şaizeci de clipe

 

 

 

şaizeci de stele într-o geană,

şaizeci de fire de nisip

pe care să le pui pe rană

sau să le sorbi când vreau să ţip.

să nu-mi aduci aminte iară

că te-alungam din când în când,

dar te păstram în plină vară

să-mi picuri lacrimile-n gând.

şaizeci de file într-o dilemă

din care vei hrăni apusul,

când sub aceeaşi diademă

îţi voi planta, firesc, surâsul.

să nu-mi propui desăvârşire

îngenunchiată-n dorul tău,

şaizeci de clipe de iubire

ţi-am împletit, iubitul meu.

şaizeci de vise împreunate

pe geana paginilor reci

te vor desprinde dintr-o noapte

din care n-ai ştiut să pleci.

Mă iartă cât mai sunt!

 

 

Mă iartă că n-am fost în stare
să te iubesc cât aş fi vrut
dar până-n viaţa viitoare,
promit să te iubesc mai mult!

Chiar de nu voi avea vreodată
aripi de înger răbdător,
te rog, iubitul meu, mă iartă
fiindcă-am murit de al tău dor!

Mă iartă că n-am pus pe clipă
mai multe lacrimi şi suspine,
decât mi-ai pus tu pe aripă
şi te-am iubit numai pe tine!

Că n-am putut a mă întoarce
în lumea asta îngheţată
deşi am încercat a-i toarce
şi ei, iubirea colorată.

Mă iartă-n zorii cruzi că-n noapte
m-am rugat să mă luminez,
să nu-ţi mai cer fructele coapte
ale iubirii..., că visez...

Şi-aş mai visa, ca orbul marea
în zilele caniculare...
mă iartă c-am ucis uitarea
şi-n orice vis lacrima doare.

Mă iartă c-am uitat să sfâşii
durerea care zace-n mine,
să-ţi împletesc ca să te-apropii,
drum de smarald cu-arome fine.

Am pus o stavilă-ntre lumea
ce ne-a ucis şi ne-a născut
în verde crud, ca şi pădurea
şi-n ochii tăi am petrecut.

Mă iartă că ţi-am dat iubirea
în picături fierbinţi, infime,
ce-au ars pe pagini răstignirea
iubirii care zace-n mine.

E crucea ce-am clădit cu tine
din lacrimile-acestei vieţi.
O port aşa cum se cuvine
spre roua altor dimineţi.

Mă iartă azi, poate şi mâine,
mă iartă-n fiecare zi,
c-am pus în miezul cald de pâine
sfânta dorinţă de-a iubi.

Că n-am ştiut să-ţi păstrez chipul
în pagini, cum se cuvenea,
de teamă c-ai s-aduni nisipul
şi vei pleca din viaţa mea.

Mă iartă că n-am pus în pană
cerneala altui chip pierdut
de lumea asta, toată-o rană
care din lacrimi s-a născut.

Că-ţi scriu şi-acum, după o viaţă
şi-am să-ţi mai scriu cât mai trăiesc,
că-n fiecare dimineaţă
încă-ţi mai spun cât te iubesc.

Mă iartă, dragul meu, mă iartă
c-am spus ceea ce nu e drept,
iar dacă vrei, te rog mă ceartă
dar eu, pe veci am să te-aştept.

 

Visând, pe culmile alpine

 De mult îmi rătăceşti prin vise,
De mult pluteşti pe-un cer trişat
Lăsând cuvintele nescrise
Să le absorb ca pe-un păcat.

Mi-am construit în gând lasoul,
M-am folosit de o planetă
Şi-am încercat, cu geana, noul
Topindu-te în eprubetă.

De mult îmi spun că noaptea vine
Doar pentru-a te visa profund
Dar, norii mei, pe culmi alpine,
De-a ta privire, mă ascund.

I-am dat iluziei puterea
De-a mă lovi cu-orice pumnal
Şi-aşa nu mai simţeam durerea
De când te-ai transformat în val.

