Statornicie

Ieri pretindeam că voi rămâne
aici, să pot rosti precis
că nu ai rezervare mâine,
că te-ai topit, precum un vis.

Azi mă întorc la mal, ca marea,
lovind cu-același sentiment
am încercat să chem uitarea
dar, am făcut antrenament.

Am încercat, nu-i prima oară,
nici n-am crezut că voi lupta
cu-același gust în călimară,
atât și nu voi accepta.

Ieri ți-am promis că voi învinge
sub lespezile reci și grele,
că voi uita verbul ''a plânge'',
 dar, vai de păcatele mele!

Mâine voi încerca probabil
să te înlocuiesc din nou,
dar sufletul nu-mi e capabil
să spulbere al tău ecou

Un singur Leu

Eu am iubit un leu pe-această lume,
Un "leu" cu ochii verzi ca iarba deasă,
Nu-l pot uita oricum, nimic anume
Nu-mi va cuprinde sufletul în plasă.

Eu am iubit un "leu"... cât luna plină,
Un "leu" din care încă mă inspir
Deși s-a dus de trei ani, și, cu vină
Sau fără vină, încă îl respir.

Voi scrie despre el o viaţă-ntreagă
Din amintiri voi face râu de vers,
Din ochii lui, cu sufletu-n desagă,
Voi împleti un ultim univers.

Fără de el soarele nu străluce,
Luna se-ascunde pentru veșnicie,
Nopțile vor sufletul să-mi usuce,
Stelele plâng în inima-mi pustie.

Am încercat să îl ascund sub perne,
Sub nopți și zile, luni, chiar ani întregi,
Dar încă nu am reușit a cerne
Niciun alt "leu", am eu prea multe legi?

Oare sunt eu așa pretențioasă
De nu pot glasul să-i înlocuiesc?
Sunt doar un om, n-am pretins că-s frumoasă,
Iar timpul trece, eu îmbătrânesc.

Zilnic îmi frâng în pumni nefericirea,
De ziduri mă lovesc neîncetat,
În lumea asta a murit iubirea
Sau numai eu din lume am plecat?

Nu pot să cred, nu i-am ucis sărutul,
Nici lanțuri gleznelor n-am vrut a-i pune,
Dar lacrima mi-a umplut așternutul,
Și doar de el, versul meu vreau să sune.

Înveșmântată-n sărutări

Răsfir clipele-n palmă
încercând să înțeleg totul,
iert pentru liniștea nopților mele
catifelele spinoase,
hrănesc cu zâmbete înlăcrimate,
smulse dintre bătăile inimii
cu freamătul versului meu
lunecând printre stânci
vopsite în culori palide
să n-am vreme a mă plânge
de flăcările stropite de ea
cu petrol.

Ard învolburată-n serile de taină
irosindu-mi clipele așteptărilor
înșirate pe ață
ca o primăvară pusă să-și lepede petalele
din dor de fructe.

Plâng alinată de amintirile noastre,
dorm legănată de visele tale,
înmulțesc vinul  cu încă un strop
din sufletul meu
și surâd chemându-te încă odată,
la infinit.

De acum înainte
te voi păstra în lacrimă,
să-mi mângâi retina
seară de seară,
să-mi adaugi vise fierbinți
noapte de noapte,
înveșmântându-mă  în sărutări.

M-aș ascunde

Cum să-mi curăț ochii minții
când din pleoape curg izvoare
de parcă mi-ar cere sfinții
să le fiu pe veci datoare...

Cum să uit cruda furtună
ce mi-a mistuit surâsul,
când pe boltă, doar o lună
îmi înseninează-apusul...

Cum să fac din venin miere
și din bice alinări,
când mă mistui în tăcere
pe sub cele patru zări...

Vârf de ac de-aș fi pe lume
stelele le-aș implora
sufletul să mi-l consume
să nu mă pot apăra...

Fir de iarbă de-aș pătrunde
contopit în bob de rouă,
lacrimile mi-aș ascunde
de lumea aceasta... nouă.

Încă nu e iarnă

 

 

 

 

Sfâşii o bucată din mine
cu gândul să tac a amintire,
mă rup de uitare
ţipând mai crunt ca înainte
de potop.

Plâng înăuntrul meu
căutând o bucată de cer
pe care să nu-ţi fie scris numele,
ochii, palmele, cuvântul
de dor.

