Un singur subiect

Eu nu mai vreau să știu că ești departe,
tu nici nu ești plecat de ani întregi, 
te simt aici, în versul meu și-n carte,
mereu prezent, cândva ai să-nțelegi
că-n lumea asta nu noi stabilim
ilustrul mâine cât e de perfect,
oricâte voci m-ar lovi, e sublim
să știi că ești un singur subiect.

Eu nu te-am părăsit nicio secundă,
deși am încercat să te ascund,
dar amintirea ta viața-mi inundă
sub cerul ăsta palid,  muribund...
ți-am pus o stea la capăt de-ntuneric
să mă citești când dorul te va duce
pe-aleea unde-n dansul meu feeric
mi-am mistuit sufletul la răscruce.

Mi-am pus o mască pentr-o dimineață
crezând că voi putea s-o stăpânesc,
că-n jocul lacrimilor de pe față
voi înnoda un drum nepământesc,
voi pune lacăt gândurilor albe 
și nopțile-mi vor fi fără sfârșit
că tu mă vei conduce către salbe
de stele verzi din ochii ce-am iubit.  

Ai să-nțelegi cât de real mi-e dorul,
că fără tine totul e nimic,
că-naripată sunt, dar tu-mi ești zborul
și-orice-aș grăi, tu știi ce vreau să zic...
cum supraviețuiesc fără de cer, 
cum alung vârful muntelui spre infinit, 
cum zbor în largul mărilor stingher, 
nu voi muri, dar totul e cumplit.

În ultimii cinci ani

 

 

 

Tu ce-ai făcut în ultimii cinci ani?
Eu am iubit, cum n-am să-ți pot răspunde,
așa cum arde frunza sub castani
când toamna crudă versul îmi pătrunde,

cum n-am să mai iubesc cinci vieți de-acum,
nici n-aș putea improviza în grabă,
de cinci ani ard, mă sting, renasc din scrum
și mă strecor printre cei ce mă-ntreabă.

Tu ce-ai făcut în ultimii cinci ani?
Eu am purtat în piept nevătămată,
iubirea, ignorând contemporani
ce n-au simțit întregul niciodată.

 

 

 

 

 

 

N-am de ales

 

 

 

 

 

N-am de ales, nu am nicio putere,
am încercat să-ţi dau tot ce-am primit,
iubirea, libertatea, sub durere
te-am păstrat, şi, în taină-am suferit.

am ascultat desculţii, dezmembraţii,
inteligenţii veacurilor sumbre,
iluştrii adormiţi de generaţii
care-au sculptat în ceruri şi în umbre,

am ascultat şi fiarele pădurii
care-mi şopteau poveşti fără final,
mă împânzeau cu valurile urii
şi-mi asamblau clipa de carnaval.

am ascultat prieteni, cunoştinţe,
chiar şi oglinzile-am interogat,
toţi mi-au răspuns că sunt mii de fiinţe
care-mi pot da iubirea - surogat.

n-am de ales, inima nu mă-ntreabă
ce va fi mâine, astăzi ce-mi doresc,
i-aş spune că de-aş mai avea o boabă
din viaţă, fericită să trăiesc,

să simt căldura mâini tale drepte,
să simt culoarea ochilor tăi verzi
aş obliga nopţile să aştepte,
să nu mă îngroape vie sub livezi.

chiar de va fi să mor cu tine-n pântec,
sub lespezile dorului curat,
voi şti că viaţa mea a fost un cântec,
voi şti că te-am iubit cu-adevărat.

 

 

 

 

 

 

Zâmbind în chinuri

 

 

 

 

I-am dat, zâmbind, o mână de-ajutor,
i-am ascultat, în chinuri, desfrunzirea,
dar, nu i-am dat de bănuit că mor
sub stâncile ce mi-au strivit iubirea...

