Când ploaia nu atinge

 

 

 

 

Sunt clipe când ploaia sărută fereastra,
cea care odată-ţi privea chipul pur,
sunt clipe când versul adoarme în glastra
ce-mi fură seninul de jur împrejur.

Istorii pierdute pe frunza iubirii
din care rugina mai murmură-n van
sub norii albaştrii sortiţi nemuririi,
poeme pierdute în larg de ocean.

Sunt seri când absenţa iubirii mă arde,
când flăcări de dor mă cuprind neîncetat
sub stropii de ploaie ce cad miliarde
pe sufletul fraged şi însingurat.

Păşesc fără vrere pe străzi pustiite
durerea mă poartă dansând prin destin,
îmi eşti pe vecie în suflet şi-n minte
deşi mor de-a pururi, zâmbind mai puţin.

Sunt umbre născute din ploaia trecută
pe care doar noi fericiţi le-am distinge,
această legendă oglinda sărută,
sunt clipe când ploaia nu mă mai atinge.

 

 

 

 

 

 

 

Aici n-a murit iubirea

 

 

I-am scris soarelui o notă
S-o recite când adoarme,
Când va pune redingotă
Nopţilor fără de arme.

I-am spus totul verde-n faţă,
Nimic nu mă mai reţine,
Nici măcar de dimineaţă
Când fură vise divine.

Nu se aştepta, desigur,
La a mea seninătate,
Am vrut numai să-l asigur
Că n-are mereu dreptate.

M-a privit o clipă-n grabă,
Încruntat ca şi-altădată
Apoi şi-a văzut de treabă
Luminând lumea cealaltă.

Într-o seară, printre creste
L-am zărit cum îmi citea
Sufletul, ca pe-o poveste
Ce emană dragostea.

S-a ascuns de după dealuri
Punând nopţilor candoare,
Stropi de suflet curg în valuri
Numai dintr-o lumânare.

Nu-i nevoie de furtună
Pentru-a crea omenirea,
Strop cu strop aici se-adună,
Unde n-a murit iubirea.

Pâlpâie în continuare
Flacăra iubirii sfinte,
Când voi pleca la culcare,
Luminez printre morminte.

Iar dacă din întâmplare
Strada îmi vei lumina,
Nu uita că eşti o floare
Ce-mi alină pagina.

 

Învaţă-mă Doamne

Învaţă-mă Doamne, să-mi caut
Lumina şi liniştea nopţii,
Să zbor printre gânduri precaut
Cu aripa crudă a sorţii.

Învaţă-mă Doamne iubirea
Zambilei ce iarna învinge,
Să port cu blândeţe mâhnirea
Când lacrima-n versuri se scurge.

Învaţă-mă Doamne, să dărui
Din suflet, un strop de-alinare,
Nicicând, nimănui să nu-i nărui
Vreun vis, plăsmuindu-mi visare.

Învaţă-mă Doamne secretul
Iertării divine, sub stâncă,
Să pot deveni afluentul
Iubirii, în noaptea adâncă.

La trecerea dintre ani

 

 

 

În noaptea asta, stropi de clipă
vor umple bolul anului.
S-a scurs şi el, făcând risipă
de multe dar, n-am să vă spui
acum, în două vorbe chioare,
tot ce-am simţit un an întreg.
Sunt doar un om fără valoare
şi asta încerc mereu să dreg.

În noaptea dintre ani voi râde
de tot ceea ce m-a lovit,
de sufletele-acelea hâde,
ce burţile şi-au hămesit
cu tot ce au găsit în cale,
făcând abuz de libertate,
au radiat curgând la vale
şi m-au lovit însă, prin spate.

Le mulţumesc celor ce-n beznă
mi-au aprins singura scânteie,
mi-au pus o aripă sub gleznă
împărtăşindu-mi o idee
din care-am plămădit o pâine,
am feliat-o zi de zi,
încrezătoare într-un mâine,
în care ceru-mi va zâmbi!

Acum, când poarta dintre ani
aşteaptă pragul să-l păşim,
spre-un alt tărâm şi mai umani
poate c-ar fi timpul să fim,
vă doresc multă sănătate,
mai mult curaj în nopţi pustii,
pe masă să aveţi de toate,
iubire s-aveţi zi de zi!

