​Am fost și sunt o lacrimă de piatră

Azi lacrimile mele-au scris pe stele,
Pe ceaţa zorilor nedefiniţi,
Le-am strâns în palma zilei… doar mărgele
Ce se topesc și se nasc iar, cuminți.

Mâine voi lacrima dintr-o eroare
Sau voi zâmbi cu masca-mi ipocrită,
Să nu știe nicio cuvântătoare
Cum mă topesc și sunt de pedepsită.

Iar de va fi să zbor spre altă lume
Cu sufletul cerșindu-vă iertare
Voi să m-amestecaţi cu zeci de glume
Să uit și eu cât sufăr și cât doare.

Să nu urlaţi la căpătâi, mi-e greață
De cei ce m-au lovit și mă bocesc
Iar lacrimile lor îmi par de gheaţă,
Sufletul plămădit din ger, firesc.

Să nu mă plângeți ca pe-o farfurie
Din care, fără sare, v-aţi hrănit,
Rămâneţi doar acea dovadă vie
Că demnitatea mea-i de neclintit.

Eu mă voi transforma într-o eroare
Sau într-o amintire de moment
Ce v-a pretins cândva numai o floare
Și-aţi transformat-o într-un monument.

Un monument ce și-a clădit menirea
Și aripile într-un singur vis
Atingând fără teamă nemurirea
Printre cuvintele ce-n lacrimă s-au scris.

Prevedere

 Printre stropii reci de ploaie,

Mi-am trimis gândul s-adune, 

Lacrimile mai greoaie

Ce s-au rătăcit prin lume.

I-am pus în tolbă iubirea

Să-l ferească de ispite,

Să-i desluşească menirea

De sub genele-arcuite.

I-am întemniţat durerea 

Într-o peşteră hidoasă

Şi i-am estompat căderea

Peste clipa dureroasă.

 I-am turnat apă din ochii

Care-ţi căutau privirea,

 Plini de lacrimi şi de aşchii, 

Să-ţi dăruiască iubirea.

Iubirea, floarea pe care

N-o mai udă decât cerul,

Lacrimile mele-amare

Prevăzându-i efemerul. 

Iubirea ce clocoteşte

Adânc în a mea fiinţă,

Glasul tău o îndulceşte

Salvând-o de suferinţă.

Iubirea, ce strigă-n noapte

Smulgând stelele livide

De pe-un cer ce stă să-nnoade

Sufletu-mi ce se divide.

Versu-n pagini încolţeşte

Hrănind iar floarea din glastră,

Gându-mi zboară nebuneşte

Sus, pe culmea cea albastră.

Exist

N-am fost şi nici n-aş vrea să fiu
O rază fără de valoare,
Un univers plin de pustiu,
Călătorind din floare-n floare.

N-am dragoste imaginară,
Nici laude înmiresmate,
Am doar cerneală-n călimară
Ce nu aşterne slove moarte.

N-am fost hibridul ce se naşte
Din dragoste pentru arginţi
Iar, cel ce nu o recunoaşte
Nu are prunci dar, nici părinţi.

N-am îmbrăcat haine de gală
În ciuda frunzei ruginii,
Păşesc în lumea mea astrală
În lung şi latul paginii.

N-am descompus frânturi de vise
Îngenunchiate-n dimineţi,
Nici lacrimile mele scrise
N-au râvnit după epoleţi.

N-am fost în pragul disperării
Când adieri m-au sărutat,
Am înotat spre malul mării
Şi cu credinţă-am luminat.

Nu vreau să-ţi prind sufletu-n gheare,
Oricât de greu mi-e fără tine,
Te voi iubi fără-ncetare,
Chiar şi în veacul care vine!

Sunt om

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt om pe acest pământ
Și cu bune și cu rele,
Nu am averi, am cuvânt
Scris în paginile mele.

Sunt așa de imperfectă
Încât n-am să-ți cer nimic,
Unii-mi spun c-aș fi directă,
Alții că-s un suflet mic.