I-am topit suferinţele-n tăcerea
ce-o legănam la pieptul meu, cu trudă,
şi-am înţeles că n-a întâlnit durerea
deşi, de ger, avea retina udă.

M-am întrebat, în astă lume nouă,
în care viaţa nu mai e trăită,
chiar dacă-i frânt sufletul pe din două,
care din noi e cea mai împietrită?

Ea, care-şi poartă încă-n palme viaţa
deşi, sub palma fiului se frânge...,
sau... eu, zâmbind în chinuri, dimineaţa,
depun o stea, pe geana care plânge.

Iubirea...?

Tu nu ai cum a mă înţelege

nici nu ai cum a mă iubi,

iubirea-i steaua fără lege

ce arde-n locul inimii.

N-ai ochi din cei ce-mi pot aduce

iubirea-n fiecare zi,

iubirea-i sentimentul dulce,

iar tu n-ai cum a mă iubi.

Tu nu ai lacrima sortită

să-mi încălzească pasu-n zori,

sigur c-aş vrea să fiu iubită

dar, nu numai de două ori.

Sigur că ştiu ce-nseamnă oază

de linişte şi de candoare,

dar tu n-ai nici măcar o rază

infimă, să-mi trimiţi culoare.

Iubirea nu e o pastilă

prescrisă-n grabă pe-o reţetă,

nu prinde viaţă doar din milă,

nici nu se naşte-n eprubetă.

Iubirea-ţi pune-n clipă suflet

în suflet strop de mângâiere,

în lacrimi gust de-alean şi cântec

şi-n cântec, vers duios şi miere.

 

 

 

 

Crăciun fericit!

 

 N-am inima cât un măr, 

dar, vă spun un adevăr,

 Ce-l cunoaşteţi chiar şi voi

Clipa fuge printre noi,

Toată viaţa aşteptăm

"Moşul" pe care-l visăm,

 Iar când, sub brad ni-l aduce

Ni se pare că nu-i dulce,

 C-ar avea în plus ceva,

Că-i lipseşte altceva,

 Că nu are alb palat,

Că-i prea lung dar nu şi lat,

 Că-i îngheaţă iarna râul,

Că nu-i mai convine frâul,

 Că în ochii lui găsim

Culoarea care-o dorim,

Dar că, pare uneori

Suflet cuprins de ninsori,

 C-ar avea şi parcă nu,

Mai multe decât ai tu,

 Că în lipsa lui, tânjeşti

Să-ţi zâmbească, să-i zâmbeşti,

 Să-i dai razele de stele,

Scurse printre rămurele,

 Să-ţi dea clipe minunate,

Calde şi adevărate,

 Să-ţi dea tot ce ţi-ai dorit

Şi un Crăciun fericit!

Eliberare

 

 

Dacă tu crezi că-mi poţi purta suspinul
prin bălţi de lacrimi, fără să clipeşti
şi-apoi să-mi spui c-acesta-mi e destinul,
eu zic că-i timpul să te mai gândeşti.

Dacă tu crezi că-n spatele iubirii
te poţi adăposti oricând pofteşti,
un singur spin ucide trandafirii,
eu zic că-i timpul să te mai gândeşti.

Deşi spuneai că totul se plăteşte
în viaţa asta, cât ar fi de grea,
că tot ce ignorăm se ofileşte,
se pare c-am murit în lipsa ta.

Spuneai că n-ai să poţi uita vreodată
cum rătăceam în ochii tăi cei verzi,
deşi scăldată-n lacrima curată,
eu am murit de mult fără să vezi.

Zadarnic mă transformi în eroină
acum când teatrul s-a epuizat
îmi cauţi neîncetat o mică vină,
te-am iubit mult, dar te-am eliberat.

 

 

Am timp să-nvăţ

 

 

Unii au timp, l-au cumpărat din piaţă,
alţii au vânt în palmă şi, dezmăţ,
unii-au curaj să mă privească-n faţă...
ciudat, dar, de la ei... n-am timp să-nvăţ.

