Destin...?!

Mi-a fost dat să mușc din soare
într-o lume fără cer,
Să rămân lumii datoare
pentru tot ce-am tras în ger.

Mi-a fost sortit să-mi iau zborul
ieri, cu aripile frânte,
Să renasc murind din dorul
ce n-a vrut să mă încânte.

Mi-a fost scris să-mi scriu trecutul
în culori nepământene,
Să-mi despletesc începutul
nopților zburând spre stele.

Mi-a fost dată depărtarea
să-mi pot cântări iubirea,
Să adun lacrimi ca marea
risipindu-mi nemurirea.

Mi-a fost dat să scriu pe stele
și pe norii mei aprinși,
Pentru lacrimile mele
născute printre învinși.

Călătorind

Aseară luna m-a înfiat
Aşa, pentru câteva ore,
Cu razele m-a mângâiat
Şi visele mele minore,
Mi-a povestit cum cheamă ea,
Aproape-n fiecare seară,
Îngerii albi, să îmi predea
Sfânta iubirea-n călimară.

Mi-a pus pe frunte o scânteie
Ce m-a făcut să-ţi împletesc
Un nor albastru într-o idee
Şi-n dragoste să te-învelesc.
Mi-a dat secunda salvatoare
Şi toate stelele divine,
Să te iubesc, la fel de tare
Chiar dacă sunt pe culmi alpine.

Mi-a dat biletul de vacanţă
Pe care l-am păstrat oricum,
Avea mai mare importanţă
Ce voi simţi în acel drum.
Mi-a dat să gust a ei licoare
Din praf de stele azurii,
Să uit cât de imens mă doare
Când te aştept dar, tu nu vii.

Am întâlnit, acolo sus
Tot ceea ce s-a risipit
De când iubirea a apus
Şi-n îndoială s-a-mpletit.
Să te privesc în ochii verzi
Întrebând stelele din cer,
Dacă niciun cuvânt nu crezi,
De fapt, eu am rămas mister?

Pentru cei ce n-au înţeles,
Cum vine treaba, le traduc:
În fine, drumul mi-am ales
Şi-n norii mei plutesc, mă duc...
Sunt pe planeta mea plecată,
N-aveţi de ce vă-îngrijora,
Aici toţi ştiu că sunt curată,
Nu-mi cere nimeni lacrima.

Aici luceafărul mă crede,
Chiar dacă nu i-am scris nimic
În suflet dragostea îmi vede,
Lui aş putea să îi dedic
Doar două versuri jumătate,
Nu am de ce să-i demonstrez
Şi să îi jur în orice noapte,
El ştie că nu aberez.

Nici nu-şi permite să lovească
Cu nicio rază iubitoare,
În orice zi dumnezeiască
Norilor le rămân datoare.
Pe ei plutesc când uiţi de mine,
La ei mă rog când mor de dor,
Sunt sus acum, pe culmi alpine,
Nu vreau să-ţi jur că te ador!

Un copac

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.



Sunt un copac, din frageda-mi pruncie
Mă îndeletnicesc cu ocrotirea,
Salvarea mugurilor de sălbăticie,
Să ofer lumii mele nemurirea.

Sunt un copac, nici nu-mi aduc aminte
Să fi fost un vlăstar cu frunza mică,
M-au năpădit grijile înainte
Să simt cum adierea mă ridică.

Sunt un copac cu fructe mari, cărnoase,
Dăruiesc umbră, hrană, adăpost
În zilele fierbinți, în nopți geroase,
Cer liniște și pace contra cost.

Sunt un copac, cu lacrima sărată
Mi-am udat rădăcina zi de zi,
Tulpina mea, de urme e brăzdată
Dar, n-am să mă opresc a înfrunzi.

Sunt un copac, de Dumnezeu hrănit
Cu rouă, mângâiere și căldură,
În ciuda iernilor am înflorit
Ca primăvara, într-o picătură.

Drumuri noi

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt clipe-n care-ți caut pasul
Ca pe un leac inexplicabil,
Să nu cumva să-ți confund glasul
Cu orice freamăt adorabil.

Sunt seri în care-ți caut steaua
Prin visele nenumărate,
Să nu pătrund prin catifeaua
Iubirii noastre închegate.

Sunt nopți în care-ți caut geana
Să-ți sărut ochii zâmbitori
Să nu cumva să uit că teama
Din vis, s-a rătăcit în zori.