Sunt așa nepăsătoare
Și mă rog la Dumnezeu,
Atunci când plantez o floare,
S-o ude, fiindcă-L rog eu.

Sunt așa de-încrezătoare
Că Dumnezeu mă iubește,
Încât dăruiesc o floare
Și celui ce mă lovește.

Sunt ca apa ce se scurge
Într-un colț cât mai retras,
Pentru a putea parcurge
Drumul meu, cu al meu pas.

Sunt ca lutul ce păstrează
Urmele erei, pe chip,
În mine, viața vibrează
De-aceea scriu și nu țip.

Sunt mulțumită c-am putere,
Greul, să îl depășesc,
Zâmbind, chiar dacă-n durere,
De-o viață întreagă, iubesc.

În ochii tăi

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt, în ochii tăi, frumoasă,
Sunt iubirea din scriptură
Sacră, precum o crăiasă
Deși-s doar o picătură.

Sunt, în ochii tăi, femeia
Care-ți tulbură privirea
Care ți-a aprins scânteia
Și-ți dăruiește iubirea.

Sunt, în ochii tăi, o floare
Ce nicicând nu se-ofilește,
Curcubeu iscat din soare
Ce-n palma ta se-arcuiește.

Sunt, în ochii tăi, secundă
Zămislită în iubire,
Sunt o lacrimă plăpândă
Pierdută de fericire.

Sunt, în ochii tăi, minunea
Nisipului de val șters,
Îndeplinind misiunea
De-a transforma viaţa-n vers.

Sunt, în ochii tăi, o rază
Pierdută de-o stea polară,
Ce-n iubirea ta valsează
Într-o blândă primăvară.

S-a frânt un ram

S-a frânt o creangă, mult prea încărcată
De flori şi fructe, dulci şi aromate
Lăsând un gol cum n-ai simţit vreodată,
S-a sfâşiat, ignorând tot şi toate.
Ignorând crengi, frunză, chiar şi tulpină
S-a lepădat de toată demnitatea.
Şi-a deschis drumul său spre rădăcină
Ducând în pumnul stâng realitatea.
Omizi mai mari ca frunza-i delicată
I-au încolţit speranţa-n dimineţi,
I-au destrămat tăcerea adunată
În pieptul ars de flăcări şi săgeţi.
S-a frânt un ram, în locul său rămâne
Vid neîndulcit de niciun fel de floare,
Niciun balsam de pe această lume
Nu poate dărui aceeaşi boare.

dedicată fiului meu Doru-Costinel, adormit pe 18.05.2011

Oricât ar fi viaţa de grea

Oricât ar fi viaţa de grea
Când ai o floare-n palma ta
Chiar şi tristeţea îţi zâmbeşte...
Dacă un suflet, te iubeşte,
Întinde-i mâna cu iubire!
De vrei să-înoţi în fericire,
Nu o trata ca pe un sloi
Nu-i da sufletul la gunoi!
Iubirea n-o găseşti în piaţă,
O întâlneşti odată-n viaţă.
Oricât-avere vei avea,
Sau oricât ţi-e viaţa de grea,
Fă-ţi timp şi pentru-o mângâiere!
Nu ai nevoie de avere,
De vrei să primeşti ce-i mai scump
Şi mai curat pe-acest pământ
În glastra sufletului tău
Există bunul Dumnezeu,
Cel ce ne dă fără vreo plată
Iubire sfântă şi curată.
Gândeşte-te la EL mereu!
Sunt fericită, dragul meu!
Sunt fericită pentru tine!
Şi mult mai sus de culmi alpine
Vestea ta m-a catapultat.
Chiar te iubesc cu-adevărat!

