Răsăritul meritat

 

 

 

 

 

Pășind pe jar cu lacrima pe buze
mi-am făcut loc pe zorii clipelor,
lăsând frunzele toate să m-acuze
c-au ruginit din vina șoaptelor.

Toamna, căzută pe pământul rece,
istoria o repeta mereu,
iar noaptea gri încerca să mă sece
deși știa că-l am pe Dumnezeu.

Din mine s-au născut râuri de vers
ce-au mângâiat suspinele pe frunte,
au infiltrat iubire-n suflet șters
și-au plăsmuit un drum curat spre munte.

Vreau ca de mâine să-mi vibreze cântul,
liniștea cea râvnită să mă-mbrace,
iar zâmbetul să-mi legene cuvântul
și sufletul, ce-n versuri să se joace.

Să nu îmi mai implor nicicând sfârşitul
cum am făcut-o de atâtea ori,
prezentul să-mi ofere răsăritul
pe care-l merit, rouă, zâmbet, flori.

Eu am murit și-am înviat prin tine

Te-ntrebi acum dacă mi-aduc aminte
Glasul pe care nu l-am auzit
De patru ani, dar îl păstrez în minte
La loc de cinste, cel mai chibzuit.

Nu te-ai gândit de câte nopți sunt plină,
De câte zile supraviețuiesc,
De câte clipe mor fără de vină
Și cât mă sting pentru că te iubesc.

Eu am murit de-atâtea ori iubite
Încât o moarte-n plus nici nu contează,
Aș fi trăit, dar nu-mi aduc aminte
Cum să clipesc, iar asta dăunează.

Eu am murit dând zborul meu pe fluturi,
Și lacrimi ploilor torențiale,
Mi-aș fi dorit, firește, să te bucuri
Ținând la piept fiorul vieții tale.

M-am întrupat din lacrimi și suspine
Și-am învățat din nou să te iubesc
Mai mult decât știai, pe culmi alpine,
Din motiv unic, supraomenesc.

M-am întrupat din dor și depărtare
Și-am învățat să te păstrez cu grijă,
Deși sufletul încă mă mai doare
Ca și când am în inimă o schijă.

Eu am murit de-atâtea ori iubite,
Încât o moarte-n plus ar fi o glumă
Ce s-a născut când mi-am adus aminte
Că numai Dumnezeu poate s-o spună.

Eu am murit și-am înviat cu tine
Purtându-ţi dorul fără de măsură
Te-am îmbrăcat și dezbrăcat, în fine,
Cu dragoste, speranță, vis și ură.

 

 

 

 

Dialog

 

 

 

- Tu ce mai faci? Cum te descurci cu viața?
Eu o împart cum mă pricep mai bine,
deși n-am reușit să-nlătur ceața
de când pășesc prin lume fără tine.

Am încercat să zburd cu-altă aripă,
am încercat să te ascund în ger,
n-am reușit s-o fac, în nicio clipă
ești tot aici, în sufletu-mi stingher.

- Cum poți clipi fără să-mi simți privirea?
Eu pot s-o fac silabisindu-mi Iadul,
te port aici, clădindu-mi nemurirea
și te alung mereu, dar nu rup gardul.

- Tu ce mai zici? Cu cine-ți mai pierzi timpul?
Eu mă ascund sub vreascuri de verdeață,
mă liniștesc pictându-mi anotimpul
cu frunze ruginite-n siguranță.

- Cum poți lipsi din singura mea viață
atât de mult, încât nu mai pot duce
nici lacrimă, nici dor, nicio... speranță?!?
Nu crezi că e prea grea așa o cruce?

Am încercat să îmi opresc apusul
cu zori pictați din raze aurii,
dar nimeni nu-i ca tine... ești opusul
nimicului... și-am să te-aștept să vii.

Fară plată

Aș vrea să te găsesc,
să nu te caut,
să-mi fi balsam,
să-mi fi fior de vers,
să-ţi împletesc
istorisind din flaut
câte un gram
din micul univers ...

Aș vrea să fiu
ce n-am fost niciodată,
să nu mai știu
de mine mai nimic,
să mă grăbesc
cu inima curată,
să șlefuiesc
din sufletul meu mic.

Să nu cer plată
pentru nicio formă,
să nu pretind
vreo pernă pentru vis,
să am cerneală-n pană,
fără normă,
să scriu tot drumul,
să mă nasc citind.

Înviere

Azi am murit şi-am înviat o clipă
cu noaptea zămislind la subțiori,
din dorul tău mi-am împletit aripă
şi m-am născut murind de zeci de ori.

Azi am murit și-am înviat cu tine
punând pe taler clipele nebune,
m-ai îmbrăcat în adevăr, dar cine
mai recunoaște astăzi o minune?