Cuvântu-mi strigă durerea
sfâşiind fiecare clipă
în mii de bucăţi de suflet,
în mii de amintiri, albe,
cu tine.

Toamna viscoleşte încă
îmbrăcată în straie grele de doc,
vântul rupe tăcerea
asurzindu-mi nopţile trecute,
de vis.

Nu-mi pasă, înţelegi?
Nu-mi pasă,
mâine vom trăi fericiţi.
Azi mai rup o bucată din mine,
Nu e încă iarnă.

Să trăiesc în sfârşit

Iar plânge toamna-n lacrimi de iubire,
iar mă trezesc în noapte suspinând,
m-ai pustiit fără a-mi da de ştire
că locuieşti numai la mine-n gând.

Zadarnic frunza fiartă mă pândeşte
să-mi înfăşoare-n roua ei durerea,
mă strânge miezul nopţii, ca un cleşte,
numai în tine-mi găsesc mângâierea.

Iar plânge toamna plăsmuind poeme,
iar număr amintirile... la infinit,
mă răscolesc dar ştiu că mai e vreme
să te întorci, să trăiesc în sfârşit.

Mi-au îngheţat mâinile îndreptate
spre tine, îndurare implorând,
priveşte-mi ochii, e o nedreptate
să fi de fapt numai în al meu gând.

dor de noi...

 

 

 

 

 

Şi-aşa de mult aş vrea să-ţi simt făptura
cum mă îmbracă în priviri fierbinţi
şi îmi dezbracă lacrima şi ura
cu sufletul, scoţându-mă din minţi...

E mult de când te-ai dus pe-a ta potecă,
e mult mai mult de când te-am alungat,
din viaţa mea, ca pe o etichetă,
ce-n timp s-a scorojit şi a picat.

Mult prea puţini mai rămân după noapte,
mult prea din zori se întunecă în doi,
e linişte şi pace între şoapte
şi-mi e un dor de tine..., dor de noi...

Tu-mi eşti la fel, cum te-am aflat cândva,
un strop de vis, căzând uşor pe păr,
ce mi-a zdrobit, în taină inima
cu-al tău venin, dulce - mângâietor.

Iubirea, care nu ne mai ajunge

tu crezi ce vrei...,
ştiu că-mi vei da dreptate,
asta citesc uşor în ochii tăi,
pictaţi în toate...

încât, cu orice mască
ţi-ai zdrobi privirea...,
nu pot fi gură cască,
eu recunosc iubirea.

tu ştii prea bine cât
mă biciuieşte gândul,
mă arde într-atât
încât, mi-am pierdut rândul.

mi-am mai schimbat
din stilul plâns pe umăr,
dar n-am uitat
că eu nu mă enumăr.

poţi desena zeci, sute de năluci
dacă n-ai lut să-ţi modelezi iubirea...,
ştiu bine că n-ai unde să te duci
din mine, fiindcă tu-mi eşti fericirea.

tu crezi ce vrei...,
eu ştiu că versul plânge
în clipa când găsesc în ochii tăi
iubirea, care nu ne mai ajunge...

sigur că da, ţi-aş şterge depărtarea
şi calendarul l-aş zdrobi cu stele,
aş îngropa oceanul, râul, marea...
de-ai reveni cu bune şi cu rele.

Clasat

Acum e mai bine 

dar ieri,

întrebam de tine

sub seri.

O voce plăpândă 

şoptea

încercând s-ajungă

o stea.

în noaptea pustie 

aprind 

o luna zglobie

şi tind

să-mi pierd amintirea

pe drum

să-ţi ascund iubirea 

în scrum.

De mâine toţi norii

zâmbesc,

stăpânesc fiorii

şi cresc...

Te pun într-un scrin 

la presat,

şi-ţi scriu pe copertă:

 clasat.

O pădure desfrunzită

goi şi fără pic de vlagă
m-au chemat iarna trecută,
cu visele în desagă,
să sorb amintirea mută.

unul zvelt striga sălbatic
ridurile să-i plesnească
într-un veşted acromatic,
inima să-mi încolţească.

vântul destrămat sărise
dintre toate-n ajutor,
m-a purtat un timp prin vise,
şi depus lângă izvor.

am interogat tot cerul,
l-am implorat să-mi dezmierde
şi despletească misterul
frunzelor pictate-n verde.

o crenguţă mai firavă
născută după amiază
îmi striga c-aş fi bolnavă
de vise, deşi sunt trează.

oare cine se opreşte
lacrimile să-mi mângăie?
vântul suflă nebuneşte,
n-are rost să mai rămâie.

