Aşa a fost să fie!

 

 

Mâine când va fi probabil
prea târziu sau prea devreme,
când te vei purta amabil
sau ciudat şi mă voi teme,

Când din stele se vor scurge
razele nepământeşti
iar ochii tăi vor parcurge
tot ceea ce stăpâneşti,

Când îmi vei strivi iubirea,
pe buze, ca pe-o petală
limpede, ca fericirea
infinită, ancestrală,

Mâine când va fi probabil
prea devreme să-ţi sărut
sufletul, inexplicabil
vei simţi cât m-am temut.

Să nu fii vreo stea polară
care-n ochi să mă privească,
mâine, pentru-ntâia oară,
liniştea să-mi împletească.

Mâine când voi strânge norii
în căuşul palmei mele,
îmi voi acorda fiorii
în suflet, zburând spre stele,

Când săgeţi invidioase
vor încerca să acrească
clipele noastre frumoase,
prezentul să înflorească!

Când pe cer norii vor scrie
că iubirea înmugureşte,
sub cerneală aurie
destinul se desluşeşte.

Mâine când, din zori, va plânge
soarele de bucurie,
nimeni nu ne va învinge,
fiindc-aşa a fost să fie!
 

Vis cert

Aş putea aşterne vise
Pe-o bucată de hârtie,
Iar când stelele încinse,
Ar zâmbi, din temelie
Şi până la blânda lună
Aş clădi un curcubeu,
Zugrăvindu-i o cunună
Visului, ce-l port doar eu.

Aş putea să-mi pun pe geană
Vise lungi, verificate
De-o comisie banală
Răsărită peste noapte,
Mofturoasă, îngâmfată,
Cu pretenţii uimitoare,
Dar n-aş putea niciodată
Să-i pun visului culoare.

Aş putea să-mi împletesc
Un vis scurt, dintr-o petală,
Să-i dau graiul îngeresc
Din stropul meu de cerneală,
Să-l presar pe-un câmp inert,
Peste noapte să-ncolţesc
Aşternând, visul meu cert,
Doar pentru că te iubesc!

Ce bine-ar fi

 

 

Ce bine-ar fi să te iubesc
numai când luna-n cer zâmbeşte,
ca o prinţesă-n strai regesc
ce nimeni n-o mai întregeşte.

Ce bine-ar fi să te iubesc
numai când ceru-n ploi se sfarmă,
ca un izvor împărătesc
ce curge-n zori, ca o alarmă.

Ce bine-ar fi să te iubesc
numai când stelele azvârle,
din neamul lor nepământesc,
câte-o surată, doar să urle.

Ce bine-ar fi să uit de tine
măcar când soarele apune,
când cerul cade, în cortine
de stele albe, peste lume.

Ce bine-ar fi să-mi amintesc
de tine doar atunci când ninge,
când jocul ierni, îngeresc,
obrazul nopţii îl învinge.

Ce bine-ar fi să fiu petală
de crin albastru, fără trup,
pe coala plină de cerneală
dorul de tine să-ntrerup.

Sunt doar un suflet ce-ndrăzneşte
să se strecoare printre spini,
să te iubească nebuneşte,
mereu cu ochi de lacrimi plini.

Suflet pe pâine

 

 

Mulţi au spus că sunt nebună,
Că locul meu potrivit
Nu ar exista pe lună,
Aşa cum am stabilit.

Mulţi au spus să-mi schimb alura
Şi surâsul să-l ascund,
Să-l înlocuiesc cu ura,
Fiindcă... numai corespund.

Mulţi m-au sfătuit s-acopăr
Firea mea, cu versuri albe
S-o îngrop şi să descopăr
Iubirea pe miliarde.

Mulţi mi-au oferit palate
Şi o noapte de regină,
Mulţi mi-au picurat... de toate
Numai că, n-aveau lumină.

Mulţi privesc a mea iubire
Ca pe-o simplă vechitură,
Au tot dreptul să se mire
Fiindcă-s doar o picătură.

Sunt un strop plin de cerneală,
Numai Dumnezeu mă ştie
Că iubirea mea-i reală
Iar tu, eşti a mea hârtie.

De palat n-am trebuinţă,
Nici coroana nu-mi stă bine,
Iubesc singura fiinţă
Ce-mi dă sufletul pe pâine.

Stelele mă ştiu

Tu crezi că eu nu ştiu ce-nseamnă
Să vrei să ai, să vrei să fii...?!?
Sufletul încă mă îndeamnă
Să visez jocuri de copii...

Tu crezi că eu nu ştiu durerea
Sau bucuria de-a iubi...?!?
Cunosc şi pacea şi tăcerea
Răcnind în şoapte purpurii.

Tu crezi că eu ascund valoarea
Seninului ce îl emani,
Să-ţi dăruiesc abandonarea
Dorind să devenim duşmani...?!?

Tu crezi că eu smulg trandafirii,
Să-mi împletesc un aşternut
Doar pentru-a dărui iubirii
Două cuvinte şi-un sărut?!?

Tu crezi că, împletind baladă
Vărs păcură pe jar aprins,
Fără ca nimeni să mă vadă
Cu ce licoare te-am atins?!?

Tu crezi că scriu de ani de zile
Doar pentru-a risipii cerneala
Şi sufletul pe-atâtea file,
Să înlătur, poate, plictiseala?!?

Tu crezi ce vrei, eu scriu ce simt
În nopţile cu insomnie,
Aş vrea să dorm şi să te mint
Dar, fără tine sunt pustie.

Tu crezi ce vezi, eu scriu ce vreau,
Un strop din suflet dăruiesc,
Cu stelele la vorba stau
Ele mă ştiu cât te iubesc!

