Iremediabil

 

 

 

Când eram copil alergam
cu genunchii sfâșiați de pietriș,
ierburi, vise și
razele soarelui pe creștetul capului.

Îmi curgeau gândurile
din buzunarele găurite
în colțuri de cer.

Când eram copil
lacrimile-mi miroseau a lună
și nopțile-mi cântau a stele,
șoapta-mi dezmembra labirintul
construit pe secundele viselor
irealizabile.

Acum, când pletele-mi curg
printre versuri,
lacrimile-mi seceră chipul,
lespezile-mi răstoarnă apusul
cu susul în jos,

Crengile toamnelor
îmi întemnițează trupul,
culorile nopților devin tot mai sărace.

Cu pieptul împietrit de tine,
printre nămeți ce nu mai prididesc
să-și despletească noaptea cu cruzime
pășesc alene fără să clipesc.

Sufletul, hărăzit ție
îmi zbiară ca o fiară
și te așteaptă luptând cu demonii
ce nu-mi dau pace,

Își sfâșie pieptul,
întrebă inima
de ce nu mai sunt copil,
să nu te cunosc,
să nu contezi mai mult decât
toți la un loc.

Acum nici măcar nu te strig
pentru că m-auzi
oricum
iremediabil labirintul
brațelor tale mă hrănesc
colorându-mi viața.
 

 

 

 

Răsărit de vis

Am strâns clipele

în căuşul palmei drepte,

le-am încălzit,

răsturnat în palma stângă

şi

le-am numărat.

Erau toate.

Nu lipseai

decât tu.

Erai între ele lipsind.

Am pus parfumul lor la macerat

şi le-am sărutat

ca pe un fir de iarbă

cu călcâiul plin de rouă.

Lacrimile lor au început a striga

după tine,

erai acolo,

te simţeam, te ştiam cu toate ale mele,

dezlipeam clipele palmei stângi,

le lipeam pe cerul nostru pentru

a-mi lumina infinitul.

Erai acolo, mă priveai cu depărtarea ta,

cu dorul,

tăcerea ta îngustă,

mă priveai cu dorinţele tale îmbibate de mine,

cu suprafaţa mărilor

şi adâncul munţilor,

cu leacul ăsta fără început şi sfârşit,

fără vătămare trupească

ci doar umbrind umbrele luminilor verzi.

Soarbe-mi sufletul,

pune-mi-l la dospit,

îndulceşte-mi-l cu ochii tăi,

pune-i strop de sare din gurile rele.

S-ar putea să fie îmbâcsit de dor

şi să crească sub podul palmei,

la gura fiorului,

sub lespezile nopţilor beteşugite

Adună-ţi clipele în palmă,

în palma mea

sau a ta.

Totuna.

Suntem amândoi în clipele mele,

amândoi în clipele tale,

rezist

până în ziua când vom despleti

clipa supremă peste toată iarba lumii.

Până când voi desluşi venirea

clipei avidă de căldura mâinilor mele.

Îmi voi implora palmele să te atingă,

cerul să te lumineze,

drumul să te îndrume,

paşii să te poarte,

braţele să te cuprindă,

buzele să te dezmierde

 într-un răsărit de vis. 

Eu vin din altă lume!

Eu vin din altă lume!

Sau nu mai văd eu clar?!?

La noi, acolo, spune,
adevăr, nu coşmar,
cum să educi tristeţea
să fugă în păduri,
să desluşeşti blândeţea
printre dărâmături,
să-i dai în schimb, iubirii,
când ţi-a fost dat s-o ai,
lacrima fericirii
şi şoaptele de Rai.

Aici, iubirea umblă
în haine reci, pe stradă,
se zbate în penumbră
şi n-are cin' s-o vadă.

În lumea mea, iubirea,
cea fără de perdele,
inspiră împlinirea,
nu moare printre stele.

În lumea voastră, parcă
e un păcat a spune:
Cum să nu poţi? Încearcă!
Vei vedea..., clipe bune
vor inunda prezentul,
şi, pacea, mult visată,
va curge-n afluentul
în care niciodată
nu te-ai simţit mai bine,
decât în zori de zi.

Ai încredere-n mine?

Sau din ce lume vii?

şaizeci de clipe

 

 

 

şaizeci de stele într-o geană,

şaizeci de fire de nisip

pe care să le pui pe rană

sau să le sorbi când vreau să ţip.

să nu-mi aduci aminte iară

că te-alungam din când în când,

dar te păstram în plină vară

să-mi picuri lacrimile-n gând.

şaizeci de file într-o dilemă

din care vei hrăni apusul,

când sub aceeaşi diademă

îţi voi planta, firesc, surâsul.

să nu-mi propui desăvârşire

îngenunchiată-n dorul tău,

şaizeci de clipe de iubire

ţi-am împletit, iubitul meu.

