Între noi doar un sărut

"Cum să păşesc pe creste?"
Mereu m-am întrebat,
în vremurile-aceste,
cum să zâmbesc curat?

Cum să îngrop trecutul,
când lacrimile ard,
când cerul, aşternutul
sunt goale? Ce hazard...!!!

Cum să închid cutia
cu litere de-o şchioapă,
să împăturesc hârtia?
Lacrima mea nu-i apă!

De ce-aş întinde mâna
spre ceea ce urmează
când, poate doar furtuna
din mine, mai contează...?!?

Cum să mă rup din mine?
M-ai învăţat de-acum,
să-nlătur culmi alpine,
croindu-mi un alt drum...

Să las stelele-n urmă,
alţi zori să desluşesc,
hazardul mi se curmă,
învăţ iar să... trăiesc.

Tremur ca raza surdă
a soarelui din zori
sufletu-n mine zburdă,
sunt sute de fiori...

Prin ceaţa asta deasă
căutând drumul drept,
să fim din nou acasă...
De prea mult timp te-aştept!

Mi-e teamă să-ntind mâna
mi-e teamă să plutesc,
învaţă-mă, ca luna
pe ceruri, să zâmbesc!

Sărută-mă şi pune-mi
pe umeri primăvara,
arată-mi visul, spune-mi
cum se trăieşte seara.

Că stelele albastre
nu se vor irosi,
printre serile noastre
veşnic vor străluci.

Vom îngropa trecutul
cu lacrimile lui,
vom lăsa începutul
în seama Cerului.

Doar El ştie mai bine
ce-a scris la început.
Între mine şi tine
numai El şi-un sărut.

Răsunet de viaţă

Un înger albastru venit din trecut
Mi-a răpit tăcerea la ceas de amiaz',
O floare plăpândă în mână-a avut
Şi-o gură fierbinte, o simt pe obraz.

Un înger albastru, cu ochi de senin,
Prin stropii de ploaie s-a purificat
Cu liniştea-n palmă şi sufletul plin
De sfânta iubire, azi m-a descifrat.

Mi-a luat de pe tâmple nămeţii de ieri
Cu singura taină ce-n piept am păstrat,
Redându-mi speranţa pierdută-n tăceri
Şi visul de aur rămas nepătat.

Se-aud muguri blânzi răsplătind în culori,
Coperţile albe răsună a viaţă,
Mi-e pasul albastru vestind alte zori
Pe-alei de izbândă, lipsite de ceaţă.

Mi-aş tăia sufletu-n două

 

 

 

Uneori mi-aş tăia viaţa pur şi simplu-n două părţi,
Două drumuri diferite, două pagini, două hărţi,
Două vise împlinite, poate trei sau nici măcar
Dar, cu lacrimile mele, orice-aş face-ar fi-n zadar.

Mi-aş acoperii coşmarul şi durerile cu rouă,
Cu petale de narcise, trandafiri tăiaţi în două,
Raze de soare finuţe, mângâieri cu fulgi de nea
Dar, din nopţi, umbrele crude mi-ar ocupa orice stea.

Pe un taler al balanţei, vrând-nevrând s-ar năpusti
Toate lacrimile mele, din adâncul inimii,
Le-aş pune-n recipiente mult prea mari pentru o viaţă,
Călăuză mi-ar rămâne doar iubirea şi-o speranţă.

Uneori gândesc că poate, toate sunt din vina mea,
N-am rostit cuvântul care să-mi alunge viaţa grea,
Nici în scutec, nici în şcoală, nici măcar la tinereţe
N-am ştiut să-mi trăiesc viaţa folosind mai multe feţe.

Mi-am dus crucea cu migală chiar dacă m-a gârbovit,
Mi-am ascuns sub vers durerea şi apoi l-am dăruit,
Am pus lacrimilor rime şi le-am metamorfozat
Să pară totul o joacă de suflet cicatrizat.

