De vei veni...

 

 

 

De vei veni, după un an de zile,
să-mi spui că numai e nimic din tot ce-a fost,
c-am răstignit zadarnic peste file
tot ce-am simţit, cu rost...sau fără rost...

De vei veni, cu toamna-n buzunare,
să-mi spui că frunzele-au căzut din ignoranţă,
că n-ai simţit că sufletul mă doare
şi că-ţi doreşti mai lesne o vacanţă...

De vei veni, cu lacrima pe buze,
să-mi pui în cârcă saci cu frunze moarte,
tăiate pentru gurile confuze,
să-mi spui că doi la unu nu se-mparte...

De vei veni după atâta vreme
uimindu-te, din nou, că sunt ce-am fost,
că doar de dorul tău sufletu-mi geme
şi fără tine toamna n-are rost...

Mai bine fugi, izbeşte-mi norii-n plete,
îneacă-mi sufletul, prea răbdător,
în val de lacrimi, care să mă-mbete,
să uit de tine şi de al tău dor.

De vei veni, din toamnă-n astă toamnă
să-mi spulberi printre frunze ruginii
iubirea, ce pe ruguri mă condamnă
să ard, zadarnic..., fugi, numai veni!

De dor biciuită

 

 

Mi-e milă de frica ce-n tine domneşte,

Mi-e milă de visul rămas neîmplinit,

Mi-e milă de ziua ce nu se sfârşeşte

Când noaptea destramă tăceri de granit.

Mi-e milă de piatra ce n-are curajul

Să-şi verse durerea la poale de-abis,

Mi-e milă că-n grabă-şi va pierde mirajul

 Ce-n negura vremii va fii compromis.

Mi-e milă de sfera ce-n grea transformare,

Bazându-se-n taină pe mări de nisip,

Adună ca perla, pe spate culoare

Când noaptea-i adâncă şi fără de chip.

Mi-e milă de piatra pustie şi rece

Ce-ascunde pietrişul, nisipul pierdut

Sub paşii crăpaţi de vremea ce trece

Prin mine, prin tine, prin orice ţinut.

 

 Mi-e milă de sfera ce-alunecă-n grabă

Spre hăul durerii, se-ngroapă ştirbită

De seceta ploii ce veşnic întreabă

De ce mă tot las de dor biciuită?

 

 

 

Incantaţii

Priviţi-mă cât mai e vreme,
Pe nas, să-mi puneţi ochelarii,
Cât încă n-am de ce mă teme
Că ne vor camufla gheţarii.

Credeţi-mă cât mai am şoaptă
Şi duiosie prinsă-n ea,
Cât încă am aleea dreaptă
Şi vă hrănesc cu dragostea.

Strigaţi-mă cât mai am vina
De-a mă ascunde după vise,
Cât încă-mi iubesc rădăcina
Cu braţele mereu deschise.

Cântaţi-mă pe note clare,
Cu tonul cât mai conturat,
Să pot valsa în continuare
La fel de lent şi de curat.

Opriţi-mă cât nu am glezna
Prea hotărâtă de plecare,
Cât încă mai luminez bezna
Ridicând ochii a iertare.

Iubiţi-mă cât se mai poate
Să-mi înduraţi sufletul ars
De toate ielele din noapte
Ce mi-au rupt straiele în dans.

Uitaţi-mă cât mai am vreme
Să-mi reiau zborul spre neant,
Să las în urma mea poeme
Şi-aroma unui emigrant.

Stropi din dorul tău fierbinte

Stropi din stropii ploii noastre,
De mi-ar fi trecut prin gând
Să adun, spre culmi albastre
Când zburam, abandonând
Lacrimile şi tristeţea,
Durerea mult prea cernită,
Aş fi rămas cu blândeţea
Şi dragostea neclintită.

Stropi din clipa clipei noastre
De-aş fi aşternut pe file,
Peste versurile noastre,
Cu aromă de zambile,
Dragostea-aş fi despletit
Printre stropi de ploaie blândă,
Ceru-ar fi pecetluit
Dorul tău ce mă inundă.

Stropi din dorul tău fierbinte
De-aş rătăci-n ploaia verii,
Din a ochilor sorginte,
Aş da pagina uitării,
Aş presăra peste vreme
Stropi de vers născut sub ploaie,
Dragostea mea să te cheme
Sub a stropilor văpaie.

Printre culmile alpine

Mi-aş dori să uit o clipă
Cât vibrez sub mână ta,
Să-i pun timpului aripă
Poate-aşa va înceta
Să-şi mai ţină geana seacă
Închisă pentru o vreme,
Şi-n sărutări ce mă-nbracă
Să-ţi compun alte poeme...
Mi-aş dori timpul să zboare...
Să se-oprească fâstâcit
Şi-n secunda următoare
Să adoarmă năucit.
Să uite să-şi mai deschidă
Pleoapa zorilor pustii,
În iubirea aburindă
Când ne vom adăposti
Stelele să izgonească
Peste bolţile divine
Sufletul să-mi înflorească
Printre culmile alpine.

Aş zbura

Aş zbura să te-ntâlnesc,
Aş zbura până la tine,
Aş veni să te-ocrotesc
Nu ştiu cât mă pot abţine...
Mi-aş întinde aripa
Peste crivăţ, peste vănt
Doar să-ţi luminez clipa
Cât mai sunt pe-acest pământ.
Aş zbura să te privesc
Chiar printre nori şi furtună
Să-ţi re-spun cât te iubesc,
Să-ţi dau dorul ce se-adună
Să-l mai ţi şi tu ascuns
Să-l păstrezi şi tu o vreme...
Mie pieptul mi-a străpuns,
Sângerează prin poeme
Inima mi-e agitată
De când nu-mi mai aparţine,
Dragostea îmi e curată,
Îmi e tare dor de tine!

Suntem aşa săraci

Suntem aşa săraci de-un timp,
Aşa naivi şi mincinoşi,
Nu mai avem nici anotimp,
Nu mai avem nici ochi frumoşi.

Suntem aşa săraci de-o vreme,
Sufletul l-am pierdut pe drum,
L-am dat pe patru, cinci probleme,
Am scăpărat şi-am cules scrum.

Suntem aşa săraci pe lume,
Nici pleopele nu ridicăm,
Dezbatem amintiri postume,
În noaptea-n care nu visăm.

Suntem aşa săraci de-o viaţă,
Doar unii mai au sănătate,
Cu ea mai câştigăm speranţă
În drumul nostru către noapte.

Pe culmea norilor

Pe culmea norilor, visând
Ne-am cunoscut din întâmplare
În noaptea rece așteptând
Sărutul ce nicicând nu moare,
Speranța zilei însorite
Și curcubeul înflorit,
Ne-au încolțit adânc în minte,
Și inima ne-a răscolit

Pe culmea norilor, visând
Ne-am atins buzele fierbinți
În miez de seară, lin vibrând
Ne-am ieșit amândoi din minți
Ca doi nebuni îndrăgostiți,
De mână-n ploaia vrăjitoare,
Deși eram doar doi iubiți
Ce zburam printre nori spre soare.

Pe culmea norilor, visând
Vom aduna zborul curat,
Vom explora viața, valsând,
Doar ne iubim adevărat,
Nu avem teamă de furtună,
Nu avem teamă de săgeți
Vremea va fi mereu mai bună,
Noi ne iubim, voi nu puteți.