Unii şi-au făurit din vise aripi vaste
să poată aduna din zbor sunete vii
făr-a atinge clape, corzi sau taste
ci doar dorinţa de a făuri.

Unii şi-au pus perdele la fereastra
mai mată decât ceaţa şi pătată
de apa adormită, strânsă-n glastra
uitată-n timp de cei ce-au fost odată.

Unii-şi deschid crenguţe-nmugurite,
smeriţi, ca nişte pui de căprioare
de care să îţi tot aduci aminte
când lacrima te arde şi te doare.

Unii... din piuă se hrănesc cu miere,
apa se îndulceşte şi-n salină
când trandafirii-nţeapă cu putere
căuşul palmei cald şi fără vină.

Unii mai cred că m-au pătruns pumnalul
ce-au încercat să-l răsucească-n mine,
uitând că eu am timp să aştept valul
să se întoarcă-n veacul care vine.

Eu cred că tot ce-agonisesc în suflet
şi dăruiesc, mai mult sau mai puţin,
acelora ce pun şi glas şi sunet
din har dumnezeiesc, e dar divin.

Eu sunt aşa cum m-a creat coşmarul
în care-am fost sortită să respir,
mi-am făcut timp să îndulcesc amarul
catifelând spinul de trandafir.

Se duce vestea că n-am timp de viaţă,
nici de sărutul tău nu-mi amintesc
deşi, în fiecare dimineaţă
am sute de motive să zâmbesc.

Unii au timp, l-au cumpărat din piaţă,
alţii au vânt în palmă şi, dezmăţ,
unii-au curaj să mă privească-n faţă...
ciudat, dar, de la ei... n-am timp să-nvăţ.

Strop de iubire

 

 

 

Ţi-aş împleti iluzii pe hârtie
Din toate câte mocnesc pe pământ,
Dar teamă mi-e că-n ziua de simbrie
Voi găsi doar furtună sub cuvânt.

Ţi-aş împleti o arşiţă albastră
Din dorul lunii de a se ascunde
De soarele ce-mi bate în fereastră,
Dar teamă mi-e că-n vise-ţi voi pătrunde.

Chiar m-aş trezi, în zorii verzi, cu gândul
La toate clipele neînţelese
Şi-aş aduna, din ochii tăi, cuvântul
Din care, pod de muguri peste dor, ţi-aş ţese.

Îţi împletesc din şoapte frânte-n zori
Un râu înverşunat în nemurire,
Înăbuşit în roua de pe flori,
Făr-a pretinde-n schimb strop de iubire.

 

 

În gheara nopţii

În gheara nopţii crude, m-am predat
Mult prea târziu, minutul nu-l mai ştiu,
Luceafărul nu ştiu când a plecat,
Nu ştiu nimic, eram într-un pustiu.

 
Şirag de lacrimi pieptul îmi ardeau,
În mii de spasme şi suspine-adânci
Ochii de pereţi negri se loveau,
Iar poarta ta, închisă, dintre stânci
Cu-n lacăt uriaş mă-ntâmpina.
În gheara nopţii, unde să găsesc,
Prin întuneric...? Numai inima
Îmi era ghid, ştiind cât te iubesc.

 
Pe flori uscate lacrimi se-aşterneau,
În urma mea lăsam imenşi nămeţi
Căutam cheia, norii o păstrau
Undeva sus, pe-ai munţilor pereţi.

 
Cheia iubirii noastre uimitoare
Se ascundea acolo sus de tot,
În zori cu rouă, prin raze de soare,
M-au orbit de lumină şi nu pot
Să o cuprind cu mâinile crăpate,
Deşi braţele tale stau întinse,
Am mai pierdut din viaţă înc-o noapte
Privindu-te prin lacrimile scurse.

 
Cui aş putea să-i cerşesc ajutor
Acum când şi Iisus e pus pe cruce
În lacrimi din iubire am să mor?
Iubirea noastră-n ceruri se va duce?