Uneori când noaptea vine cu praf de stele pe vers
Mi-aş tăia sufletu-n două, să pară totul invers,
Alteori aş spăla-n lacrimi tot trecutul dureros
De-aş putea păşi o clipă pe un drum mai luminos.

O lume grăbită

 

 

Ce dacă se-aud zvonuri multe şi grave,
Ce dacă zărim norii-n turmă venind,
Ce dacă se ung minţi înguste, concave...?!?
Firescul se şterge din toate, zâmbind...

Nivelul se vede şi fără lentilă,
Trecutul nu pare c-ar avea efect,
Mă doare ideea că, supa din milă,
Zadarnic se-mparte, prezentu-i defect.

Zăresc pe la colţuri fărâmă de viaţă
Deşi, moartea pare un hohot de râs,
Mi-e setea imensă, de farduri mi-e greaţă,
Sărut disperarea sătulă de plâns.

Mulţi orbi neîncetat îndrăznesc să mă-ntrebe
Ce preţ am pus nopţilor, pierdute-n zadar?!?
Cum zbor cu umbrele, fragile, din ghebe,
Pictând dimineaţa de după coşmar!?!

Neliniştea curge-n proporţii enorme
Pe geana avidă de-un zâmbet real,
Urc seară de seară, pe nori, să-mi transforme
Tăcerea-n lumină şi versul în val.

Mă arde substratul ce-a fost poleit,
Alerg spre tărâmul iubirii, rănită,
Întreb la răscruce de drumul pornit
Dar, nimeni n-aude... o lume grăbită.

Invidia naşte eroi fără trup,
Ecoul durerii loveşte mereu,
Iar lumea-i grăbită, de ce s-o-ntrerup
Cu-a mea mângâiere de la Dumnezeu?!?

Mă nasc sub furtună, senin împărţind,
Sporesc veşnicia prin lacrima mea,
O şterg de ţarână şi-o depăn zâmbind,
Eu port cu mândrie, în piept, dragostea.

 

 

 

Voi învăţa

Ca un copil, păşesc pe iarba crudă,
Învăţ să nu mai privesc înapoi,
Să-mi ascund lacrima, măcar în ciudă,
Arde prea tare rugul dintre noi.

Ca un copil voi gângurii de-acum
Câte o strofă, un vers mai peltic,
Şi voi zbura, voi zbura pe alt drum,
Decât aşa, mai bine cu nimic.

Voi învăţa să dau doar jumătate,
Să privesc doar cu coada ochilor,
Voi învăţa să te ascund în noapte,
Să te alung din visul plin de dor.

Voi învăţa să nu te mai privesc,
Chipul să-ţi şterg din minte, pe vecie,
Voi învăţa să nu te mai iubesc,
Să nu te regăsesc în poezie.

La ceas de taină, clopotul durerii,
De-şi va permite-n suflet să tresară
Îl voi goni în pagina tăcerii,
Şi-n slovele de lacrima amară.

Voi învăţa să păşesc fără tine,
Eşti doar un trecător, nimic mai mult,
Îmi voi picta păduri de lacrimi fine,
Voi învăţa inima să n-ascult.

Voi rupe lanţul ce-mi striveşte pieptul,
Nu-mi pasă ce vor spune cei ce mint,
Şi voi zbura fără să-ţi cer acceptul
Şi-aşa nu crezi nimic din tot ce simt.

Cioburi de gânduri, de mă vor cuprinde
Le voi pudra cu spini de trandafiri,
În piaţa mare, toate le voi vinde
În amintirea unei vechi iubiri.

Curând alţi zori se vor răsfrânge,
Alt curcubeu pe boltă va răzbi
Iar lacrima ce sufletu-mi străpunge
Cândva în fericire s-o-nveli.

Ca un copil, învăţ să-mi trăiesc clipa
Examenul să-l trec fără efort,
Îmi voi pansa cândva, cumva aripa
Alungând toată dragostea ce-ţi port.