Floarea sfântă a iubirii

Ştiu, acum câteva zile, vă spuneam că mă opresc,
Că nu voi aşterne-n noapte versul meu cel sufocant,
Azi am o rectificare ce-aş vrea s-o împărtăşesc:
Scriu în proză subiect mult prea dur şi deprimant.
De-aceea revin aici, nu fiindcă-s o mincinoasă,
Versul mă face să zbor, mă scaldă de tot ce doare
Nu ştiu dacă sunt crezută, nu ştiu dacă-s înţeleasă
Versul meu despre iubire este ca o sfântă floare
Simt cum mă strigă mereu, iar dacă n-o îngrijesc
Se ofileşte pe suflet, în cenuşă se transformă,
Nu-mi doresc nici o putere, doar adevăru-l grăiesc:
Floarea sfântă a iubirii, simt în cea mai pură formă.

Colţ de Suflet

Vreau să tac, cum tace vântul
În vuiet prelung, văitat,
Să-mi îngrop adânc cuvântul
Ce mă cheamă neîncetat,
Vreau să tac, să-mi aud gândul
Rătăcit peste pădure,
Să recitesc episodul
Îmbibat în vorbe dure.
Vreau să tac, cum tace noaptea
Peste-al ei luceafăr rece,
Să-mi regăsesc libertatea
Sufletul să nu-mi mai sece.
Vreau să tac, cum tace stânca
În floarea de colţ dospită,
Să-mi împietrească porunca
Cu suspine căptuşită.
Vreau să tac, să-ngrop durerea
Ce m-apasă peste pleoape,
Să te-înec în nepăsarea
Plăsmuită îndeaproape.
Vreau să tac, cum tace vântul
Rătăcind peste ogoare.
Mă arde-n suflet cuvântul...
Lacrima pe-obraz... mă doare.

Când m-am născut

Când m-am născut ningea alene
Cu fulgi de nea, probabil reci
De-atunci cred că mi-au pus pe gene
Lacrimi fierbinţi şi zile seci.
Când m-am născut ningea, ningea
Cu fulgi de nea rătăcitori,
I-aş fi topit. Dac-aş putea
Să nu-mi mai pese de ninsori.
Când m-am născut ningea ciudat
Cu fulgi pufoşi, nenumăraţi
Nu credeţi, dar i-adevărat...
Sufletul nu-mi mai anchetaţi!
Când m-am născut, în plină iarnă
Mi-am pierdut lacrima-n zăpadă,
De-atunci ochii-mi vor să cearnă
Fără ca nimeni să-i mai vadă.
Când voi pleca, voi lăsa scris
O rugăminte arzătoare,
Pe-o pagină de manuscris
Că îmi doresc să fie soare,
În lacrimi nu vreau să plutesc!
Nu vreau să mai văd chipuri triste!
Când voi pleca, vreau să zâmbesc,
Fără de doliu sau batiste.
Nu vreau bilet de drum sculptat,
Din nuc, sau cine ştie ce esenţe,
Vreau doar să stiţi că am plecat
După trei, patru reverenţe.
Când voi pleca... sincer vă spun,
Vreau doar o simplă lumânare
Să-mi lumineze drumul bun
Şi-n mâna dreaptă... doar o floare,
Când voi pleca voi interzice
Suspine, lacrimi sau oftat
Nimeni nu vreau să îmi dedice
Vreo clipă, fiindcă... am plecat...

Am vrut

Am vrut să te blestem, din minte să nu-ţi ies,
Am vrut să omor noaptea, să nu te pot visa,
Am vrut să ucid ziua în care te-am ales,
Dar viaţa nu-i un joc, să o pot dezmembra.

Am vrut să primesc floarea din orice colţ ar fi,
Dar glasul tău, doar glasul, e dar dumnezeiesc
Cum pot să mă prefac că nu te pot iubi
Nu îmi laşi nici o clipă să mă împotrivesc,

Am vrut să te anunţ că te-am uitat de mult,
Că-n scrinul cu-amintiri de mult te-am afundat,
Dar mi-ai ucis puterea, glasul de ţi-l ascult
Pieptu-mi ţipă din marea cu valul sacadat.

Aripi daca-as avea...

Aripi dacă-aș avea să pot și eu zbura,
Frunza dacă mi-ar crește să pot și eu pluti,
Sub tălpile tocite, nu mi-aș mai fisura
Sufletu-n nici o noapte, retina-n nici o zi.

