Te voi uita, probabil

 

 

Te voi uita, printr-o poşetă veche
Pe care n-o mai port de ceva timp,
Doar pentru că nu am nicio pereche
De stele verzi, să trec prin anotimp.

Te voi uita, cu toate că n-am unde
Să te ascund, voi implora vreun nor
Să urmărească ploaia ce pătrunde,
Să pot sfârşi ca ea şi eu, de dor.

Te voi uita, deşi n-am alinare
Din târguri n-am s-o pot răscumpăra,
În flăcări ard, sufletul frânt mă doare,
Lacrimile pe veci mă vor săra.

Te voi uita printr-o poşetă, poate,
Ca pe-o icoană mică, nesfinţită
Pe care-o sărutam noapte de noapte
Atâta timp cât m-am simţit iubită.

Te voi uita, probabil sub umbrela
Ce ne-a adus iubire-n prima seară,
Deşi nu reuşeşte acuarela
Să mă transforme dintr-un strop în fiară.

O lacrimă pe pânză

Pusesem visele de-o parte
Pentru o clipă, şi-am urcat
Prin zbuciumate ploi, să-mi poarte
Umbrela, cel ce m-a visat.

Am alungat, aşa-ntr-o doară
Realitatea la gunoi,
Sub ultima piatră de moară
Ce rămăsese între noi.

Păşeam ţinând-mă de mână
Cu năzuinţele ascunse
De guri, avide să rămână
Căscate, pentru a fi unse.

De-o parte şi de alta-n taină
Vedeam cum se-mpletesc iluzii,
Cum buzunarele de haină
Se îmbulzeau după transfuzii.

Unul mai ciuruit ca altul
Îmi desenau pe caldarâm
Scări, ce mi-ar fi adus înaltul
Loc impresionant, în scrum.

Vedeam pe paginile goale
Cum se împrăştiau cuvinte,
Care de care mai astrale,
Lăsând impresia că-s sfinte.

Le urmăream cu-abilitatea
Unui meticulos vestit
Ce-şi şterge zilnic nedreptatea
Depusă după asfinţit.

Sclipiri cu iz extravagant
Încercau să-mi preia controlul,
Să mă împingă în neant,
Confundând sufletul cu rolul.

Paşii mei prin furtuna dârză
Înspăimântau fără tăgadă
Fiindcă o lacrimă pe pânză
Din vârfuri riscă să se vadă.

Numai că-n a ei transparenţă
Şi liniştea care-o emană
Striveşte cu intransigenţă
Visul oricărei buruiană

Ploaia noastră vie

Doamne, ce-aş dansa în ploaie

Cu umbrela noastră, veche,

Să-mi transform viaţa-n şiroaie

De clipe fără pereche...

Să păşim pe-aceeaşi stradă

Pe care ne-am rătăcit,

Doar stelele să ne vadă

Sărutul nepreţuit.

În ochii tăi de smarald

Să mă pierd pentru vecie,

Să mă regăsesc, să ard

Doar, sub ploaia noastră vie.

Ziua primului sărut

Ziua primului sărut,
Clipa ce pieptu-mi spărgea,
Credeam că mi s-a părut
Deşi ploua, nu ningea.
Ziua când mi-ai spus, mai ştii?
Printre versuri şi suspine,
"-Doamne ce mult mi-aş dori
Să te văd... crezi c-ar fi bine?"
C-o întrebare ţi-am răspuns
Tot ce-am simţit pe moment
"Deja-n suflet mi-ai pătruns
Are rost să mai aştept?"
Ziua primului sărut
Era scris de mult în stele
Luceferi-au apărut
Sub umbrelă, iar acele
Clipe au rămas sculptate
Peste veacuri, să se ştie
A iubirii puritate
Aşternută pe hârtie,
Cu iubire s-a hrănit
Zi de zi, clipă de clipă
Furtunile n-au răzbit,
Când mi-ai dăruit aripă.

Eu si tu

Tu, eşti cel din luna scundă...
Eu, cea care-am alergat
Ochii-au vrut să mi te-ascundă,
Ploaia trupul ne-a brăzdat
Prin umbrela larg deschisă,
La sfârşit de lună scurtă,
Era doar o stea aprinsă
Dar nici zahărul din turtă,
Nici fumul dintr-o ţigară
Uitată pe vertical,
Nu-mi va îndulci în seară
Dorul tău cel infernal.
Eu, sunt tot acea fiinţă
Tu, eşti cel nedumerit...
Am adânc pe conştiinţă
Stropi din fumul nejerfit,
Din tutunul neaprins
Cel uitat pe drum de noi...
Te-am purtat, te port în vis,
Am aprins sufletul sloi
Şi-am topit iceberg fierbinte
Dintr-un pol...nord... poate sud...
Mi-ai intrat adânc în minte,
Mi-e dor glasul să-ţi aud,
Să te simt ca-n luna scundă,
Să-ţi discern dorinţa vie,
Ochii tăi verzi să-mi cuprindă
Iubirea ta numai mie.

Vreau să ies din ploaia asta!

Vreau să ies din ploaia asta, să te-alung în depărtare,
Vreau să deslușesc misterul, să știu de ce ploaia doare,
Să-mi spui unde îmi e somnul, de ce în noapte persiști,
Vreau să plec, plouă cu ochii ce privesc spre tine triști.

Vreau să scap de sub umbrela iubirii născute-n ploaie,
S-o strivesc ca pe-o secundă, s-o înlătur pe o foaie,
Lupt cu mine zi și noapte, lupt din minte să te scot,
Dar e ploaia lângă mine, deși știu c-am pierdut tot.

Vreau să ies din ploaia asta, să mă scald în băi de soare,
Vreau să-ntorc timpul, deși, plouă cu-a ta sărutare,
O ploaie de primăvară, doar ea este vinovată,
Poate spăla tot pământul, dar nu dragostea curată.

Cui s-o spun?

Nu se mai văd de-acum, deși se simt, aud,
Nu le țin la vedere, nu mai vreau să arăt
Ca dușul s-au tot scurs, de acum le ascund
Sub umbrela imensă unde ne-am sărutat,
S-au confundat cu ploaia cea care ne-a unit,
N-am să le mai arat, nimănui de acum,
Pumnalul s-a înfipt în sufletu-mi rănit
N-am să le mai arăt, doare, dar cui s-o spun?