-am închis şi-am aşteptat,
Să intri, însă n-ai intrat,
Stropii curgeau grăbiţi pe trup
Ca sărutările în grup
Ce le-ai împrăştiat, iubite,
Pe trupul meu, atunci fierbinte,
În patul gol am revenit,
Mă aştepta ca împietrit,


Deşert avid de al tău trup,
Sufletul din piept să mi-l rup
Şi inima să îmi zdrobesc
Aş vrea, dar nu le mai găsesc,



Le-ai luat cu ultimul sărut
Lasând în urmă, abătut,
Un trup golit de-orice suflare
Şi-un chip trist ca o lumânare,
Arzând în noaptea îngheţată
Lângă poza ta transformată
Într-o icoană cu minuni,
Fără efort sau rugăciuni
Mi-aduce zâmbetul pe faţă
Şi-mi face noaptea dimineaţă.