O lacrimă pe pânză

Pusesem visele de-o parte
Pentru o clipă, şi-am urcat
Prin zbuciumate ploi, să-mi poarte
Umbrela, cel ce m-a visat.

Am alungat, aşa-ntr-o doară
Realitatea la gunoi,
Sub ultima piatră de moară
Ce rămăsese între noi.

Păşeam ţinând-mă de mână
Cu năzuinţele ascunse
De guri, avide să rămână
Căscate, pentru a fi unse.

De-o parte şi de alta-n taină
Vedeam cum se-mpletesc iluzii,
Cum buzunarele de haină
Se îmbulzeau după transfuzii.

Unul mai ciuruit ca altul
Îmi desenau pe caldarâm
Scări, ce mi-ar fi adus înaltul
Loc impresionant, în scrum.

Vedeam pe paginile goale
Cum se împrăştiau cuvinte,
Care de care mai astrale,
Lăsând impresia că-s sfinte.

Le urmăream cu-abilitatea
Unui meticulos vestit
Ce-şi şterge zilnic nedreptatea
Depusă după asfinţit.

Sclipiri cu iz extravagant
Încercau să-mi preia controlul,
Să mă împingă în neant,
Confundând sufletul cu rolul.

Paşii mei prin furtuna dârză
Înspăimântau fără tăgadă
Fiindcă o lacrimă pe pânză
Din vârfuri riscă să se vadă.

Numai că-n a ei transparenţă
Şi liniştea care-o emană
Striveşte cu intransigenţă
Visul oricărei buruiană

Iert, dar te voi da uitării!

Se-nserează peste lume,
Bolovanii cad din munte
Pictaţi, în albe costume
Dar, cine să-i mai asculte?

Se rostogolesc de-a valma
Peste tot ce-a fost odată,
Încercând să-mi ardă palma
Cu-o ură nemăsurată.

Şi păreau atât de limpezi
Ca izvorul adormit,
Sinceri, ireali de fragezi...
Totuşi de sus au lovit.

Nu-mi e teamă de-ntuneric,
Din munte-am izvorât eu,
Cerul, de-acolo-i feeric
Fiindcă-l am pe Dumnezeu.

De furnici nu-mi este teamă,
Nici de valurile mării,
Ştiu ce sunt, ştiu cum mă cheamă,
Iert, dar te voi da uitării!

Teatrul s-a sfârşit

În aplauze enorme
Mă retrag fără cuvinte,
Rolul tău capătă forme
De săgeţi, suliţe, ţinte...
Spin de trandafir albastru,
Cu ochi verzi, adânci ca marea
Ai strălucit ca un astru
Şi-ai pierit cu depărtarea...
Ai uitat să tragi cortina
Deşi te-am aplaudat,
Recunosc, a mea e vina...
Fantastic rol ai jucat!
Am crezut că-i doar o glumă
Cum au fost atâtea doar
Însă această furtună
S-a lipit ca un coşmar.
Amintiri multe şi clare,
Bucurii, speranţe, vise...
Curg în goana cea mai mare
Peste pagini reci, nescrise...
Lacrimi din ochi verzi de ceară
Fabricate-n nopţi vestite
S-au prelins ca o comoară
Pe nopţile nedormite.
Dorul sfârâia ca gheaţa
Azvârlită peste plită
Netezindu-mi dimineaţa
Cu suspine pietruită,
Ai uitat să tragi cortina!
N-am să uit cât ai rănit!
Te-am iertat, am stins lumina
De-acum teatrul s-a sfârşit!

Te-aş ascunde-ntr-o secundă

Înlătur zăpezi cumplite dintr-un labirint ciudat
Dezmierdat o iarnă-ntreagă-n adieri extravagante,
Opresc vântul să lovească-n pletele ce ţi-am fardat
Cu-acuarela delicată din nopţile lungi, vacante.

Mă întreb cu disperarea curiosului profund:
Câte clipe vei mai stoarce din pomeţi îmbujoraţi?
Câte nopţi vei mai sustrage din nisipul ce-l ascund
Sub coroana purităţii falnicilor împăraţi?

Îţi aştern covor de rouă pe un adevăr complet,
Presând zile inegale într-un manual nescris,
Pictez viitoru-n stele peste-al vieţii şevalet
Şi-mi îngrop dorinţa vie de a săruta pietriş.

Nu te-atinge nici o strofă, nici o virgulă piezişă,
Nu te-ncânta nici o seară din trecutul luminat
Şi-ndulcit cu-aroma plantei fierbinte ca o gheişă,
Joci doar cel mai ieftin teatru, jalnic şi neînsemnat.

Curge ceaiul peste fructe, mă îmbată slăbiciunea,
Aburesc lentila crudă, ceaţa o azvârl în zare,
Zbor prin vastul întuneric delegând perfecţiunea
Te-aş ascunde-ntr-o secundă, însă dorul tău mă doare.