 
Va reînvia oare în lipsa mea,
Când eu voi fi o simplă slovă scrisă?
Mă-nchin voinţei Domnului, de vrea
Să-mi dea o zi, chiar de iubire-nvinsă!

          Publicat de  Dana Pătraşcu   vineri, 22 aprilie 2011

 

 

 

Incredibila uitare

 

 

 

Incredibil cum apare,
Primăvara cu-o căpşună!
Păsările migratoare
Revin, ca în vremea bună.

Neîncrederea mocneşte
Ca apa otrăvitoare,
Dar, în noapte, îndrăzneşte
Să strivească altă floare.

Negăsind în lumea largă
Hrană binecuvântată
Cu-n satâr a vrut să spargă
Tăcerea, încă odată.

Şi-a făurit, pentru vise,
O caleaşcă zburătoare,
Dar în ciuda celor zise
Calcă dragostea-n picioare.

Orice-ar face sau ar spune,
Ochii îi sunt veşnic o carte,
Timpul nu îmi descompune
Sufletul, nici după moarte.

Toarnă venin în iubire
Incredibil de uşor,
Parcă i-aş fi dat de ştire
Cât mă arde al său dor.

Mi-am închiriat o mască
Din acelaşi târg cu-al său
Pentru orice gură-cască,
Dar nu pentru Dumnezeu.

El mi-a fost mereu aproape
Când a fost de negăsit
Peste munţi înalţi şi ape,
El e de neînlocuit.

Nu sunt Faust, nici Moulton,
Sufletul să-mi vând pe-o pâine,
Port al versului palton,
Dumnezeu ştie mai bine.

 

 

 

 

Zadarnic cauţi umbre

 

 

 

Va trebui să zbier, să strig cu frenezie,
Să mituiesc trompeta sau tobele stridente?
Dar eu nu ştiu s-o fac, eu aştern poezie
Sau doar gânduri mărunte, zic eu, adiacente.

Ce-ar trebui să fac să-mi înţelegi amarul,
Ce-ar trebui să scriu ca să mă poţi citi?
Sunt doar un strop de suflet ce spulberă coşmarul,
N-am stânci otrăvitoare în dreptul inimii.

Încerc să-ţi aflu scopul, să-ţi dau masca deoparte,
Să-ţi pun în palme totul, aşa cum e de fapt,
Dar mă loveşti întruna, cu laude deşarte
Şi nu cred în fantasma unui tablou inapt.

De vei pleca, ştiu sigur că-n zori te vei întoarce
Să-mi răscoleşti tăcerea aşa cum faci de fel
Când roua dimineţii o lacrimă îşi stoarce
Din iarba primăverii în al meu sufleţel.

Zadarnic cauţi umbre, s-au dus de-o veşnicie,
Nu le mai iau în seamă de când s-au dezmembrat,
Ignor a lor culoare, albastru-i pe hârtie,
În versul meu răsună ce s-a concretizat.

Mult şi bine

 

 

Ceasul este mult şi bine,
M-am trezit cu chef de ducă
Şi-am chemat ziua de mâine
S-o privesc cum se usucă.

Care mai de care urlă
Către cer, să se despice,
Unul s-a suit pe-o turlă
Să absoarbă tot ce zice.

Pe grămada de petale
S-a găsit un maidanez
Să picteze cu fecale
Vântul unui titirez.

Cei ce-au luat măsuri din spate,
Din dreapta şi-n diametru,
Acum moştenesc departe
Umbra unui centimetru.

O cafea cu gust de ceară
Se topeşte în stomac
Sau în sfânta călimară
Despuiată, ca un drac.

Teoretic, mi se pare
C-am deschis fereastra-n grabă
S-aud mâţele de care
Niciun maidanez nu-ntreabă.

Ceasul este mult şi bine
Mă întorc la tolăneală
Şi-am să dau vina pe tine
C-ai pus puiu-ntreg în oală.

