Mă iartă cât mai sunt!

 

 

Mă iartă că n-am fost în stare
să te iubesc cât aş fi vrut
dar până-n viaţa viitoare,
promit să te iubesc mai mult!

Chiar de nu voi avea vreodată
aripi de înger răbdător,
te rog, iubitul meu, mă iartă
fiindcă-am murit de al tău dor!

Mă iartă că n-am pus pe clipă
mai multe lacrimi şi suspine,
decât mi-ai pus tu pe aripă
şi te-am iubit numai pe tine!

Că n-am putut a mă întoarce
în lumea asta îngheţată
deşi am încercat a-i toarce
şi ei, iubirea colorată.

Mă iartă-n zorii cruzi că-n noapte
m-am rugat să mă luminez,
să nu-ţi mai cer fructele coapte
ale iubirii..., că visez...

Şi-aş mai visa, ca orbul marea
în zilele caniculare...
mă iartă c-am ucis uitarea
şi-n orice vis lacrima doare.

Mă iartă c-am uitat să sfâşii
durerea care zace-n mine,
să-ţi împletesc ca să te-apropii,
drum de smarald cu-arome fine.

Am pus o stavilă-ntre lumea
ce ne-a ucis şi ne-a născut
în verde crud, ca şi pădurea
şi-n ochii tăi am petrecut.

Mă iartă că ţi-am dat iubirea
în picături fierbinţi, infime,
ce-au ars pe pagini răstignirea
iubirii care zace-n mine.

E crucea ce-am clădit cu tine
din lacrimile-acestei vieţi.
O port aşa cum se cuvine
spre roua altor dimineţi.

Mă iartă azi, poate şi mâine,
mă iartă-n fiecare zi,
c-am pus în miezul cald de pâine
sfânta dorinţă de-a iubi.

Că n-am ştiut să-ţi păstrez chipul
în pagini, cum se cuvenea,
de teamă c-ai s-aduni nisipul
şi vei pleca din viaţa mea.

Mă iartă că n-am pus în pană
cerneala altui chip pierdut
de lumea asta, toată-o rană
care din lacrimi s-a născut.

Că-ţi scriu şi-acum, după o viaţă
şi-am să-ţi mai scriu cât mai trăiesc,
că-n fiecare dimineaţă
încă-ţi mai spun cât te iubesc.

Mă iartă, dragul meu, mă iartă
c-am spus ceea ce nu e drept,
iar dacă vrei, te rog mă ceartă
dar eu, pe veci am să te-aştept.

 

Aşa a fost să fie!

 

 

Mâine când va fi probabil
prea târziu sau prea devreme,
când te vei purta amabil
sau ciudat şi mă voi teme,

Când din stele se vor scurge
razele nepământeşti
iar ochii tăi vor parcurge
tot ceea ce stăpâneşti,

Când îmi vei strivi iubirea,
pe buze, ca pe-o petală
limpede, ca fericirea
infinită, ancestrală,

Mâine când va fi probabil
prea devreme să-ţi sărut
sufletul, inexplicabil
vei simţi cât m-am temut.

Să nu fii vreo stea polară
care-n ochi să mă privească,
mâine, pentru-ntâia oară,
liniştea să-mi împletească.

Mâine când voi strânge norii
în căuşul palmei mele,
îmi voi acorda fiorii
în suflet, zburând spre stele,

Când săgeţi invidioase
vor încerca să acrească
clipele noastre frumoase,
prezentul să înflorească!

Când pe cer norii vor scrie
că iubirea înmugureşte,
sub cerneală aurie
destinul se desluşeşte.

Mâine când, din zori, va plânge
soarele de bucurie,
nimeni nu ne va învinge,
fiindc-aşa a fost să fie!
 

Răsunet de viaţă

Un înger albastru venit din trecut
Mi-a răpit tăcerea la ceas de amiaz',
O floare plăpândă în mână-a avut
Şi-o gură fierbinte, o simt pe obraz.

Un înger albastru, cu ochi de senin,
Prin stropii de ploaie s-a purificat
Cu liniştea-n palmă şi sufletul plin
De sfânta iubire, azi m-a descifrat.

Mi-a luat de pe tâmple nămeţii de ieri
Cu singura taină ce-n piept am păstrat,
Redându-mi speranţa pierdută-n tăceri
Şi visul de aur rămas nepătat.

Se-aud muguri blânzi răsplătind în culori,
Coperţile albe răsună a viaţă,
Mi-e pasul albastru vestind alte zori
Pe-alei de izbândă, lipsite de ceaţă.

Mi-aş tăia sufletu-n două

 

 

 

Uneori mi-aş tăia viaţa pur şi simplu-n două părţi,
Două drumuri diferite, două pagini, două hărţi,
Două vise împlinite, poate trei sau nici măcar
Dar, cu lacrimile mele, orice-aş face-ar fi-n zadar.