De-aş fii simplu trecător

Dacă versurile mele

S-ar strecura îngheţate

Peste pagini, printre stele,

Peste lacrimi asortate,

Mii de cioburi s-ar răsfrânge

În oceane de durere,

Toate florile ar plânge

Fără pic de mângâiere.

Dacă sufletul din mine

S-ar confunda cu ţiţeiul,

Smulgând aripi de albine

Ce sărută-n taină teiul,

Mii de stânci şi pietre grele

Mi-ar acoperi suspinul,

Aş zbura de-acum spre stele

Împletind norii cu chinul.

Dacă gândurile mele

S-ar extrage din infern,

Ar duhni a geruri grele,

N-aş avea tupeu să cern

Lacrimile astea toate,

Ce se scurg fără vreo vină

Până hăt.... târziu în noapte,

Să vă scalde în lumină.

Aş lua din flori polenul

Pentru-a le ciobi petala,

Cu cerneala şi penelul

Mi-aş împrăştia doar fala,

V-aş lovi cu nepăsarea

Trecătorului uimit

Şi-aş lăsa în urmă sarea

Rece, crudă, de granit.

De-aş fii simplu trecător

Pe aleile-nflorite,

Nu v-aş spune că-mi e dor

Să pansez stele rănite,

Mi-aş lua razele lunii

Şi le-aş găzdui pe frunte,

Iar în mrejele minciunii

V-aş zidi, urcând pe munte.

Dar, mi-e sufletul prea dornic

Iubire să plăsmuiască,

Lacrima mi-e un ceasornic,

Ce cu putere cerească

Zămisleşte mângâiere

Din lovituri şi suspine,

Din viscole şi durere,

Numai să vă fie bine!

Publicată în antologia : Romeo şi Julieta la Mizil
ediţia a-IV-a

Insomnia

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.


Timpul m-a cuprins în gheară,
Simt cum sfâşie secunde,
Parcă era glaciară
Şi-ar dori să mă inunde.

Mă loveşte peste gânduri,
Peste noaptea bântuită
L-aş ascunde prin rânduri
Dar, mă simt prea obosită.

Simt secunda cum se scurge
Ca un firicel de apă,
Sufletul în mine plânge,
Inima în mine crapă.

Somnul nopţii rătăcește
Bezmetic printre himere
Ce-n adâncuri răscolește
Praful de pe etajere.

Timpul sfâşie minutul
Şi secundele din mine,
Vieţii-i smulge conţinutul,
Noaptea vine, vine, vine.

Insomnia mă pătrunde
Ca cerneala în stilou,
Curg imensele secunde
Într-un plânset cu ecou.

Vis de primăvară

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt vis de primăvară
Uitat în zori de zi
După-o noapte amară
Așteptând să revii.

Sunt glasul implorării
Din lacrimi zămislit,
Din durerea plecării
Și dorul nesfârșit.

Sunt pana ce așterne
În nopțile enorme,
Când lacrima îmi cerne
Visele uniforme.

Sunt vers ce soarbe viaţă
Din cerneala albastră
Și lacrima ce-îngheață
Doar în iubirea noastră.

Iubire pură

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Seara, ce cădea grăbită,
S-a oprit din al ei dans
Peste ploaia rătăcită
În emoții și suspans.

Un surâs de primăvară,
Lângă-o cană de cafea,
Doar într-o banală seară
A dat vieții, dragostea.

O cascadă de cuvinte,
Scoase de prin buzunare,
Se scurgeau inconștiente
Peste clipa următoare.

Noaptea își lăsase pleoapa,
Stropii reci priveau uimiți
Cum din lespezi stoarcem apa,
Doi nebuni îndrăgostiți.

Doar o clipă, o secundă,
Un minut în palma ta,
S-a născut ca să pătrundă:
N-ai să mă mai poți uita!

Universul se încinge,
Soarele se zvârcolește,
Doru-n suflet ne atinge
Cu săgeata, mișelește.

Ne lovesc furtuni de-a valma,
Ne ridică nori pe creste,
Lacrimile ne ard palma,
Totul părea o poveste.

Fulgere destrămau zarea,
Visele ne risipeau
Dar, iubirea și iertarea
În suflete năvăleau.

Zeci de voci loveau sălbatic,
Judecând neștiutori
Cu sufletul lor antarctic,
Suspinul pierdut în zori.

Crivățul, neluat în seamă
Printre spini s-a risipit,
Iubirea din nou ne cheamă,
Azi, doi ani s-au împlinit.

Doi ani de iubire pură,
Sentiment dumnezeiesc,
Sunt numai o picătură
Dar, din suflet te iubesc!

Îmi pui viaţă în cerneală,
Dragostea s-o zugrăvesc,
Din acea seară banală
Dragul meu, eu te iubesc!

Să nu mă uiţi!

Te iubesc când ploaia plânge,
Te iubesc când vântul zbiară,
Te iubesc, dar nu-mi ajunge
Un sărut furat pe seară.

Te iubesc când noaptea tace,
Te iubesc când ziua vine,
Te iubesc, nu am ce face
Te iubesc, mai mult ca tine.

Te iubesc, aşa mi-e scris
Cu lacrimi de foc din ceruri,
Te iubesc, tu mi-ai deschis
Ochii paşilor prin geruri.

Mi-ai dat glas cu o privire,
Mi-ai dat viaţă cu-n sărut,
Mi-ai dat paşi spre nemurire
Te iubesc, nimic mai mult.

Te iubesc când ploaia spală
Urma paşilor pierduţi,
Când îmi pui pe vers cerneală
Şoptindu-mi: "să nu mă uiţi!"

Te iubesc când vara arde,
Te iubesc când pleci în munţi
Printre stele miliarde,
Te-aş ruga: să nu mă uiţi!