Azi am murit cu lacrima pe buze
și șoapta rătăcită între nori,
doar gura ta putea să mă acuze
să mă-mbrace din nisip în flori.

Azi am murit cu teama că iubirea
îmi va aduce munți imenși de dor,
că-mi va săpa în suflet răstignirea
și-mi va tăia aripile în zbor.

Azi am murit și-am înviat cu tine
ucisă de-o iubire fără grai,
mi-ai derulat clipele cristaline
și mi-ai turnat în lacrimi vis de mai.

Azi am murit pe plaja împietrită
în lacrima din care m-am născut,
înțelegând că pot fi fericită
de nu voi folosi trecutul scut.

În zalele uitării

Încarcerată de un veac și jumătate
mă lupt himeric să adorm trecutul.
Îndepărtez cu teamă - libertate,
Iluzia, visarea, jarul, scutul.

Alung iubirea ce mi se oferă,
rupând cuvintele în bucățele,
îmi otrăvesc secundele din eră,
silabisind un drum sculptat în stele.

  Îngenunchez în fața ta dreptate!
Întinde-mi mâna, dacă nu renunți!
Sărută-mi lacrima, doar ea ne mai desparte...
Hai să pășim în taină printre munți.

Să fiu sirena lacrimilor mării
și toamnă rubinie să-ți devin,
Să mă aduni, să nu te dau uitării
Nicicând, și-n veci să ne iubim.

Am cunoscut iubirea

Ţi-am spus c-am cunoscut iubirea pură...!?!
cu tot ce are ea mai prețios,
am dat și am primit, peste măsură,
și-am împletit speranță cu frumos.

Am pus stelele-n cer ca pe-o tipsie,
le-am hrănit iarna cu argintul viu,
le-am purtat vara-n piept cu gingășie,
iar toamna le-am stropit cu dor târziu.

Am cunoscut iubirea, nu odată,
am mers cu ea prin crânguri... spre apus,
m-a răscolit cu vocea-i minunată
și mi-a pus jar pe suflet când s-a dus...

Am cunoscut iubirea, nu-s pierdută,
i-am împletit cunună din suspin,
i-am dăruit clipa neîncepută
și i-am sorbit mireasma... spin cu spin.

I-am iertat toate nopțile aprinse,
în lacrimi am scăldat-o ani la rând,
am ocrotit-o de zilele ninse
și am păstrat-o proaspătă în gând...

Am cunoscut iubirea, fir de soare
și șoaptă de izvor nepotolit,
mi-a ars sufletul, încă mă mai doare,
deși par stâncă, nu-s de neclintit.

Fir de dor

Spune-mi tu, fir de dor,
De te-aș prinde ușor
Între noapte și zi,
Oare te-aș îmblânzi?

De te-aș soarbe visând
Că ești lacrimă-n gând
Și surâs de copii,
Oare te-aș pedepsi?

De-aș putea din sărut
Să-ţi cioplesc început
Și din zorii de zi
Așternut, mi-ai zâmbi?

Spune-mi tu, fir de dor,
De ţi-aș prinde fior
Din privire-n călcâi...
Mi-ai șopti : - Mai rămâi!?!

Sau din geană de stea
Până-n inima mea
Ai străbate izvor
Cât un fir... fir de dor?!?

Risipă

Într-o noapte-am zburat
Cu-n vapor ancorat,
Și-am hrănit primul pas
C-o frântură de ceas,
Iar în zori am parcat
Pe un cer încărcat,
Dintr-o șoaptă de vis
Și-am uitat tot ce-am scris.

Într-o alta-am cântat
Dintr-un fulg alintat
Și-am pus plete pe vânt
Să vă scriu un cuvânt
Din copacul trunchiat
Ce din zori l-am plantat
Pentru-a da din aripă
Și iubirii... risipă.

Fără tine

Cu tine totul e năprasnic,
Dar fără tine... e absurd.
Cu tine cerul pare pașnic
Și totuși bate vântul... surd.

Cu tine zorii sunt de gheață,
Seninul este plumburiu,
Cu tine mă trezesc la viaţă
Și lupt cu zmei fără să știu.

Cu tine soarele răsare
Când plouă fără de final,
Cu tine lacrima dispare
Și totul e fenomenal.

Cu tine noapte-i luminată
De glasul tău imaculat,
Cu tine lacrima-i spălată
De zâmbetul plin de păcat.

Cu tine totul este sfânt,
Și dragoste și mângâiere,
Cu tine modelez cuvânt,
Iar fără tine sunt tăcere.