Oricare alt trandafir.

Mă sufoc sub vorba rece,
Mă lovesc priviri răzleţe,
Îmi închipui că va trece
Dar, sunt doar gânduri măreţe.

Menghina a prins motorul,
Îl strânge din răsputeri,
Parcă aş strivi zăvorul
Dar, mai am un pic din ieri.

Încă sunt pe-această coală
Fără vina nimănui,
Într-o lume-atât de goală
Exist doar din vrerea Lui.

Nu-mi e teamă de-ntuneric,
Nici de legi nu-mi este teamă,
În jocul tău esoteric
Nicio şoaptă nu mă cheamă.

Ţi se pare că petala,
Bântuită de-o albină,
Îţi aduce oboseala
Şi-mi distrugi filă cu filă.

Conştient c-aduci furtună,
Laşi în urmă vorbe dulci,
Neavând cine să-ţi spună
Pe ce parte să te culci.

Privirea-ţi mă biciuieşte
Cu albastru de safir,
Poemul îmi otrăveşte
Oricare alt trandafir.

Pleacă-n lumea ta de vise,
Paşii nu-mi mai urmări!
Drumurile sunt deschise,
Eu rămân, am ce iubi!

Am un trandafir pe care
Numai eu ştiu să-l hrănesc,
Numai razele de soare
Ne despart şi ne unesc.

Dacă pierzi

De ce mă urci şi mă cobori
De fiecare dată,
Chiar nu-ţi e teamă că pe flori
Găsesc rouă curată?

De ce-mi vorbeşti despre trecut
Cu-atâta insistenţă,
De parcă eu aş fi născut
Totul din imprudenţă.

De ce nu-mi dai stropi de lumină
Cum o făceai cândva,
Crezi că pot fi o pelerină
Doar pentru vreme grea?

De ce îmi torni în suflet miere
Numai când mă acresc
Şi-n lacrimi pline de durere
Mă îneci când te iubesc?

De ce-mi vorbeşti despre fantome
Când totul este clar?
În baza cărei axiome
Îmi arzi sufletu-n jar?

De ce mă înalţi pe culmi muntoase,
Prăpăstii îmi deschizi,
Nu vezi că-n zilele frumoase
Sufletul mi-l ucizi?

Visând, pe culmile alpine

 De mult îmi rătăceşti prin vise,
De mult pluteşti pe-un cer trişat
Lăsând cuvintele nescrise
Să le absorb ca pe-un păcat.

Mi-am construit în gând lasoul,
M-am folosit de o planetă
Şi-am încercat, cu geana, noul
Topindu-te în eprubetă.

De mult îmi spun că noaptea vine
Doar pentru-a te visa profund
Dar, norii mei, pe culmi alpine,
De-a ta privire, mă ascund.

I-am dat iluziei puterea
De-a mă lovi cu-orice pumnal
Şi-aşa nu mai simţeam durerea
De când te-ai transformat în val.

De mult mi-am ferecat aripa
Cu un lanţ greu, stânjenitor
Să îmi pot ţine-n frâu risipa
De-a mă topi de al tău dor.

Pe plajă urmele ţi-am şters
Cu umbra ce m-a invadat
Dar, n-am ştiut s-alung din mers
Trenul în care am urcat.

De mult te-ascund după petale,
Nu am curaj să te privesc,
De teamă că-n braţele tale
Aş putea să mă rătăcesc.

Clipele-mi ard în palma dreaptă
Iar amintirile mă dor,
Loveşti cu fiecare treaptă
Pe care încerc să o măsor.

De mult nu vreau să mai privesc
În urma mea, aceea alee,
Chiar de-mi va fi dat să trăiesc
Trei nopţi pe an ca o femeie.

Aleg să-l iubesc cu credinţă
Aşa cum te-am iubit pe tine
Chiar de-am să zac în suferinţă
Visând, pe culmile alpine.