şaizeci de vise împreunate

pe geana paginilor reci

te vor desprinde dintr-o noapte

din care n-ai ştiut să pleci.

Trăiesc sfânta iubire

Ieri pierdusem la ruletă
un sac plin cu demnitate,
iubeam o marionetă
cu prea multă libertate.

Azi împart în patru firul,
pe nori să mă-adăpostesc,
să mă scalde în misterul
clipelor, şi să zâmbesc.

Mâine când tăia-voi cerul
cu fulgi aşternuţi pe gene,
vei descoperi că gerul
tăcerii învinge-alene.

Lacrima, ce-a curs o viaţă,
se va transforma în crin
şi-un zâmbet de dimineaţă
va-nflori peste destin.

Ieri pierdusem tot şi toate
într-o clipă de-amăgire,
azi trăiesc cu demnitate
dăruind sfânta iubire.

Azi din suflet curg poeme
peste clipele curate,
numai am de ce mă teme,
am iubire pân' la moarte.

Zeiţa ce-ţi aşterne vers

 

 

 

Visez cum te caut şi-ades rătăcesc
prin codru de vise, stingher,
în noaptea mai albă ca luna, râvnesc
la stele înşirate pe cer.

Visez cum mă cauţi prin lan de dureri,
prin lacrimi vărsate de chin,
îmi pui alinare pe ziua de ieri
şi-mi cerni stele-n palmă şi flori pe destin.

Visez căutarea pe-un drum rătăcit,
trăgând după ea mii de stele,
răcnesc fericirea că te-am întâlnit
să-mpart toate clipele grele.

Trăiesc pentru seara când vei reveni,
şiraguri de stele eterne
să-mi atârni la gât şi voi deveni
zeiţa ce versuri ţi-aşterne.

 

 

 

 

Dorul tău

 

 

Pătrunde lent prin porii toţi,
Îl simt neîncetat prin vene,
Zadarnic sper că ai să poţi
Să-l stingi cumva, arde alene.

Cale de-ntoarcere nu are,
Leacul nici nu s-a inventat,
Îndulcesc clipele amare
Cu-n vers şoptit, neasortat.

Tac când nu am nimic a spune
Deşi răcnesc mereu în şoapte,
Am ales pe această lume
Un drum clădit de stele-n noapte.

Un fir de vers ce dogoreşte,
Toceşte câte-o picătură,
M-adună, iar mă risipeşte,
Mă reîncarcă de căldură.

Tac adunând pe lângă mine
Firave gânduri de cu seară,
Alung un dor când altul vine
Şi se aşterne-n inimioară.

În palma ta

 

 

Ia-mă-n palma ta o noapte,
Pune-mi stelele pe tâmple
Visele mele răscoapte
În zori să mi se întâmple.

Pune-mi numai o privire
În suflet, să mă ridice,
Frânte aripi să-mi deşire,
Să zbor, plină de alice.

Pune-mi glasul tău sub coală
Să-mpletesc un colţ de cer
Fără nicio bănuială,
Fără niciun grănicer.

Sub pernă, să pot dormi,
Mi-ar fi de ajuns o geană,
Stelele ar aţipi
Mângâiate pe sprânceană.

Fără trudă, aş putea
Sufletul să-mi odihnesc,
Topindu-mă-n palma ta,
Pe tărâmul îngeresc.

 

 

 

Citeşte-mi cuvântul

 

 

Citeşte-mi cuvântul şi-afirmă, te rog,
Că nu-mi eşti în suflet în fiece clipă,
Că mi-ai dat speranţă şi-ai pune zălog
Că nu-mi eşti văzduhul, că nu-ţi sunt aripă.

Citeşte-mi cuvântul şi spune-mi măcar
Că poţi fără mine s-aduni primăveri,
Că nu mi-ai dat aripi, că sunt un coşmar
Ţi-aduc disperarea şi n-ai ce să-mi ceri.

Citeşte-mi cuvântul şi smulge-mi din piept
Iubirea nebună ce-o port fără grai,
Orbită de ochii pe care-i aştept
Să-mi dea doar speranţă şi-o gură de Rai.

Cuib de petale

 

 

 

Prin ceaţă deasă şi prin fum
Am răzbit fără încetare,
Chiar dacă am vărsat pe drum
Oceane de lacrimi amare.

Am trecut prin orice obstacol
Cu-ncrederea în Dumnezeu,
Clipă de clipă, un miracol
A-nflorit din sufletul meu.

Multe buruieni vopsite
Mi-a fost dat să-mi iasă-n cale
Dar mi-am pictat în cuvinte
Lumea mea, cuib de petale.