Călcând pe lacrimi

Nimeni nu l-a ascultat,
înțeles, alinat,
deși în el
se zbăteau milioane de lacrimi,
în valuri.

În timp s-a topit,
limpezit, adunat și risipit,
s-a sfâșiat în fâșii de curcubeu,
a purtat și înghițit
mii de catarge,
milioane de suflete,
jocuri de-a vara
și de-a iarna aprigă,
tăceri încremenite
și furtuni interminabile.

Nimeni nu a reușit
să-l legene
cum doar el o făcea,
între maluri,
nimeni nu i-a sorbit visele...

Și nimeni nu a realizat
că el lăcrima
cu fire de nisip aurii.
Iar noi le călcăm în picioare...

El nu lăcrima în vers.

Cu și fără tine

Eu vreau căpșuni, tu dorești mere,
Când mă opresc, tu te pornești,
Eu îți vorbesc sorbind tăcere
Și-n zori de zi mă amețești.

Când spun că totul e pierdut
Și n-are rost să-i punem jar,
Vrei să o luăm de la-nceput
Să îndulcim ceaiul amar.

Când eu vreau ploaie cu găleata,
Tu îmi pui soare în priviri,
Când mă grăbesc precum săgeata
Ești foarte calm, zâmbești, respiri...

Eu mă agit ca o furtună,
În timp ce tu așterni surâs,
De ciudă plâng ca o nebună,
Dar când te-aud bufnesc în râs.

Nu te mai vreau, te du cu bine!
Cu tine clipa-i un coșmar,
Îmi e așa de greu cu tine,
Dar fără tine-i un calvar.

Vis ars în zbor

Ţi-aș fi
în zori de zi
punctul pe i,
dar m-ai omite uneori
ca și când câmpul plin cu flori
s-ar năpusti asupra mea
și m-ar vâna.

Ţi-aș fi
ceea ce n-ai simțit nicicând,
un lanț de stele prins de vânt,
dar ai goni din calea mea
și m-ai zdrobi.

Ţi-aș fi
o lacrimă de stea,
să mă rostogolesc mereu
pe trupul tău...

M-ai alunga de la-nceput
spunându-mi că mi s-a părut
că somnul tu mi l-ai răpit...
și-aș lua sfârșit.

Ţi-aș fi un vis,
un vis și-atât,
să-mi deschizi ochii
și să-ţi fiu doar un sărut
de început
și-un punct pe cer
atins de dor...

Vis ars în zbor.

Fiecare pe limba lui

Era o lună plină... cu suspine
Când îmi șopteai că totul vom schimba,
Dar nu știai că nu vorbeai cu mine
Nici eu nu mă simțeam în limba mea.

Tu îmi vorbeai, ea ma privea perversă
Și îmi răstălmăcea în al ei grai
Tot ce spuneam, construind o aversă
De dor, suspine, lacrimi... Strigând : stai!

Nu-i încă vremea să fărâmi trecutul,
Nu-i încă timpul să dai ce-ai primit!!!
Eu îi spuneam că e doar începutul,
Ea mă privea albastru... Ce cumplit...

Paşte Fericit!

Doar un strop de suflet am,

Poate o imensitate...,

Poate e numai un gram,

Poate nici nu am dreptate,

Dar eu mă exprim în voie

Cuvântul pot desena

Atunci când este nevoie

Să-mi răcoresc inima.

Azi în prag de Sărbătoare

Aş vrea să vă-nviorez,

Să aveţi în viaţă Soare!

Tuturor vreau să urez:

Cu lumină şi iubire,

Din suflet cald şi speranţă,

Să trăiţi în fericire

Absolut întreaga viaţă!

Paşte Fericit!

O lacrimă pe pânză

Pusesem visele de-o parte
Pentru o clipă, şi-am urcat
Prin zbuciumate ploi, să-mi poarte
Umbrela, cel ce m-a visat.

Am alungat, aşa-ntr-o doară
Realitatea la gunoi,
Sub ultima piatră de moară
Ce rămăsese între noi.

Păşeam ţinând-mă de mână
Cu năzuinţele ascunse
De guri, avide să rămână
Căscate, pentru a fi unse.

De-o parte şi de alta-n taină
Vedeam cum se-mpletesc iluzii,
Cum buzunarele de haină
Se îmbulzeau după transfuzii.

Unul mai ciuruit ca altul
Îmi desenau pe caldarâm
Scări, ce mi-ar fi adus înaltul
Loc impresionant, în scrum.

Vedeam pe paginile goale
Cum se împrăştiau cuvinte,
Care de care mai astrale,
Lăsând impresia că-s sfinte.

Le urmăream cu-abilitatea
Unui meticulos vestit
Ce-şi şterge zilnic nedreptatea
Depusă după asfinţit.