LA MULŢI ANI!

 

 

Protecţie

 

 

 

Aveam de gând în astă noapte
Să-ţi răpesc dorul din privire,
Să-mi resemnez, cât se mai poate,
Tăcerile din amintire.

Aveam de gând să-mi răstorn dorul
În palma cerului furat
Dar obosise, visătorul,
La ceas târziu, abandonat.

I-am pus pe aripi, praf de zbor
Să-i ţină liniştea aproape,
I-am împletit din al meu nor
Un vis curat, purtat pe ape.

Mi-a dăruit, de pe retină,
Stropi de iubire neştirbită
Şi-am împletit din ea lumină
Să te păstrez ca pe-o pepită.

Aveam de gând să-ţi spun că somnul
M-a asaltat cu vise reci
Dar, de coşmar m-a ferit Domnul,
Când ai fost nevoit să pleci.

 

 

 

Mi-e drag să te iubesc!

Mi-e drag să râd de fericire,
Chiar să plâng dacă este cazul,
De dorul tău sau din iubire
Să-mi ardă lacrima obrazul.

Mi-e drag să împletesc cuvinte
Pentru cei care mă citesc
Dar, am imensa rugăminte
Nu-mi impuneţi ce să iubesc.

Mi-e drag să dăruiesc lumină
Când soarele s-a îndepărtat
Deşi nu e din a mea vină,
Cu stelele-am fraternizat.

Mi-e drag să desluşesc mistere
Când noaptea pleacă-n pribegie
Grăbind spre alte emisfere,
Viaţa să ţi-o dau numai ţie.

Mi-e drag să-ţi fiu stropul de apă
Cel care viaţa-ţi îndulceşte
Deşi m-am născut de sub pleoapă
Iubirea-n mine înmugureşte.

Mă lasă ploaia

Mă lasă ploaia asta oare
Să-ţi spun cu lux de amănunte
Ce simt de fapt şi cât mă doare,
Cum curg ca un izvor de munte?!?

Mă lasă ploaia să-ţi văd chipul
Sau plânge cerul pentru noi,
Vrea doar să schimbe anotimpul
Iubirii pentru amândoi?!?

Mă lasă ploaia să-ţi măsor
Paşii pe-alei nebântuite,
Să uit o seară de-al tău dor,
Să fii aici, nu doar în minte?!?

Mă lasă oare-această ploaie
Să-mi săruţi lacrima pe-obraz,
Ce-a curs în stropi sau în şiroaie
Zămislind zâmbet în necaz?!?

Mă lasă ploaia, s-aduc cerul
Pe-acest pământ fără culoare,
Sau vine toamna, vine gerul
Şi-n loc de stropi, voi da ninsoare?!?

Dacă pierzi

De ce mă urci şi mă cobori
De fiecare dată,
Chiar nu-ţi e teamă că pe flori
Găsesc rouă curată?

De ce-mi vorbeşti despre trecut
Cu-atâta insistenţă,
De parcă eu aş fi născut
Totul din imprudenţă.

De ce nu-mi dai stropi de lumină
Cum o făceai cândva,
Crezi că pot fi o pelerină
Doar pentru vreme grea?

De ce îmi torni în suflet miere
Numai când mă acresc
Şi-n lacrimi pline de durere
Mă îneci când te iubesc?

De ce-mi vorbeşti despre fantome
Când totul este clar?
În baza cărei axiome
Îmi arzi sufletu-n jar?

De ce mă înalţi pe culmi muntoase,
Prăpăstii îmi deschizi,
Nu vezi că-n zilele frumoase
Sufletul mi-l ucizi?

Culoarea stropilor de suflet

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Azi nu mai vreau să-ți spun că toate
Zilele scrise-n calendar,
Au zori, amiază, seri și noapte,
Ar fi un vers scris în zadar.

Ar spune luna că cerneala
Cerului meu, cu stele plin,
Am risipit-o-n îmbulzeala
Ploilor care vin și vin.

Ar spune ploaia, însetată,
Că luna n-are ce vorbi
Și-ar curge pentru prima dată,
Să nu-i mai pot stropii, sorbi.