Aripi dacă mi-ar crește, să zbor spre cer senin,
M-aș odihni pe râuri, cu roua m-aș hrăni,
Cu tălpile tocite n-aş călca prin venin,
Să-mi scald sufletu-n lacrimi, în noapte sau în zi.

Aripi dacă-aș avea, aș zbura doar spre tine,
N-aș putea să mă-abțin, vântul m-ar birui,
Sufletul nesecat doar ție-ți aparține
Din strop de vis din noapte până în miez de zi.

Mi-e dor de-al tau sarut!

Oricare noapte zboară, orice zi se topește,
Oricare clipă-aleargă spre tărâm de povesti
Îmi seacă și-mi aprinde sufletul ce-mi tânjește
Doar după-al tău sărut, la piept să mă primești
Și să mă strângi în brațe, să mă alinți mereu
Cu-a ta blândețe tandră, cum doar tu reușești...
Mi-e dor să mă săruți, să-mi spui, iubitul meu
Că mâine va fi soare, că ai să-mi dăruiești
Bolta însorită-n zori, și stelele în noapte
Căldura ta divina, speranța în culori,
Iubirea noastră sfântă o vom păstra cu șoapte,
Cu boboci de zambilă împrăștiați în zori
Și tril de ciocârlie țâșnind ca un izvor
Din dragostea mea toată, din apă neîncepută...
Mi-e tare dor iubite, de-al tău sărut, mi-e dor!
Și îmi va fi mereu, chiar de-aş rămâne mută.

Fir de vis

Lin pe geana dimineții fir de vis se desfășoară,
Timpul curge peste mine, aripa clipei coboară
Peste-a zorilor lumină, palidă, cu o petală
Răsare din întuneric o cupă albă de cală,
E în mâna ta, întinsă către mine, s-o primesc
Mă întreb nedumerită, la schimb eu ce-ți dăruiesc?
Te-am refuzat într-o doară, ochii îmi simțeam zâmbind,
Într-o clipă am auzit ușa în urma ta trântind.
Zadarnic am alergat, chiar prin ușa ferecată,
Iar dincolo se-așternea o grădina parfumată,
Te-am căutat cu privirea, zorii cruzi mi te răpise,
Seara-mi dăduse-și iubire, acum, ascuns printre vise
Te-ai topit lăsând în urmă parfumul de vis ciudat,

În zori mi-ai adus buchetul, fir de vis adevărat.

Nu se moare de placere

Pe umeri buzele-ți fierbinți mii de fiori de gheaţă caldă
Strecoară lent, nestingherit, trupul meu printre nori se scaldă,
Timpul în cerc de foc se-nvârte, Luna în ceruri s-a oprit,
Sărutul vine fără teamă, vibrez ușor, necontenit,
Lava fierbinte se strecoară peste-amândoi ca un vulcan,
Nu văd nimic în jurul meu, simt doar că eşti, simt că te am,
Te simt fierbinte cum mă domini cu sărutări și mângâieri,
Nu-mi mai dau seama dacă-i astăzi, e mâine, sau e deja ieri,
Pe coapse mâna-ți mă atinge, apoi pe sânii doritori
Ce se retrag sub mângâierea doar cu o mie de fiori,
Nu-i ceva inedit, la noi, oricare noapte-i o sărbătoare
Tot Universu-l răsfățăm și-l transforăm din spin în floare,
Ca o furtună fără seamăn sălbăticită de plăcere,
În dansul nopții noastre tandre, nu avem timp de bariere.
Vreau să te-oprești, doar o secundă și la ureche ți-am șoptit,
Dar îmi răspunzi: "din câte știu, de plăceri, nimeni n-a murit".

Asteptarea s-a sfarsit

De-undeva din depărtare
Se ivește-ncet, încet
Raza mea scumpă de soare,
Simt cum inima din piept
Insistent se zvârcolește,
Simt cum totul prinde viaţă
Şi-n jurul meu strălucește,
Se naşte o dimineață,
Răsăritul mă-nfierbântă
Iar floarea iubirii noastre
Cu petalele îmi cântă
Peste zările albastre.