O găleată de cuvinte
Din fântâna pustiită
Răscoleşte flăcări sfinte
Sub cortina măsluită.

Intra dacă ai curajul
Să-ţi dai cu ciocanu-n frunte,
Doar aici găseşti mesajul
Retransmis din văi în munte.

Dau mileniul pentru-o clipă
De-atentică iubire!
De suflet, de faci risipă,
Te rog, nu-mi mai da de ştire.

Nu-mi mai place adevărul,
S-a tocit de-atâta praf,
Voi parca de-acum covorul
Pe un stâlp de telegraf.

Excepţional, mirific,
Totul numai la doi lei,
Dacă treci peste Pacific
Furnizând mereu scântei.

Ceasul este mult şi bine,
E-ntuneric la amiaz'
Doar că, fără de lentile
Nu-ţi vezi norii din obraz.

Jocul ăsta mi se pare
C-a fost prins în colţ de vis,
Bea din cupa cu uitare,
Să-nţelegi ce-aveam de zis!

Cincisprezece mi se pare
C-ar fi nota potrivită
Numai în cazul în care
Aş dormi neadormită.

Egalitate

Probabil îngerii veghează
Şi acţionează atunci când văd
Că sufletul se antrenează
Să depăşească vreun prăpăd.

Altfel de ce şi-ar pierde timpul
Să biciuiască-n primăvară
Cu lacrimi repezi, întreg câmpul
De nu ar ştii ce-o să răsară?

Probabil visele-s frumoase
Atunci când noaptea cea mai dură
Adună stele graţioase
Plătindu-şi unica factură.

Altfel de ce-ar transmite luna,
Ciobită-n fiecare seară,
Cât de frumoasă e minciuna
Când adevărul te doboară?

Probabil muntele suspină
Lăcrimând în izvoare reci,
Ştiind că n-are nicio vină

Că ai ales în zori să pleci.

Răsunet de viaţă

Un înger albastru venit din trecut
Mi-a răpit tăcerea la ceas de amiaz',
O floare plăpândă în mână-a avut
Şi-o gură fierbinte, o simt pe obraz.

Un înger albastru, cu ochi de senin,
Prin stropii de ploaie s-a purificat
Cu liniştea-n palmă şi sufletul plin
De sfânta iubire, azi m-a descifrat.

Mi-a luat de pe tâmple nămeţii de ieri
Cu singura taină ce-n piept am păstrat,
Redându-mi speranţa pierdută-n tăceri
Şi visul de aur rămas nepătat.

Se-aud muguri blânzi răsplătind în culori,
Coperţile albe răsună a viaţă,
Mi-e pasul albastru vestind alte zori
Pe-alei de izbândă, lipsite de ceaţă.

Geana zorilor

 

 

Aşezam pe pernă visul
Înainte de culcare,
Izbind cu tot dinadinsul
În pereţii cu uitare.

Despicam secunda-n palma
Infinitului tăcut,
Să-l aud redând de-a valma
Ceea ce n-am priceput.

Având muguri de speranţă,
Apă vie de izvor,
Imploram o alianţă
Cu petala florilor.

Am catifelat suspinul
În aşa fel încât norii
Mi-au încununat destinul
Dezvelindu-mi trecătorii.

Geana zorilor, senină,
Se ridică mulţumind
Firelor de rădăcină
Ce le-aud înmugurind.

În urma mea

 

 

De mult nu te mai caut cu privirea,
De mult numai aştept pe la ferestre,
Mi-am aşternut pe-o lacrimă iubirea
Să-mi urce sufletul rănit pe creste.

De mult nu-mi mai pun clipa la-ncercare,
Nici soarele nu îl mai dojenesc
Când se ascunde după norul care
Mi-aşterne versu-n care m-oglindesc.