şi-a trecut mâna prin plete
cu-o aripă rătăcită
mi-a rostit pe îndelete
o pădure desfrunzită.

 

 

 

joc, jos, joi, jar... juni...

 

 

Ridică-ţi aripa şi du-te!
Nu te uita-napoi, deloc!
Pe-o creangă dorm trei pagini mute,
au obosit de-atâta joc.

Se leagănă de vânt o frunză
luptând cu codrul nemilos
ce-a fost pictat pe-aceeaşi pânză
şi-a adormit, plutind în jos.

Mai lasă-mi aripa o clipă,
nu-mi smulge versul dintre noi
dezamăgirea se înfiripă
deja, de marţi şi până joi.

Mâine voi fi o amintire
şi-un vers târziu născut din jar,
mă voi opri din nemurire
numai aşa preţ de-un calvar

E limpede că niciodată
nu voi mai crede în nebuni
ce-n jar, de joi, pe jos se joacă
în chip de îngeri, printre juni.

 

 

Sfârşit de an, nu şi de veac

Eu nu-ţi voi spune c-ai greşit,
Nu mai am timp de-aşa ceva,
Dar dacă vei fi fericit
Nimeni nu te va judeca.

Totul a îngheţat de-acum
Chiar dacă nu ţi-am demonstrat
Nu are rost să mă consum
Trăind fiindcă... n-am încetat.

Mă voi retrage într-un scrin
Cu multe amintiri ciudate,
Iubindu-te tot mai puţin
Sau tot mai mult, noapte de noapte.

Nimic nu-mi va topi iubirea,
Nimeni nu mi te poate lua,
Nici lacrima, nici fericirea
Nimeni nu-mi va evalua.

Iar dacă mâine voi afla
Ceea ce ieri puteai să-mi spui,
Din zborul tău nu înceta...
Punând dantelă cerului.

Mai bine spune-mi azi ce-ascunde
Sub geana nopţii, iarba deasă
Şi lasă-mă acolo unde
Mă simt exact la mine acasă.

Paşi prin beznă

 

 

Mă-nveţi cum să păşesc prin beznă
Crezându-te iluminat
De libertate, pân' la gleznă
Iar eu, cobor nedescifrat.

Nu vezi că totul se plăteşte
Cu bon fiscal însângerat,
Că tot ce nu se dăruieşte
Se ia cu forţa, neîncetat...?!?

Nu vezi cum se pictează jocul
În trei culori, din vârf de ac
Şi se adulmecă norocul
Doar după bunul nostru... sac...?!?

Nu vezi că totul se topeşte
Încet, încet, cât ai clipi
Şi nimeni nu mai conteneşte
În a zbura şi-a ciripi...?!?

Nu mai contează ce-ai în guşă
Sau câte stele-ai adunat,
Dacă ai trupul de păpuşă
Restul e vis necugetat.

Mă-nveţi cum să adorm iubirea
Sau s-o alung din pieptul meu
Deşi-mi cunoşti sufletul, firea
Şi harul de la Dumnezeu.

Nu vezi că lumea rătăceşte
Pe zi ce trece... îngrozitor,
Iar cel ce ne povăţuieşte
Se stinge-n singurul său dor?!?

Nu vezi cum plouă peste lume
De parcă totul e murdar
Iar cerul nu vrea să consume
Din stelele primite-n dar...?!?

Nu mai contează ce poveţe
Îmi poţi aşterne la picioare,
Doar Cerul poate să mă-nveţe
Drumul însângerat spre soare.

 

 

 

Din norii mei

 

 

Tu crezi că mie-mi pasă cât de tare
Şi de adânc pretinzi că mă iubeşti
Când..., văd în mine cât de mult mă doare
Deşi, n-ai timp de-asemenea poveşti.

Când ai ales să te întorci o clipă,
Să-mi răscoleşti din egoism trecutul
Ai simţit că mă paşte vreo risipă
Şi-ai ridicat aşa-ntr-o doară scutul.

Tu crezi că eu nu am nimic a spune
Din câte întâlnesc pe al meu nor,
Nici nu visezi... în vremurile bune
Găsesc o groază alb-negru, color...