E prea târziu

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

De ce mi-aş pune spini sub pernă

Când am de fapt un singur vis,

De ce-aş amaneta lucernă

Când munţi de viaţă am admis?

De ce-aş întoarce iar privirea,

Vărsând izvoare pe-al tău umăr,

Când m-a împodobit iubirea

Cu sărutări fără de număr?

De ce tot rătăceşti prin vreme,

Nu laşi în urmă tot ce-a fost,

Când amintirea, tristă, geme?

E prea târziu şi fără rost!

Știu cine sunt

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Știu cine sunt, știu cine-am fost,
Știu ce doresc să fac de-acum,
Nu pot păși fără de rost
Pe-alei cu spini, am un alt drum.

Știu ce-am uitat și ce-am iubit,
Știu cât de mult am insistat
Să-mi croiesc drum spre infinit,
Știu și în ce te-am ambalat.

Știu și n-aș vrea să retrăiesc
Nicio secundă din trecut,
Acum e timpul să zâmbesc,
Destul în lacrimi am zăcut.

Știu totul, încă n-am uitat,
Știu câte flori mi-ai dăruit,
O noapte întreagă am dansat,
Știu și câți ani m-ai bântuit.

Știu cât timp mi-ai pătruns în vis,
N-am băut apă de-amnezie,
Știu rând cu rând, tot ce am scris
Dar, revenirea-i prea târzie.

Știu ce-am trăit, n-am cum uita
Nici lacrimi nu mai am de dat,
Prea multe-au curs în urma ta,
Cerul a fost prea înnorat.

Știi cât a fost rana de-adâncă?
Știi cât de mult m-am frământat?
Știi c-ai lăsat pe suflet, stâncă?
Știi cât de mult te-am așteptat?

Știi banca-aceea blestemată
Pe care mi-ai spus c-ai să pleci?
Ea nu v-a uita niciodată,
Nici ea, nici strâmtele poteci.

Știi liniștea să-mi tulburi, iară,
Fără să te gândești măcar
Că nu te-aștept seară de seară
Și orice-ai face e-n zadar.

Știi că nu pot răni ca tine,
Știi că iubesc sincer, curat,
Tu mi-ai ars sufletul din mine
În clipele când ai plecat.

Știi totul dar, nu știi nimic,
Eu am rămas, tu ai plecat
Să te îmbogățești un pic,
Să rămâi nu te-am implorat.

De-acum mă lasă, mi-este bine
De-acum mă lasă să trăiesc
Nu vreau să mai aud de tine,
Alți ochi îmi e dat să iubesc.

Știu că nu-i doar o întâmplare
Știu că n-ai cum să înțelegi,
E prea târziu pentru iertare,
Ești liber, orice drum s-alegi!

Amintiri din călimară

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Fumul dens mă înconjoară
Ieșit dintr-o lampă veche,
Adormise-n călimară,
Acum plânge la ureche.

Caută a mea căldură
De care-a fugit cândva,
Sperând că din picătură
Va mai curge lacrima.

Amintirile lovesc
Precum pașii cei grăbiți,
Nu am cum să-i îmblânzesc,
Anii-s mult prea prăfuiți.

Peste ei s-au așternut
Zeci și sute de cuvinte,
Rămâi lespede-n trecut,
Eu pășesc demn înainte.

Lasă-mă să-mi trăiesc clipa!

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Lasă-mă să-mi trăiesc clipa
Sus pe culmile alpine,
Nu-mi mai frânge-n zbor aripa
Acum, când plutesc mai bine.

Lasă-mă să dăruiesc
Din suflet, cum fac mereu,
Iubirea-n care-nfloresc,
Lasă-mă pe drumul meu.

Trecutul ne urmărește,
Oricât e de minunat
Dar, iubirea se clădește
Doar din sentiment curat.

Lasă marea liniștită,
N-aruca cu pietre-n ea!
Astăzi vreau să fiu iubită,
Să dăruiesc dragostea.