Mi-aş acoperii coşmarul şi durerile cu rouă,
Cu petale de narcise, trandafiri tăiaţi în două,
Raze de soare finuţe, mângâieri cu fulgi de nea
Dar, din nopţi, umbrele crude mi-ar ocupa orice stea.

Pe un taler al balanţei, vrând-nevrând s-ar năpusti
Toate lacrimile mele, din adâncul inimii,
Le-aş pune-n recipiente mult prea mari pentru o viaţă,
Călăuză mi-ar rămâne doar iubirea şi-o speranţă.

Uneori gândesc că poate, toate sunt din vina mea,
N-am rostit cuvântul care să-mi alunge viaţa grea,
Nici în scutec, nici în şcoală, nici măcar la tinereţe
N-am ştiut să-mi trăiesc viaţa folosind mai multe feţe.

Mi-am dus crucea cu migală chiar dacă m-a gârbovit,
Mi-am ascuns sub vers durerea şi apoi l-am dăruit,
Am pus lacrimilor rime şi le-am metamorfozat
Să pară totul o joacă de suflet cicatrizat.

Uneori când noaptea vine cu praf de stele pe vers
Mi-aş tăia sufletu-n două, să pară totul invers,
Alteori aş spăla-n lacrimi tot trecutul dureros
De-aş putea păşi o clipă pe un drum mai luminos.

O lume grăbită

 

 

Ce dacă se-aud zvonuri multe şi grave,
Ce dacă zărim norii-n turmă venind,
Ce dacă se ung minţi înguste, concave...?!?
Firescul se şterge din toate, zâmbind...

Nivelul se vede şi fără lentilă,
Trecutul nu pare c-ar avea efect,
Mă doare ideea că, supa din milă,
Zadarnic se-mparte, prezentu-i defect.

Zăresc pe la colţuri fărâmă de viaţă
Deşi, moartea pare un hohot de râs,
Mi-e setea imensă, de farduri mi-e greaţă,
Sărut disperarea sătulă de plâns.

Mulţi orbi neîncetat îndrăznesc să mă-ntrebe
Ce preţ am pus nopţilor, pierdute-n zadar?!?
Cum zbor cu umbrele, fragile, din ghebe,
Pictând dimineaţa de după coşmar!?!

Neliniştea curge-n proporţii enorme
Pe geana avidă de-un zâmbet real,
Urc seară de seară, pe nori, să-mi transforme
Tăcerea-n lumină şi versul în val.

Mă arde substratul ce-a fost poleit,
Alerg spre tărâmul iubirii, rănită,
Întreb la răscruce de drumul pornit
Dar, nimeni n-aude... o lume grăbită.

Invidia naşte eroi fără trup,
Ecoul durerii loveşte mereu,
Iar lumea-i grăbită, de ce s-o-ntrerup
Cu-a mea mângâiere de la Dumnezeu?!?

Mă nasc sub furtună, senin împărţind,
Sporesc veşnicia prin lacrima mea,
O şterg de ţarână şi-o depăn zâmbind,
Eu port cu mândrie, în piept, dragostea.

 

 

 

Dacă pierzi

De ce mă urci şi mă cobori
De fiecare dată,
Chiar nu-ţi e teamă că pe flori
Găsesc rouă curată?

De ce-mi vorbeşti despre trecut
Cu-atâta insistenţă,
De parcă eu aş fi născut
Totul din imprudenţă.

De ce nu-mi dai stropi de lumină
Cum o făceai cândva,
Crezi că pot fi o pelerină
Doar pentru vreme grea?

De ce îmi torni în suflet miere
Numai când mă acresc
Şi-n lacrimi pline de durere
Mă îneci când te iubesc?

De ce-mi vorbeşti despre fantome
Când totul este clar?
În baza cărei axiome
Îmi arzi sufletu-n jar?

De ce mă înalţi pe culmi muntoase,
Prăpăstii îmi deschizi,
Nu vezi că-n zilele frumoase
Sufletul mi-l ucizi?

Visând, pe culmile alpine

 De mult îmi rătăceşti prin vise,
De mult pluteşti pe-un cer trişat
Lăsând cuvintele nescrise
Să le absorb ca pe-un păcat.

Mi-am construit în gând lasoul,
M-am folosit de o planetă
Şi-am încercat, cu geana, noul
Topindu-te în eprubetă.

De mult îmi spun că noaptea vine
Doar pentru-a te visa profund
Dar, norii mei, pe culmi alpine,
De-a ta privire, mă ascund.

I-am dat iluziei puterea
De-a mă lovi cu-orice pumnal
Şi-aşa nu mai simţeam durerea
De când te-ai transformat în val.

De mult mi-am ferecat aripa
Cu un lanţ greu, stânjenitor
Să îmi pot ţine-n frâu risipa
De-a mă topi de al tău dor.