Când ai fost nevoit să lupţi cu ploaia,
Canicula şi gerul deopotrivă,
Ai luat în seamă numai vâlvătaia
Ce-ţi ardea sufletul smuls, în derivă.

Tu crezi că eu nu văd mereu apusul
Cum curge peste zorii prea grăbiţi
Iar eu aleg din norii mei opusul
Sfidând roboţii neîndrăgostiţi.

Când tot ce-a fost se regăseşte-n taină
Ca nu cumva să râdă orbii toţi,
Iar buzunarul veşted de la haină
Îţi vinde sufletul pe ultimii doi zloţi.

Tu crezi că eu mă sting ca o durere
Hrănită-n ultimele două seri
Cu dragoste, iubire şi putere
Deşi, n-am timp de-asemenea averi?

Eu doar din norii mei seară de seară
Pot aduna comori nepreţuite
Ce-şi găsesc drum spre orice inimioară,
Pe coala asta care nu te minte.

 

 

Mai stai o noapte!

Mai stai o noapte, dragul meu!

În linişte să te sărut,

Să mă topesc la pieptul tău,

Să nu spui că ţi s-a părut

C-a trecut timpul în zadar.

Să capturăm stelele toate,

Să le sorbim dintr-un pahar,

 Întreaga seară, întreaga noapte.

 Mai stai o noapte, dragul meu,

O noapte doar să te iubesc,

Să-i mulţumesc lui Dumnezeu

 Că mi-a dat dreptul să zâmbesc.

Mai stai o noapte pentru toate

Nopţile care vor urma,

Să-mi picuri elixir şi poate

Durerile îmi vei curma.

Mai stai o noapte, dragul meu

Să-ţi mângâi pletele-n tăcere,

Să uit de tot ce-a fost mai greu

Când noaptea-mi dăruia durere.

Mai stai o noapte pentru mine,

Să pun deoparte amintirea

Clipelor şi te du cu bine,

Intactă-am să-ţi păstrez iubirea.

 

 

Sunt ca orice om, pământ

De sub atele, protejată

De gânduri, lacrimă şi vise,

Mai smulg o clipă, câteodată

Prin geamurile larg deschise.

Bătăile neregulate

Se-aud în noapte, sub cămaşă,

 Printre săgeţi, avide toate

Să-mi rupă pieptul cu-o cravaşă.

În palma visului mă împinge

Ca pe un lanţ de amintiri

Puternic, care mă învinge

Fără vreo cale de ieşiri.

 Rămân în lumea mea ciudată
Şi-mi scald în ea clipele reci,
În tine, veşnic ferecată
Oriunde-ai fii, n-ai cum să pleci.

Deschide ochii doar o clipă,
Nu sunt un spin de trandafir,
 De lacrimă să fac risipă
Nici de lumină-n cimitir.

Citeşte-mă cât aştern încă,

Priveşte-mă cât încă sunt,
Par rece, dură ca o stâncă
Dar, sunt ca orice om, pământ.

Azi noapte

Azi noapte te-am visat
Dar, parcă nu dormeam
Când m-ai îmbrăţişat,
Parcă-n ochi te priveam.

La noapte închid luna
În felinar, să văd
Când va veni furtuna
De stele şi prăpăd.

Iar, mâine dimineaţă
Pe lacrimă voi pune,
Aroma ta de gheaţă
Ce-n vise mă răpune.

Îmi voi spăla cu rouă
Cearcăne şi visare,
Cu palmele-amândouă
Voi bea stropi de uitare.

La prânz mă voi întoarce
Pe-aleiile de ieri,
Din palme să pot stoarce
Miros de primăveri.

Iar de va fi să-mi curgă
Din palmă amintirea,
Sufletul să-mi străpungă,
Voi încrusta iubirea.

Din munţii mei voi scoate
Seminţele de dor
Să pot avea o noapte
De vis şi somn uşor.

Izvor de lacrimi sfinte

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de dor
Să-ţi privesc ochii obosiţi,
Vreau să rămâi un trecător
Cu paşi încrezători, grăbiţi.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de bine
Să te ştiu din nou fericit
Acolo, departe de mine
Cu siguranţa c-am greşit.

