Muzei mele

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt mângâierea ta de noapte bună
Și cântecul de leagăn cel șoptit,
Sunt alinarea clipei de furtună,
Ești sufletul pe care l-am iubit.

Sunt visul cald ce vrea să-ți dăruiască
Doar sentimentul sfânt, dumnezeiesc,
În orice clipă să îți dovedească,
Ești sufletul pe care îl iubesc!

Sunt versul ce te scaldă în iubire,
Ești muza mea de fiecare zi
Ce îmi aduce-n viaţă fericire,
Ești sufletul pe care-l voi iubi!

Sunt pagina pe care-aștern cuvinte,
Ești omul care mi le-însuflețești,
Cu pași mărunți vom merge înainte
Spre culmi alpine, fiindcă mă iubești.

Prefer să visez

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Mă arde liniștea adâncă
Din gheaţa nopților trecute,
Speranța mă vânează încă,
Punând sechestru zilei mute.

Mă arde haosul eteric
Ce prinde aripi uimitoare
În gheara unui mit feeric
Ce-a înflorit dintr-o eroare.

Îi cer trecutului iertare
Să i-o pot dărui-n vecie,
Aleg aleea spre visare
Să nu simt ce va fi să vie.

Îi dăruiesc nopții iubire
Să-și împletească cer cu stele
Chiar dacă va fi să te mire
Șuvoiul lacrimilor mele.

Îmi ninge pagina cu vise
Din cerul părăsit de ploaie,
Beau lacrimile nepermise
Ce mă transformă în șuvoaie.

Revărs paharul cu uitare
Pe toate paginile negre,
Să privesc clipa ce mă doare
Din colţul camerei integre.

Visez că se va naște clipa
Când curcubeul voi picta,
Și voi împiedica risipa
Nopților, fără șoapta ta.

Visez o șoaptă nevăzută
Pe geana pragului de seară,
Mă frige lacrima pierdută
Sub pașii tăi de astă vară.

Din ceaţă sorb numai o coajă,
Nici nu promit că voi putea
Să cern nisipul de pe plajă
Pe-un așternut de catifea.

Din suflet împletesc cuvântul
Să-aline lacrima din mers
Și nu permit să-ncerce vântul
Să-mi stoarcă dragostea din vers.

Prefer să beau, din cupe, apa,
Oricât de chioară o găsești,
Decât să sparg, sub pleoapă, ceapa
Visând o viaţă ca-n povești.

Prefer să mă ascund sub vise,
Pe norul meu, de mulţi râvnit
Iar, lacrimilor nepermise
Să le pun frâu în asfințit.

Iar, de vei râde printre rânduri
De drumul meu catifelat
Și n-ai căzut deloc pe gânduri,
E semn că n-am falimentat.

Vis adevărat

Te-am absorbit prin ochi, prin pori şi vene,
M-ai invadat cu viaţă, cu tot ce îmi lipsea,
Cu-n verde crud ascuns adânc sub gene
Şi mi-ai redat cu şoapta fierbinte, liniştea.

M-ai ridicat spre stele, zână fără pecete,
Prin aburul iubirii, feeric, m-ai valsat,
Mi-ai dat un strop de soare din ale tale plete
Şi-o aripă de înger, aşa cum am visat.

Mi-ai hrănit noaptea goală cu raze de săruturi,
Zorii încercănaţi, cu seninul de mai.
Revii acum frenetic, cu alte începuturi
Deşi, mai ieri, în grabă, în urmă nu priveai.

Te-am reînnodat din firimituri de lună,
Cu stropii ploii noastre iar, te-am remodelat,
Ai mai rostit o şoaptă, probabil o minciună,
Nici nu mai ştiu ce-a fost, visam adevărat.

Am învăţat să-nnot prin apele sărate,
Să nu mă las învinsă de nici un muritor,
Să beau din cupe, viaţa adeverită-n fapte
Deşi, sunt o nălucă pe culmea norilor.

Mă vei ascunde poate sub frunza ruginită
Strivindu-mi versul care iubire-ţi picura
Dar, n-ai sa poţi uita o şoaptă nerostită
De stropul plin de suflet care te înconjura.

Te voi păstra, în suflet, cum este scris destinul
Sorbindu-ţi clipa surdă din ghearele uitării,
Te voi iubi şi-n lipsă înmiresmând suspinul
Cu dorul de lumină născut în pragul serii.

Îngăduie-mi să te iubesc!

Îngăduie-mi în astă seară
Să uit de tine un minut,
Chiar dacă versul o să doară
Nu-ţi cer nimic, nimic mai mult.
 
Îngăduie-mi într-o visare,
Minutul gol să-l folosesc
Ca pe o barcă de salvare,
Să uit o clipă că iubesc.
 
Îngăduie-mi să fac o schemă
Pictând trecut fără de tine,
Să tălmăcesc clipa supremă
Într-un prezent ce nu conţine
Glasul tău cald, mângâietor,
Chipul ce veşnic mă susţine
În orice seară scursă-n dor
Şi-n stropi imenşi de culmi alpine.
 
Îngăduie-mi să uit secunda
Mirifică, şi-al tău sărut.
Îngăduie-mi să-mi iau dobânda
Iubirii ce mi s-a părut
A fi un foc aprins de paie
Ce se va stinge-ntru-un minut
Ca orice nor pierit în ploaie,
Pufos, dar fără conţinut.
 
Îngăduie-mi în astă seară,
Cu riscul de-a mă repeta,
Să îţi şoptesc ca-ntâia oară:
O clipă nu voi înceta
Să te aştept, pe veci să-mi fii
Oricărui minut alinare,
Să te iubesc cât voi trăi
Îngăduie-mi să-ţi fiu datoare,
Să te ador cum mă adori,
Să te renasc când îţi şoptesc
Printre petalele de flori:
Îngăduie-mi să te iubesc!

Noaptea scurtă

Curg secundele grăbite,
Se strecoară printre noi,
Printre vise adormite
Scufundate-n stropi de ploi...
 
Trec minutele prin viaţă,
Doar iubind prin ea răzbim
Să clădim o dimineaţă,
Înc-o şoaptă să rostim.
 
Clipa vine şi-apoi zboară,
Timpul stavilă nu are,
Dorul tău mă împresoară,
Noaptea scurtă-i mult mai mare
Decât m-aşteptam să fie,
Deşi ţi-am auzit glasul,
Mă simt singură, pustie,
Straturi de dor sfarmă ceasul,
 
Distanţa e prea imensă
Simt pe suflet că se-aşează
Dorul tău, ca o aversă...
Teamă mi-e că se-nserează...
 
Demnă, noaptea, peste mine
Fără milă se aşterne...
Mi-e aşa un dor de tine!
Cred că şi tu poţi discerne...