Când vei veni

Când vei veni, iubirea mea, chiar nu-mi doresc să te răsfăţ,
Am să-ncerc să-mi ascund dorinţa, prea mult cu ea să nu te-nvăţ,
Când vei veni, în ochii tăi, am să privesc doar un minut,
Am să încerc să nu vibrez, dar am să vreau să te sărut.
Când vei veni, totul va prinde din nou culoarea ce-ai furat
În dimineaţa-aceea rece, ploioasă, rea, când ai plecat,
Când vei veni, voi putea spune, că în sfîrşit pot respira,
Nimic nu mai e alb şi negru, mi-ai readus culoarea ta.
Când vei veni, lumea de gheaţă, într-o secundă va dispare
Doar tu eşti cel ce-mi dă speranţă, şi te iubesc la disperare!
Am să încerc, să nu-ţi arăt, ce simt, dar, nu pun rămăşag
Că-n suflet voi putea s-ascund, faptul că-mi eşti atât de drag.

Eu recunosc

Mulţi încearcă să se-ascundă, dându-se sloiuri de gheaţă,
Dar, de-i iei cu binişorul, de fapt toţi au măşti pe faţă,
Îşi doresc la gura sobii dragostea să îşi dezmierde
Sau cearceaful să le fie întins pe-un câmp cât mai verde.
Mulţi ar vrea să aibe-n braţe floarea cea mai înflorită,
Dar n-au timp să recunoască, spun c-au inima-mpietrită.
Îmi spun că n-aş fi la modă, c-aş pune suflet prea mult,
Îi privesc pe toţi vitejii, câteodată chiar i-ascult
Cum se dau ei mari cucernici, călcând inimi în picioare,
Se laudă cu tăria, nerecunoscând cât doare,
Depărtarea când se iscă, născând lacrimi şi suspine,
Mă jignesc, îmi râd în spate, însă mulţi simt ca şi mine,
Când iubirea, ca un virus ucigaş îi încolţesc,
Eu recunosc, am curajul, să susţin cât te iubesc.

O lacrimă pe pieptul tău

Un fulg de nea în palma ta,
Un fir de praf purtat de vînt,
O rază frîntă dintr-o stea,
Un strop de ploaie pe pămînt,
O lacrimă pierdută-n noapte
Pe pieptul tău înfierbîntat,
Mirosul fin de gutui coapte,
În toate tu m-ai transformat.
În frunză galbenă-aurie
Dintr-un buchet de liliac,
În vis din noaptea cea pustie
Şi-n al tău afrodisiac,
M-ai transformat în curcubeu,
Ploaia culori să-mi dăruiască
De parcă-am fi doar tu şi eu
În lumea asta pămîntească.
Orice ţi-aş spune sau ţi-aş face
Tu mă iubeşti aşa cum sunt,
Îmi dăruieşti exact ce-mi place
Rostind mereu doar un cuvînt.

Atunci îţi va lipsi

E pur, plăpînd şi-ar vrea să stea
Semeţ şi drept în faţa ta,
Dar l-ai stropit tu cu iubire,
I-ai dat parfum de nemurire,
L-ai îmbătat şi ameţit,
L-ai sărutat şi l-ai iubit,
Toată liniştea i-ai furat
Petala cînd i-ai mîngîiat,
I-ai dat ce-ai avut la-ndemînă
Şi l-ai lăsat gol în furtună.....
Iubirea-n suflet i-a intrat
Din clipa cînd l-ai mîngîiat.
Nu-l părăsi, nu-i lua splendoarea!
În noapte nu-i mai vezi culoarea,
Nici sub zăpadă nu-l mai simţi,
E prea devreme să îl minţi!
Dă-i numai ceea ce-ţi oferă!
Nu te grăbi, e o himeră,
Nu te grăbi, nu-ţi fie teamă!
De fapt e doar o hologramă,
Care-n scurt timp se va topi,
Şi doar atunci îţi va lipsi.....