Nu vreau să-ţi spun ce va fi mâine
Când treptele vor dispărea,
Când vei gusta dorul de mine
Reinventând încrederea.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de groază
Când mă priveşti după perdea,
De parcă stelele visează
O altă noapte-n palma ta.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de sete
Să-ţi sorb tăcerea din cuvânt,
Să o aştern pe îndelete
Într-un poem bătut de vânt.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de rece
În lumea albă şi rotundă,
Când universul mort petrece
Iubirea pe o altă undă.

Nu vreau să-ţi spun cât mai am vise,
Nici sunete pe portativ,
Când toate-aceste vor fi scrise
Şi vei citi, va fi tardiv.

Nu vreau să-ţi spun cât mai am rime
Şi slove pentru-a te cânta
Nici nu visezi că-n zbor spre tine
Ating cu tâmpla şoapta ta.

Nu vreau să-ţi spun nimic în plus,
Nici slovele nu-ţi mai culeg,
Sufletul ţi-e de mult inclus
Aici, şi n-am să te dezleg.

Voi pune hamul pe cuvinte
Şi-n ele tu vei picura,
Ca un izvor de lacrimi sfinte
Ce mă mai poate bucura.

Am vrut să opresc timpul

Am vrut să opresc timpul la poalele cetăţii,
Să-i dau o palmă dură, să uit a ta iubire,
Am vrut să storc de lacrimi seninul dimineţii
Dar, mi-ai bătut la uşă cu-n strop de fericire.

Nămeţi de clipe albe m-au invadat în grabă
După o iarnă crudă, lungă şi viscoloasă,
Inima nu m-ascultă, de ochii tăi întreabă,
Dorinţa-i numai una, te aşteptăm acasă.

Am vrut să trag oblonul, să mă înec în vise,
Să las pagina goală, în timp chiar s-o distrug
Dar, încă mai există ferestrele deschise,
Sufletul se mai zbate, de dorul tău pe rug...

Am vrut să opresc timpul, strângând clipele-n mână
Dar, s-au răsfrânt pe pagini şi-au luminat firesc
Clădind alt drum spre stele, din lacrima de luna
Să-ţi împletesc poeme, pe veci să te iubesc!

Dacă te-aş şti fericit

Mi-am croit un drum pe ape,
Începând de-a doua zi,
În suflet nu-mi mai încape
Jocuri dure de copii.
Sângerez dar, îmi ajunge
Tot ce am acumulat,
Amintirea ta mai curge
Deşi, uşi am tot blocat.

Lumea încă mă izbeşte
Cu privirea-i curioasă,
De după perdea priveşte
Crezând că nu sunt acasă.
Un ecou mai curajos
Mă întreabă fâstâcit,
Unde ţin iadul frumos
În care m-ai rătăcit.

Îi răspund, cum se cuvine
Unui zid, ce nu cunoaşte
Cum curge iubirea-n vene,
Cum învinge şi renaşte.
Altul tună pe înserat,
Uimit de-al meu zâmbet fals
După care m-am blindat,
Invitându-mă la vals.

Culeg porţia plăpândă
Din oceanele nocturne,
Luna, sora mea cea blândă,
Scoate stelele din urne.
Le trimite să-mi aline
Arşiţa-n care plutesc
Dar oceanele sunt pline
De flăcări ce mă hrănesc.

Ochii-mi pierd câte-o comoară,
O ascund iute sub palme,
N-are cum să nu mă doară
Nopţile acestea calme.
Zeci de chipuri mă-nconjoară
Toate sunt doar ale tale,
Visul nopţii-mi spune iară:
"-Îţi voi fi mereu în cale!"

Din coşmar tresar şi ţip
Căutând uşa deschisă,
Îmi doream numai un chip
Şi iubirea ta promisă
Dar, pe paginile tale
Zeci de chipuri s-au pictat,
Prăpastia nu-i o vale,
Drumul drept s-a bifurcat.

Ultima filă din carte
Scrisă dintr-o răsuflare
Neîncrederea împarte,
Valurile-s trecătoare.
Sub coperţi, răcnesc bezmetic,
Absolut tot ce-am trăit,
Timpul curge asimetric
În stropi mari, mari de granit.

Noaptea nu-i o consolare
Oricâte stele-ar avea,
Oricât mă feresc de tare,
Visele se zbat în ea.
Sentimentele ard zorii
Ca o lacrima de-argint,
Poate s-ar limpezii norii
Dacă te-aş şti fericit.