De mult mi-am ferecat aripa
Cu un lanţ greu, stânjenitor
Să îmi pot ţine-n frâu risipa
De-a mă topi de al tău dor.

Pe plajă urmele ţi-am şters
Cu umbra ce m-a invadat
Dar, n-am ştiut s-alung din mers
Trenul în care am urcat.

De mult te-ascund după petale,
Nu am curaj să te privesc,
De teamă că-n braţele tale
Aş putea să mă rătăcesc.

Clipele-mi ard în palma dreaptă
Iar amintirile mă dor,
Loveşti cu fiecare treaptă
Pe care încerc să o măsor.

De mult nu vreau să mai privesc
În urma mea, aceea alee,
Chiar de-mi va fi dat să trăiesc
Trei nopţi pe an ca o femeie.

Aleg să-l iubesc cu credinţă
Aşa cum te-am iubit pe tine
Chiar de-am să zac în suferinţă
Visând, pe culmile alpine.

Dor nemăsurat

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Cum să văd în zorii zilei

Bezna ce mă va răpune,

Cum să-i dau dreptate filei

Când n-are nimic a spune?

Cum să înlătur viitorul 

Ca pe-o felie stricată,

Ştiind cum va arde dorul?

Doar nu este prima dată.

Cum să văd prin curcubeul

În care m-ai îmbrăcat,

Lacrima din apogeul 

Dorului nemăsurat?

Cum să-ngheţ în toiul verii

Pentru a-mi estompa durerea,

Prinsă-n gheara depărtării

Ce-mi va dărui tăcerea?

Cum să trec şi de-astă dată

Printre flăcări şi furtuni,

Să-mi pun inimă de piatră

Fără de dimensiuni?

Voi păstra iubirea-n piept

Ca pe o imensă comoară,

 Te iubesc şi-am să te-aştept,

 Dragul meu, în orice seară!

În ciuda înserării

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.


Cum se face că-ntr-o lume
În care totu-i trecător,
Stau și scriu, de parc-aș spune:
"Mâine s-ar putea să mor"?!?

Cum se face că n-am tihnă
Până nu aștern un vers,
De parcă a mea odihnă
Ar distruge-un Univers?

Cum se face că-ntr-o clipă
Totu-n jurul meu îngheață
Iar, în alta se înfiripă
O iubire cât o viaţă?

Cum se face că-ntr-o viață
Toți urcăm firesc pe trepte,
Dar, uităm de dimineață
Să-mpletim vise deștepte?

Cum se face că iubirea
Devine tot mai plăpândă
Totuși, visăm nemurirea
În orice zi și secundă?

Cum se face că o mână
Pe-alta o poate spăla
Dar, când palmele adună
Vis, nu-l putem modela?

Cum se face c-aleg drumul
Plin de spini și cu efort
Îmi înlătur apoi fumul
Să văd soarele din port?

Cum se face că-întrebării
Nu-i găsesc mereu răspuns
Dar, în ciuda înserării
Stelele-n mine-au pătruns?

Nu știu...

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.




Eu nu știu să storc lacrimi
Din cerul meu imens,
Eu știu să mângâi inimi
Cu-o rimă prinsă-n vers.

Eu nu știu câte strofe
Mai am de așternut,
Știu că sub catastrofe
Poate fii conținut.

Eu nu știu câte stele
Mai am de contemplat,
Știu că-n clipele grele
Doar tu m-ai consolat.

Eu nu știu cât de pură
Îți par de la distanţă
Știu că-s o picătură,
Doar tu îmi dai speranţă.

Eu nu știu dacă viaţa
Va fi mereu cum spui,
Știu că ești dimineața
Și leacul dorului.

Eu nu știu să-împletesc
Urzeli fără de minte,
Eu știu că te iubesc
Din suflet și cuvinte!

Eu nu știu să oftez
Când sufletul mă doare,
Știu că mă întristez
Când ești în depărtare.