Azi nu mai vreau să-ți spun că ploaia
A încercat să mă stropească,
Ar fi-n zadar, fiindcă văpaia
Arde doar în inima noastră.

A încercat, ca și-altă dată
Să-mi iasă-n cale suspinând,
Să-mi lase slova lui ciudată,
Gândită-n noapte, rând cu rând.

A încercat să-mi smulgă stropul
Oceanului, ce-l port firesc,
Chiar de mă va-înghiți potopul
La piept, pentru că te iubesc.

A reușit, pentru-o secundă
S-aprindă-n mine o furtună,
Dar, valul său, totul inundă
Oricât ar fi vremea de bună.

În calendar, stropii se-aștern
Aşa cum noi îi împletim,
Chiar dacă puţini mai discern
Culoarea lor, noi ne iubim.

Grăunte de iubire

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt grăunte de iubire
Peste lume picurat,
Vin doar să vă dau de știre
Că nu m-am evaporat.

Sunt, cu braţele deschise
Așteptând să mă zăriți
Pe câmpiile întinse,
Printre macii înfloriți.

Sunt un fir de mac plăpând,
Mângâiat de stropi grăbiți,
Imnul ploii-l port în gând,
Prins de vânt și seri fierbinți.

Sunt un fir de gențiană
Înflorită-n vârf de munte,
Imnul ploii-l pun pe rană
Printre sunete mărunte.

Sunt pe culmea norilor,
Sau în stropii reci de ploaie,
Sunt grăuntele de dor,
Peste voi curg în șuvoaie.

Am prins visul de picioare

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

A fost odată..., sau n-a fost?!?
S-a prelins timpul, nu mai știu.
Un suflet fără adăpost,
Sau avea trup și e târziu?!?

A fost, sigur a fost, cândva,
Pe o planetă oarecare
Ce dragostea ne conserva
Pe-a ei orbită visătoare.

Avea și umbră, așezată
Mereu în faţa lui, pieziș,
În spate n-avea niciodată,
Să nu adune-n van pietriș.

Încălțat cu petale albe,
Țesute-n taină de-o albină,
Se odihnea în zori, pe nalbe
Și dăruia umbrei lumină.

Se scălda-n razele de crin
Ce-i picurau licori călduțe,
Pierdute pentru-n pelerin
Ce rătăcea pe-alei desculțe.

Din pânza apelor albastre,
O trenă lungă-l urmărea,
Ca o cometă printre astre,
Toți norii negrii, răspândea.

Vestit în lumea lui plăpândă
C-ar rătăci printre nămeți,
Un sloi imens gândi s-ascundă
Sub pagina firavei vieți.

Să prindă visul de picioare,
Doar cu cerul deasupra lui,
Să uite cât de mult îl doare
Fireasca lipsă-a trupului.

Să-și împletească el o haină,
Dintr-un material ciudat
Ce-n lumea lui, nepământeană,
În lacrimi nu l-ar fi scăldat.

A început pânza să-și țeasă
În seara unei primăveri,
Ferit de lacrima din casă
Și de durerile de ieri.

A muncit în zadar o noapte,
Poate chiar două, poate cinci
Dar, lacrimile, de departe
Îi fixau aripile-n chingi.

Dormea o noapte-ntr-o secundă,
Muncind din zori și până-n zori,
Spera că-n haine-o să pătrundă
Acel parfum divin de flori.

Au trecut ani și ani de-a rândul,
Sufletul e tot dezbrăcat,
Îl bat furtunile și vântul
Dar, el visează neîncetat.

Oricâte lacrimi te-ar străpunge
Și-oricât de răvăşit ai fost,
Când dragostea te va atinge
Niciun costum nu are rost.

Iubirea-n orice trup mocnește,
Pe orice stea sau anotimp
Iar, dacă-n tine încolțește,
Să te îmbraci nu mai e timp.

Primește-o-n haina ta, oricare,
Nu-ți lăsa sufletul pustiu,
Nu aștepta visul în care
S-auzi: deja e prea târziu!

Vis adevărat

Te-am absorbit prin ochi, prin pori şi vene,
M-ai invadat cu viaţă, cu tot ce îmi lipsea,
Cu-n verde crud ascuns adânc sub gene
Şi mi-ai redat cu şoapta fierbinte, liniştea.