Sunt drumuri ce le-ai străbătut
De-atâtea ori, purtând cu tine
Iubirea care s-a născut
În zbor, pe culmile alpine.

Sunt zile-n care-ți sorb cuvântul
Și-n flăcări albe-l împletesc,
Să nu cumva să uite vântul
Să-ți spună ce mult te iubesc.

Glasul tău viaţă dăruieşte

Mă dor şi stelele pe cer
Şi şoaptele prinse-n amurg,
Mă dor şi clipe de mister
Şi lacrimile ce nu curg...
Mă dor fierbinţi zilele seci
Şi depărtarea mă apasă,
Dor paşii când va fi să pleci
De-abia sosit. Te vreau acasă!
Mă doare iarna asta lungă
Şi primăvara-întârziată
Sufletul n-are timp să plângă
Tu m-ai simţit, încă odată
Cum o făceai şi-n alte zile
Cu al tău glas mi-ai luat dureri,
Mi-ai conturat câteva file
Să am ce-aşterne-n alte seri.
Mi-ai alinat şi-această seară
Pana cu tuş mi-ai încărcat,
Voi avea o noapte uşoară,
Iubire iar mi-ai declarat,
Stelele de-acum mă alină
Glasul tău viaţă le-a donat
Deşi spui că n-ai nicio vină,
Ne vom iubi neîncetat!

Ar trebui

Ar trebui, iubitul meu, prin rime să te tăvălesc,
În visul tău să mă strecor, cu smoala nopţilor cu lună
Să te îmbrac, să te-nfăsor şi-apoi învinsă să-ţi rostesc
Că totu-a fost, dar a trecut şi a rămas doar o minciună,
Ar trebui, iubitul meu, să-ţi spun că totul s-a pierdut,
Să te ascund în nopţi vâscoase şi-n zile seci de mângâieri,
Să te alung din pieptul meu, că pe-o cămaşă îmbâcsită,
Să te iubesc azi mai puţin, să te astup cu puf din ieri,
Să nu mai simt nimic, nimic, să nu-mi mai pese că-s rănită.

Un tren cu drumul său

Pe peronul gării, trist, ai rămas fără cuvinte,
Trenul a pornit alene, ai rostit: "-să fi cuminte!"
Ultimile trei cuvinte, neîncrederea uşoară
Ce-am simţit-o-n glasul tău, pur şi simplu mă doboară...
Trenul şuieră de-odată, sperând gândul să-mi topească,
Rupe liniştea profundă, disperat să recunoască
C-aşternut de kilometri între noi a reuşit
Să presare...trenul ăsta... vreodată crezi c-a iubit?
Maldăr de fier pus pe şine care ţipă-ngrozitor
Fericit că-mi umple iarăşi sufletul de al tău dor...
Oare a simţit vreodată ceea ce simt eu acum?
Ne desparte pentru-o vreme alegându-şi al lui drum
Şi răcneşte disperat cu vagoanele în spate
Dar nu ştie, dragul meu, că de fapt, nu ne desparte
Fiindcă nu are puterea de-a rupe iubirea noastră
Oricât de lung ar fi drumul, chiar de-ar fi săgeata-albastră,
Orice viteză-ar avea şi-oricât de departe-ar duce,
Te voi purta-n al meu suflet pe oriunde voi ajunge.
Se împăunează azi cu lauri de premiant
Şuierând de fericire, falnic şi extravagant
Uitând că va trebui doar peste câteva zile
Să m-aducă înapoi...să fiu din nou lângă tine
Cu dragoste-adevărată clipa s-o trăim din nou
Iar el va rămâne veşnic...doar un tren cu drumul său.

Au trecut atâtea...

Au trecut atâtea zile și atâtea nopți tăcute...
Încă te-aștept să cobori de pe piscurile reci,
M-am rugat la iarba nouă, nu a vrut să mă asculte,
Dintr-o poză mă privești... sufletul în mine seci,
Au trecut atâtea seri fără să îți aud glasul
Dimineți fără un zâmbet, dimineți fără culoare
Tot privesc în urma mea, sperând c-am să-ți zăresc pasul
Să-ți sărut gura fierbinte, scumpa mea raza de soare!
Au trecut atâtea ploi, asemeni cu ploaia noastră,
Te-am așteptat neîncetat, ca un orb dorind lumină
Să-mi explici pe îndelete, să-mi spui floarea mea albastra:
De ce te iubesc atât? De fapt e doar a mea vină?