Sclipiri cu iz extravagant
Încercau să-mi preia controlul,
Să mă împingă în neant,
Confundând sufletul cu rolul.

Paşii mei prin furtuna dârză
Înspăimântau fără tăgadă
Fiindcă o lacrimă pe pânză
Din vârfuri riscă să se vadă.

Numai că-n a ei transparenţă
Şi liniştea care-o emană
Striveşte cu intransigenţă
Visul oricărei buruiană

Prinos

Un frate de suflet a scris un poem,
Cu mult adevăr şi multă durere
Ascunsă sub versuri precum un blestem,
Aşa plâng poeţii în vremuri de fiere.

Ne ducem speranţa în pânzele albe,
Hrănindu-ne pruncii cu lapte la plic,
Înecăm durerea în doze şi halbe
Golind cardul care şi-aşa-i de nimic.

Azvârlim gunoiul pe geam, nu la ghenă,
E drumul prea lung, iar groapa-i păzită,
De-atâţia gurmanzi, ca leii-n arenă
Aşteaptă o pungă cu jale dospită.

Am luat ieri salariul, l-am dat pe o rată,
Am fiert arpacaşul cu lacrimi cu tot,
Mai am de-o secundă şi-o ultimă plată,
Iar greva loveşte c-un bici peste bot.

Nu am nici tigaie, să fiu gospodină,
Să-nlătur uleiul din publicităţi,
Citesc pe-ndelete poeme-n surdină
Şi-mi caut menirea prin alte cetăţi.

Răcnim fără noimă, răcnim fără rost,
Sfârşiţi de durere ne purtăm amarul,
Îl punem de strajă, visând contra cost
La ziua de mâine, ne-ngroapă coşmarul.

Avem libertatea de-a scrie cu jale,
Aveţi libertatea de a ne citi,
Cu sângele nostru pe filele goale,
Ne-aducem prinosul c-un poem pe zi.

Citeşte-mi cuvântul

 

 

Citeşte-mi cuvântul şi-afirmă, te rog,
Că nu-mi eşti în suflet în fiece clipă,
Că mi-ai dat speranţă şi-ai pune zălog
Că nu-mi eşti văzduhul, că nu-ţi sunt aripă.

Citeşte-mi cuvântul şi spune-mi măcar
Că poţi fără mine s-aduni primăveri,
Că nu mi-ai dat aripi, că sunt un coşmar
Ţi-aduc disperarea şi n-ai ce să-mi ceri.

Citeşte-mi cuvântul şi smulge-mi din piept
Iubirea nebună ce-o port fără grai,
Orbită de ochii pe care-i aştept
Să-mi dea doar speranţă şi-o gură de Rai.

Nicio diferenţă

 

 

Când îţi văd privirea tristă,
Ochii obosiţi şi goi,
Mă întreb dacă există
Diferenţă între noi?!?

O lehamite de toate,
Plictis şi nemulţumire,
Mă întreb-oare cum se poate
Trăi fără de iubire?!?

Să alungi orice speranţă,
Să topeşti visele toate...
Pentru ce? Pentru o viaţă
Îmbâcsită doar cu noapte?!?

Pentru ce să porţi o mască,
Iar sub ea, munţi de durere,
Sufletul să-ţi împietrească
Într-un soi de băi de fiere !?!

Pentru ce-aş deschide uşa,
Ţinând visu-n pod închis,
Şi aş vântura cenuşa,
Doar pentru un compromis?

Viaţa este-atât de scurtă
Oricât de mult ai fugi,
Clipele-s cât o ciozvârtă,
Trăieşte pentru-a iubi!

În lacrimi de fericire
M-aş scălda, dac-aş zări
Doar un strop de mulţumire
Pe-al tău chip... şi aş zâmbi.

 

 

 

Speranţă

 

 

 

Din fuiorul neputinţei
Torc un vis pudrat pe geană,
Aripile năzuinţei
Împletesc fără prihană.

Ating ceru-n straie fine
Implorându-i îndurare
Şi-ascund lacrimi cristaline
Sub mormane de uitare.

Ciripesc sub stânca dură
Despletindu-mi insomnia,
Ce-a udat fără măsură
Pana, slova şi hârtia.

Zidul crunt mă înspăimântă
Uneori când norii curg,
Doar speranţa mă încântă
Răsărită într-un amurg.

Paşii-s duri, ca de mileniu
Răzvrătit de vânt şi ploi,
Ridicând la rang de geniu
Toată spuma din noroi.

Muguri frânţi cad pradă veşnic
Ignoraţi de ierni diforme,
Conducând neîndoielnic
Iubirea spre alte forme.