M-ai ridicat spre stele, zână fără pecete,
Prin aburul iubirii, feeric, m-ai valsat,
Mi-ai dat un strop de soare din ale tale plete
Şi-o aripă de înger, aşa cum am visat.

Mi-ai hrănit noaptea goală cu raze de săruturi,
Zorii încercănaţi, cu seninul de mai.
Revii acum frenetic, cu alte începuturi
Deşi, mai ieri, în grabă, în urmă nu priveai.

Te-am reînnodat din firimituri de lună,
Cu stropii ploii noastre iar, te-am remodelat,
Ai mai rostit o şoaptă, probabil o minciună,
Nici nu mai ştiu ce-a fost, visam adevărat.

Am învăţat să-nnot prin apele sărate,
Să nu mă las învinsă de nici un muritor,
Să beau din cupe, viaţa adeverită-n fapte
Deşi, sunt o nălucă pe culmea norilor.

Mă vei ascunde poate sub frunza ruginită
Strivindu-mi versul care iubire-ţi picura
Dar, n-ai sa poţi uita o şoaptă nerostită
De stropul plin de suflet care te înconjura.

Te voi păstra, în suflet, cum este scris destinul
Sorbindu-ţi clipa surdă din ghearele uitării,
Te voi iubi şi-n lipsă înmiresmând suspinul
Cu dorul de lumină născut în pragul serii.

De dor

Mi-aş vopsi uşa la intrare,
Un preş soios aş pune-n faţă,
Să par, în lumea asta mare,
Un suflet viu cuprins de gheaţă.

Mi-aş pune draperii lugubre,
Pereţii toţi, i-aş zugrăvi
Cu ghiare lungi, zdrenţe şi umbre,
Suspinul, să-l pot isprăvi.

Mi-aş pune solzi ciudaţi de fiară
Şi coarne de distrugător
Să-ţi spun, când vei veni diseară,
Că nu am suferit de dor.

Dar, ochii tăi în prag de seară
Îmi ard dorinţe nefireşti,
Sufletul cald din stropi de ceară
Aşteaptă mereu să-l priveşti.

Oricât coşmar aş investi,
Sub ochii tăi gerul se curmă.
Pe braţul tău aş povesti
Tot dorul, în cele din urmă.

Sunetul zorilor zdrobiţi

Sunetul zorilor zdrobiţi
Pe pleoapa încă nedeschisă,
Sperând să mă scoată din minţi
Cu-a lor iubire interzisă
Născută-n nopţile firave,
Nedesluşind vreun fir de ger...
Avea silabele concave
Şi-am învelit-o în mister.
N-am vrut să-i dau detalii clare,
N-am vrut pe cord deschis să-i pun
Vreun strop din clipele amare
Sau vreun balon cert de săpun.
Aripi din fier forjat i-am dat
Într-un acvariu să înoate,
Fără să-mi pese c-a plecat
În zori de zi sau miez de noapte.
Sunetul cald, pictat în zbor
De glasul tău, şoptit pe geană
Transformă timpul în izvor
Topind secundele de teamă.
Un mugur crud renasc în zori,
Spre amiază înfloresc
Din palma ta sorbind culori,
Ochii tăi totu-mi dăruiesc.
Sunetul cioburilor sparte
Nu au puterea să m-atingă!
Eşti doar aici, nicicând departe,
Nimic nu poate să ne stingă
Flacăra sufletului viu
Născută-n stropi de ploaie reci,
Am fost cândva enorm pustiu...,
De-acum, suntem un tot pe veci!

Stropi din dorul tău fierbinte

Stropi din stropii ploii noastre,
De mi-ar fi trecut prin gând
Să adun, spre culmi albastre
Când zburam, abandonând
Lacrimile şi tristeţea,
Durerea mult prea cernită,
Aş fi rămas cu blândeţea
Şi dragostea neclintită.

Stropi din clipa clipei noastre
De-aş fi aşternut pe file,
Peste versurile noastre,
Cu aromă de zambile,
Dragostea-aş fi despletit
Printre stropi de ploaie blândă,
Ceru-ar fi pecetluit
Dorul tău ce mă inundă.