Eu nu știu să suspin
Când soarele apune,
Îmi e viaţa un chin
Când ești plecat în lume.

Eu nu știu să m-ascund
Dup-o perdea de vise,
Eu te iubesc profund
Și tot ce simt, stau scrise.

Eu nu știu dacă zorii
Vor revenii cândva,
Știu doar că cititorii
Mă pot invidia.

Eu nu știu cine știe
Concret ce simt, ce scriu,
Știu doar că-n poezie
Sufletul ți-l descriu.

Eu nu știu viitorul,
N-am cum să-l deslușesc,
Știu că sunt autorul
Purului te iubesc!

Eu nu știu dacă cerul
Zâmbește-n timp ce dorm
Dar, n-am s-ascund misterul
Că te iubesc, enorm!

Delir

Un fulg de nea s-a aplecat
Sentimentul să mi-l îngheţe
Sau poate doar a încercat
Cum să fac îngeri, să mă-nveţe,
Cu alte aripi cum să zbor...
Spre-alte planete să plutesc...
Sperând că mă topesc uşor.
Eu i-am spus doar cât te iubesc.
O rază a încercat să pară,
Din steaua cea mai luminoasă,
În noaptea rece să răsară,
Din ce în ce mai călduroasă,
Despre ierni care vor urma
Mi-a explicat... pe îndelete,
Eu i-am răspuns că m-aş juca
Numai prin ale tale plete.
Fulgi de nea s-au mai perindat,
Furtuni prea groaznic ne-au lovit,
Însă noi nu am încetat
Să ne iubim necontenit.

Sensul vieţii

Am pătruns în gânduri pline
De veninul vieţii crude
Să caut zile senine.
Am strigat si nu m-aude
Nimeni în peştera vieţii.

Am sustras cu gânduri calde
Un apus şi-un zori cu rouă,
Lacrimile vor să-mi scalde
Vieţile, pe amândouă,
Să-mi dea virusul tristeţii.

Am cântat cu gânduri lente
Apusul şi dezmierdarea,
M-au strivit adiacente,
Ura şi cu răzbunarea,
Reci în pragul dimineţii.

Am iubit cu gânduri bune,
Cu suflet plin de iubire,
Am iubit această lume
Cu şi fără fericire
Până-n pragul demnităţii.

Am sădit cu grijă-n rânduri,
Cu lacrimi la rădăcină,
M-am strecurat printre gânduri,
Picurând din ochi lumină
Printre negurile vieţii.

Am crescut copaci cât plopul,
Cum m-am priceput mai bine,
N-am pretins să am norocul
Ce nu vine după mine
Nici acum în toamna vieţii.

Am visat s-alung trecutul
Care m-a împovărat,
Cu sudoare aşternutul
L-am păstrat cât mai curat
Scăldat în lacrima nopţii.

Am cioplit cu gând firav
O iubire-n stropi albaştri,
Păşind tandru şi suav
Printre nori şi printre aştri,
Dorind limpezimea gheţii.

Am rostit cuvântul magic
Când inima mi-a şoptit
Să iubesc până la tragic,
Să iubesc la infinit
Creionând speranţa vieţii.

Am încercat să fac totul
Cât mai simpul şi curat
Încă nu mi-am găsit locul
Şi asta-i adevărat
Dar încerc să dau sens vieţii.

Sărutul tău de neuitat

Pe-aripi de vultur am plutit,
Pe raza stelelor aprinse,
Tot universu-a amuţit
Cînd făclii, galbene, neînvinse
În jurul nostru au dansat,
Uitînd de clipa următoare,
Uitînd de ziua ce-am ratat,
Valsînd pe stele călătoare,
Sărutul tău de neuitat
Şi-îmbrăţişarea dezmierdată
Mi-a copt sufletul de mult sloi
Iar inima prea sfărîmată,
Şi inundată-n fierbinţi ploi
Într-o petală-ai transformat....
Plutind pe norii dalbi, divini
Şi am plutit neîncetat
Simţind cum sufletul mi-alini.