De mult timp cerul s-a împărţit în două,
Am înţeles ce înseamnă pasiunea
De-a mă hrăni cu boabele de rouă
Abandonând în jar perfecţiunea.

De mult nu te mai caut printre aştri
Nici paşii nu ţi-i mai sărut, de mult,
M-am oglindit în ochii tăi albaştri
Şi-mi e de-ajuns tăcerea să-ţi ascult.

Mi-e şoapta transformata în silabe,
Cuvântul vine în buchet cu tine,
Tot ce-am atins vor deveni podoabe
La gâtul vieţii ce ni se cuvine.

În urma mea povestea se trezeşte
Înmugurind în suflet vis curat,
Din dragostea care mă împlineşte,
Să pot zbura de-acum cu-adevărat.

 

 

 

 

Înzăpezită-n dor de verde

 

 

Am tăiat albă felie, fină cât un fir de păr
Dintr-o noapte argintie, s-o îmbrac în adevăr,
Să-i aştern cearceaf de vise împletite-ntr-un sărut,
Remodelându-i dorinţa din care ai apărut.

I-am sustras din buzunare şi din suflet amintirea
Să nu-i îngheţe vreodată în lacrimă iubirea,
Să nu se-aprindă ca scânteia albastră sub picioare
Înzăpezită-n dor de verde, de crunta depărtare.

I-am ferecat tristeţea sub stânci de diamante,
Să-i îmblânzesc privirea şi clipele casante,
Să-i pot atinge tâmpla cu buzele fierbinţi,
Am tăiat noaptea-n pagini, în vise să m-alinţi.

 

 

 

 

 

 

Nu m-am schimbat

Eu nu te-am folosit ca pe-o mănuşă,
Avem cu cine viaţa să-mi dezmierd,
Nu eu am vrut să te azvârl pe uşă,
Tu ţi-ai dorit, din suflet să te pierd.

Eu nu te-am folosit ca pe-o hăinuţă
Numai atunci când gerul m-apăsa,
Îţi mulţumesc, ai fost tare drăguţă,
Să-mi dai un sms de ziua mea.

Eu nu te-am folosit ca pe o carte
Uitată pe un raft prea plin de praf,
Mă voi ruga de-a pururi să n-ai parte
De oameni ce te cred un paragraf.

Nu-mi pare rău că am crezut în tine,
Aşa am învăţat şi altceva,
Mă rog la Dumnezeu să-ţi fie bine
Dar eu, nu vreau să mai exist în lumea ta.

De oameni falşi m-am săturat de mult,
Doar cei ce se aseamănă se-adună,
Nu mă-ntreba nimic, nu te consult,
Nu m-am schimbat, acum nu sunt mai bună.

dedicata unei foste prietene...

Zorii ce vin

De ce încă mai cred în şoapte

Când nimeni nu le mai aude,

Când întunericul din noapte

Adânc în adevăr pătrunde?

De ce încă mai sper că ploaia

Vă spăla ziua mincinoasă,

Când veşnic umblă Gheonoaia

Strident fardată şi hidoasă.

De ce încă mai cred că fiara

Prin dor se poate îmblânzi,

Când încă se topeşte ceara

În lacrima de peste zi?

De ce îmi pasă-aşa de tare

De fiecare fulg de nea,

Topindu-mă? Din întâmplare,

Ştii ce înseamnă iarna grea?

De ce mai cred că nu se poate

Să tratăm cu indiferenţă,

Înaintând târâş pe coate,

Cerul, ucis din imprudenţă?

De ce încă mai cred în vise

Când insomnia mă loveşte,

Iar rândurile-acestea scrise

Nici orbul nu le mai citeşte?

De ce mai cred în puritate

Când ceaţa-i tot mai îmbâcsită

Când după colţ, plângând se zbate

Luna, ce pare adormită?

De ce mai cred? E-a mea voinţă

Să cred că se va lumina

După atâta suferinţă,

Zorii ce vin, vor alina.