Stropi din dorul tău fierbinte
De-aş rătăci-n ploaia verii,
Din a ochilor sorginte,
Aş da pagina uitării,
Aş presăra peste vreme
Stropi de vers născut sub ploaie,
Dragostea mea să te cheme
Sub a stropilor văpaie.

Pentru tine-n orice noapte

Stropi de aur curg din Soare,
Picături de-argint din Lună,
Descifrând într-o splendoare
Curcubeu smuls din furtună.

Suflet de sărut pe clape,
Aşternut abstract pe pânze,
Zâmbet cald plutind pe ape,
Nuferi adormiţi în frunze.

Saci de dor pe-aripi m-apasă
Plâng şi stelele în şoapte,
Luna pare glorioasă
Dar, e singură în noapte.

I-am acoperit răceala
Ce-ar fi vrut s-o dăruiască,
I-am despletit căptuşeala
Cu-a ta dragoste cerească.

Am stors versurile toate
Din al dragostei izvor,
Pentru tine-n orice noapte
Să-ţi aştern poem de dor.

Noaptea scurtă

Curg secundele grăbite,
Se strecoară printre noi,
Printre vise adormite
Scufundate-n stropi de ploi...
 
Trec minutele prin viaţă,
Doar iubind prin ea răzbim
Să clădim o dimineaţă,
Înc-o şoaptă să rostim.
 
Clipa vine şi-apoi zboară,
Timpul stavilă nu are,
Dorul tău mă împresoară,
Noaptea scurtă-i mult mai mare
Decât m-aşteptam să fie,
Deşi ţi-am auzit glasul,
Mă simt singură, pustie,
Straturi de dor sfarmă ceasul,
 
Distanţa e prea imensă
Simt pe suflet că se-aşează
Dorul tău, ca o aversă...
Teamă mi-e că se-nserează...
 
Demnă, noaptea, peste mine
Fără milă se aşterne...
Mi-e aşa un dor de tine!
Cred că şi tu poţi discerne...

Stropi de verde-mi scaldă faţa

De sub geana dimineţii
Stropi de verde-mi scaldă faţa,
Timpu-şi înfipsese colţii
Împăienjenindu-mi viaţa,
Cu tăcerea fără margini
Mă îngenunchia discret,
Când pictam pe alte pagini
Fără cel mai mic secret,
Aprindea flăcări pe boltă
Imitând planeta noastră
Ce ne privea dezinvoltă
Printre florile din glastră.
Limpezea tristeţea vie
Ce-ncercam să o pitesc
Sub o coală de hârtie
Pe care-am scris: Te iubesc!

Stea între planete

"Iubire, dor, sărut, blestem şi stele",
"Zbor, vis de Mai, lacrimă şi speranţă"
"Clipele-aprinse-n nopţile mai grele",
"Cocktail frenetic lângă-un cub de gheaţă".
Plin ochi, paharul tinde să-l sorbim,
Să-l savurăm, în stropi, pe îndelete,
Să prindem Luna şi să-i povestim
Iubirea noastră, "stea între planete".
Să o servim c-un strop şi-o picătură,
Din dragostea ce-o împletim mereu,
În suflete cu o dezinvoltură
Ce-o ştie numai Luna, dragul meu,
Întreaga boltă cu stele să afle
Că-n rochie roşie de catifea
Şi-n păr, un trandafir, cu trei agrafe,
Mi-ai prins, cu dragoste, iubirea mea.

Sunt o sălcie pletoasă

Mi-am şters de praf inima-n grabă
Crezând că se va rezolva,
C-am să te uit ca pe-o silabă,
Fraza poveştii voi salva
Şi-o voi ascunde printre ramuri
De sălcie plângând la mal,
Am împletit vis din coşmaruri
Cu dorul tău, cel infernal.
Mi-am şters din suflet stropi de ploi
Crezând c-am să privesc senin,
Spre cerul cel cu norii goi
Ce-mi umple ochii de venin.
Am devenit salcie plânsă
Pe malul vieţii trist şi-abrupt
Cu inima de dor străpunsă
Din amintiri mă tot înfrupt,
Sunt doar o sălcie pletoasă
Cu umerii lăsaţi de dor,
Nu-mi găsesc drumul către casă,
Aripile mi-ai frânt în zbor.