Sunt pământ

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt, pe pământ
Ecou viu în mormânt,
Izvorât din cuvânt,
Dus de ape și vânt.

Sunt un zid din trecut,
Întuneric acut,
Neîncetat fremătând
În tăcere și cânt.

Sunt, pe cer, un mister
Dintr-un stol efemer,
Vis de crin, din destin
Smuls de ger și de spin.

Sunt un nor, trecător,
Aripi frânte în zbor,
Blestem alb de izvor
Să mă-înece în dor.

Sunt privire și gând,
Prunci la piept legând,
Renăscând spre mormânt
În frânturi de cuvânt.

Sunt un Iad nepermis
Între moarte și vis,
Un lăstar roditor
Între timp muritor.

Sunt spectator în viitor,
Cuib de condor, amețitor,
Pisc cu breton, uitat în pom
Ros de sindrom, sunt doar un om.

Averea mea

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Nu înțelegi că viața e-un drum cu unic sens?
Chiar dacă multe pagini s-au îndoit, s-au șters,
Nu pot privi în urmă, oricât ai insista,
Mireasma ta persistă dar, în loc nu pot sta.

Nu-ți pătez amintirea, n-am cum să mă sustrag,
Încă nu ai plecat din mintea mea dar, trag
Cortina peste vreme, să-ți uit ascunse lacrimi,
Să trec peste probleme, topindu-te prin patimi.

Într-o secundă numai averile se pierd,
Nu-ntorc acum privirea, nu vreau să te dezmierd
Rămâi doar o scânteie, ca o urmă de stea,
Averea mea imensă rămâne dragostea.

Îmi tulburi limpezimea, îmi recunoști tot pasul,
Îmi aminteşti apusul și zorii, întorci ceasul
Cu prea mulți ani în urmă, este mult prea târziu,
Nu înțelegi că viața e-un plin, nu un pustiu?

Nu mă iubi!

Nu mă iubi pentru ce-am fost
Nici pentru ce-aş putea să fiu,
Nu am iubire contra cost,
Nici suflet gol sub pardesiu.

Nu mă iubi pentru-o secundă,
Nu are rost să te consumi,
Nu am nicio lună rotundă
Să dau în schimbu-acestei lumi.

Nu mă iubi pentru o clipă,
Pentru nimic în lume n-am
Să dau iubire în risipă
În schimbul orişicărui gram.

Nu mă iubi pentru suspine,
Mâine pot râde în exces,
De vrei, iubeşte-mă, mai bine
Cum sunt, fără vreun interes.

Nu mă iubi doar din cuvinte,
Te voi simţi, şi-ar fi păcat
Să păşesc singură înainte
În timp ce te-ai împiedicat.

Nu vreau să devin fortăreaţă,
Nu vreau să suferi nicio zi,
Iubeşte-mă pentru o viaţă
Iar eu, pe veci te voi iubi!

Rămâi acolo, în trecut

În vis din nou mi-ai apărut
Ca o nălucă-n noapte,
Nu vrei tu să rămâi trecut
Chiar dacă ne desparte
Atâţia ani şi ani la rând
Şi-atâta suferinţă,
Te reîntorci din când în când
Să-mi seci a mea fiinţă,
Rămâi acolo unde eşti,
Rămâi în lumea mare!
E prea târziu să mă iubeşti
Nu-ţi mai cere iertare!
M-ai îndemnat mereu să fiu
O mare luptătoare
Şi ai plecat... atât mai ştiu:
Sufletul încă doare,
Încerc să-l ung, să-l lecuiesc
Cu alţi ochi şi-alte buze
Mai buni, mai dulci... dar mă trezesc
Din nou c-or să m-acuze
Cei ce-mi cunosc rana de-o viaţă,
Că nu mi-aş da silinţa
Să te acopăr bine-n ceată,
Să-mi lepăd suferinţa.
Rămâi acolo, dragul meu
Pe-aceea alee goală,
Nu-mi mai veni în vis mereu.
În lumea actuală
Îmi este bine... tu ai vrut
Să pleci peste hotare,
Rămâi acolo, în trecut
Ca o rază de Soare
Înnăbuşită-n veci de nori,
Fără vreun fir de gheaţă
Acoperită de ninsori,
Fără vreo dimineaţă.
De-acum iubesc un suflet cald
Ce inima-mi topeşte
Cu vorba lui, iar eu îl scald
În vers cum îşi doreşte.
Iubesc din nou, nelimitat
Doar de-asta sunt în stare,
Un alt suflet locul ţi-a luat,
Nu-i doar o întâmplare,
El este totul pentru mine,
Sunt pentru el speranţa,
Ne-avem, de-acuma ne rămâne
Doar să ne trăim viaţa.