Pe plajă urmele ţi-am şters
Cu umbra ce m-a invadat
Dar, n-am ştiut s-alung din mers
Trenul în care am urcat.

De mult te-ascund după petale,
Nu am curaj să te privesc,
De teamă că-n braţele tale
Aş putea să mă rătăcesc.

Clipele-mi ard în palma dreaptă
Iar amintirile mă dor,
Loveşti cu fiecare treaptă
Pe care încerc să o măsor.

De mult nu vreau să mai privesc
În urma mea, aceea alee,
Chiar de-mi va fi dat să trăiesc
Trei nopţi pe an ca o femeie.

Aleg să-l iubesc cu credinţă
Aşa cum te-am iubit pe tine
Chiar de-am să zac în suferinţă
Visând, pe culmile alpine.

E prea târziu

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

De ce mi-aş pune spini sub pernă

Când am de fapt un singur vis,

De ce-aş amaneta lucernă

Când munţi de viaţă am admis?

De ce-aş întoarce iar privirea,

Vărsând izvoare pe-al tău umăr,

Când m-a împodobit iubirea

Cu sărutări fără de număr?

De ce tot rătăceşti prin vreme,

Nu laşi în urmă tot ce-a fost,

Când amintirea, tristă, geme?

E prea târziu şi fără rost!

Și mâine e o zi

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Îmi răscolesc cu lacrima iubirea
Precum vârful de munte câte-o stea,
Înec printre silabe mărginirea
Dăruind, infinită, dragostea.

Îmi împletesc din amintiri prezentul
Înlocuind tristețile cu tine,
Păstrez neîntinat antrenamentul
De-a ne visa pe culmile alpine.

Veșnic ascund durerea după frunze
Ferindu-mă de toamna ruginită,
De gerul iernii așternut pe pânze
Udate-n seri, de tine bântuită.

Sustrag din stropii ploii câte-o rimă
Înmiresmând-o cu o primăvară,
Lacrima peste strofe se comprimă
Dar, te aștept să vii și mâine seară.

Rămâi acolo, în trecut

În vis din nou mi-ai apărut
Ca o nălucă-n noapte,
Nu vrei tu să rămâi trecut
Chiar dacă ne desparte
Atâţia ani şi ani la rând
Şi-atâta suferinţă,
Te reîntorci din când în când
Să-mi seci a mea fiinţă,
Rămâi acolo unde eşti,
Rămâi în lumea mare!
E prea târziu să mă iubeşti
Nu-ţi mai cere iertare!
M-ai îndemnat mereu să fiu
O mare luptătoare
Şi ai plecat... atât mai ştiu:
Sufletul încă doare,
Încerc să-l ung, să-l lecuiesc
Cu alţi ochi şi-alte buze
Mai buni, mai dulci... dar mă trezesc
Din nou c-or să m-acuze
Cei ce-mi cunosc rana de-o viaţă,
Că nu mi-aş da silinţa
Să te acopăr bine-n ceată,
Să-mi lepăd suferinţa.
Rămâi acolo, dragul meu
Pe-aceea alee goală,
Nu-mi mai veni în vis mereu.
În lumea actuală
Îmi este bine... tu ai vrut
Să pleci peste hotare,
Rămâi acolo, în trecut
Ca o rază de Soare
Înnăbuşită-n veci de nori,
Fără vreun fir de gheaţă
Acoperită de ninsori,
Fără vreo dimineaţă.
De-acum iubesc un suflet cald
Ce inima-mi topeşte
Cu vorba lui, iar eu îl scald
În vers cum îşi doreşte.
Iubesc din nou, nelimitat
Doar de-asta sunt în stare,
Un alt suflet locul ţi-a luat,
Nu-i doar o întâmplare,
El este totul pentru mine,
Sunt pentru el speranţa,
Ne-avem, de-acuma ne rămâne
Doar să ne trăim viaţa.

Iubesc fără programare

Sub aer apocaliptic, mascat cu multă răbdare,
Printre firimituri de viaţă cu antet contemporan,
Respir în prezentul aspru, trăind clipa următoare
Fără simpla doleanţă de a-mi clădi vreun cadran.
Las secunda să se stingă pe o pagină acerbă,
Mă hrănesc cu vis din stele exaltat în umbre tandre,
Îl împodobesc nostalgic cu virgula prinsă-n jerbă
Şi-l azvârl pe bolta plină de-a nopţilor policandre.
Mă ascund de vântul care mă împinge spre neant,
Opresc pasu-n emisfera ce mă-nvăluie-n iubire,
Las prezentul să se scurgă în ritmul lui angoasant,
Iubind sufletul din care sorb sfânta tămăduire.
Închid ochii printre vremuri să n-alunec în păcat,
Mă strecor ca o fantomă, privind soarele discret,
Iubesc fără programare, iubesc cu adevărat
Fără să-mi pese de nimeni, fără teamă sau regret.