Fraţi de cruce

Din sărutări pictate şi fir de busuioc
Îţi împletesc în noapte năvod aprins de vise,
Cuvântul te răsfaţă ca preţul în talcioc,
Negociind cu mine versurile nescrise.

În forfota nebună cu dor necugetat,
Îţi răsucesc o rază născută peste punct,
Înfig virgula-n temă fără vreun atestat,
Te instalez în şoaptă Luceafărul secund.

Din râpa suferinţei mă sustragi neîncetat,
Genunchii mi-i pansezi cu tact şi cu răbdare,
Suntem doi fraţi de cruce pe cerul înstelat
Ironizând o ploaie de stele căzătoare.

Vom pune punct pe i, pe j de va fi cazul,
Pe ziua ce se naşte la ceasul conceput,
Vom îngropa trecutul, vom îneca necazul,
Victorioşi porni-vom către alt început.

Au trecut atâtea...

Au trecut atâtea zile și atâtea nopți tăcute...
Încă te-aștept să cobori de pe piscurile reci,
M-am rugat la iarba nouă, nu a vrut să mă asculte,
Dintr-o poză mă privești... sufletul în mine seci,
Au trecut atâtea seri fără să îți aud glasul
Dimineți fără un zâmbet, dimineți fără culoare
Tot privesc în urma mea, sperând c-am să-ți zăresc pasul
Să-ți sărut gura fierbinte, scumpa mea raza de soare!
Au trecut atâtea ploi, asemeni cu ploaia noastră,
Te-am așteptat neîncetat, ca un orb dorind lumină
Să-mi explici pe îndelete, să-mi spui floarea mea albastra:
De ce te iubesc atât? De fapt e doar a mea vină?

Un vis dezordonat...

Bolnavă de a ta iubire încerc să pun geană pe geană,
Încerc s-adorm,
Timpul să-l trec pe-un pod de vise condesat
Ajung în somn,
Tresar plângând, din somn te strig cu dor și teamă,
Erai aici, m-ai mângâiat,
Doar te-am văzut, doar te-am simțit, doar te-am visat...
E doar un vis dezordonat?
De ce tresar ca o nebună? de ce pacea nu-mi găsesc?
De ce-n vise mă inunzi?
Cine poate să îmi spună de ce încă te iubesc?
Când tu zilnic te ascunzi...

As vrea...

Aş vrea să iau în palme lumea
Să-i dăruiesc un adăpost,
Să o-ncăzesc cu lacrimi multe,
Să uit odată tot ce-a fost.
Aş vrea să zbor, să ating culmea,
Să-ți mângâi pletele în vânt,
Dar cine poate să-mi asculte
Dorința de pe-acest pământ?
Aş vrea să-arat că mai există
Iubire, nu s-a irosit
În lumea asta-aşa de rece
Să te iubesc la nesfârșit.
Aş vrea să-ti spun că nu sunt tristă
Când ești plecat în depărtări
Aş vrea să-ți spun că visul trece,
Dar el se stinge abia în zori .