Am împărtăşit menirea
Doar celor ce au înţeles
Că pe tărâmul meu, iubirea
S-a infiltrat adânc în vers.

Un strop între petale

 

 

Nu pot să-ascund în şoaptă
Ceea ce ştii deja,
Nici n-am să fiu nedreaptă
Prin a mă repeta.

Pot descifra secunda
În veşnicie pură,
În tine-mi găsesc unda
De amplă picătură.

Nu pot să-mi transform clipa
Într-un etern ecou,
Din nori să-ţi smulg aripa
Pierzându-te din nou.

Nu îngâna de-a pururi
Aceeaşi rugăminte,
Păşim printre ecouri
De astăzi înainte.

Căuşul palmei tale
Mă poate obloji,
Un strop între petale
Ce nu vor ofili.

Putem clădi iubirea
Oricât ne-ar fi de greu,
În ea stă nemurirea
Cea de la Dumnezeu.

 

 

 

De la un timp

 

 

De la un timp, mă doare
Un vis purtat pe gene,
Cu lacrimile amare
Îl ascund sub troiene,
Să îi îngheţ aripa
Ce mângâia uşor
Înverşunat în clipa
Când n-aveam niciun dor.

De la un timp, mă arde
În suflet o dorinţă,
Cu lacrimi miliarde
Asum o neputinţă
Din care n-am scăpare
Oricât aş încerca,
De la un timp, mă doare
Dorul de gura ta.

În urma mea

 

 

De mult nu te mai caut cu privirea,
De mult numai aştept pe la ferestre,
Mi-am aşternut pe-o lacrimă iubirea
Să-mi urce sufletul rănit pe creste.

De mult nu-mi mai pun clipa la-ncercare,
Nici soarele nu îl mai dojenesc
Când se ascunde după norul care
Mi-aşterne versu-n care m-oglindesc.

De mult timp cerul s-a împărţit în două,
Am înţeles ce înseamnă pasiunea
De-a mă hrăni cu boabele de rouă
Abandonând în jar perfecţiunea.

De mult nu te mai caut printre aştri
Nici paşii nu ţi-i mai sărut, de mult,
M-am oglindit în ochii tăi albaştri
Şi-mi e de-ajuns tăcerea să-ţi ascult.

Mi-e şoapta transformata în silabe,
Cuvântul vine în buchet cu tine,
Tot ce-am atins vor deveni podoabe
La gâtul vieţii ce ni se cuvine.

În urma mea povestea se trezeşte
Înmugurind în suflet vis curat,
Din dragostea care mă împlineşte,
Să pot zbura de-acum cu-adevărat.

 

 

 

 

Eu voi pleca

Eu voi pleca pe-o aripă de şoaptă,
Curând, încât nu vei realiza
Că-n roua ierbii care mă aşteaptă
Îmi spăl azi dorul ce te-analiza.

Eu voi pleca departe pentr-o clipă,
Să uiţi c-am fost un freamăt de izvor,
Că am făcut de dragoste risipă
Şi din iubire, pagină de zbor.

Eu voi pleca pe-o lacrimă fierbinte
Topită-n rugul neputinţei mele
De a domni adânc în a ta minte,
Mă vei găsi pe raza unei stele.

Eu voi pleca spre geana dimineţii
Încătuşată-n zidurile reci
Lăsând în urmă mângâierea vieţii
Din care să te-nfrupţi în clipe seci.

Eu voi pleca din lacrimile toate,
Interzicând suspinul necurmat,
Dar voi sclipi în fiecare noapte
Prin praf de stele liber exprimat.

Vei înţelege, când voi fii dorinţă
Că nu am vrut decât să străluceşti
Chiar dacă am plecat în neputinţă,
Eu voi lipsi, ca tu să mă iubeşti.

Iubirii tale mă supun

 

 

Revii exact cum te ştiam
Şi te-am descris de-atâtea ori
Când visele le-mbrăţişam
Până-n ceasornicul din zori.

Trecut-au clipe milioane
Şi stelele-au prăfuit norii
Strângându-mi lacrima-n oceane,
Mi-au alinat sufletul norii.

Revii exact cum ai plecat
Şi te ştiam parcă de-o viaţă,
Un munte calm, neîntinat
Pardosind totul cu verdeaţă.

Şi cât de greu mi-a fost, să-ţi spun
N-ar avea rost, aş pierde timpul,
Iubirii tale mă supun,
De azi vom schimba anotimpul.

 

 

Clipe cu dor de tine

 

 

 

De-aş avea magnet, nu suflet
Şi-aş aşterne vorbe-n vânt,
Mi-aş toci de-atâta umblet
Paşii, în deznodământ.

Aş picta pe-oglindă umbra
Mângâierilor divine,
Şi-aş înlocui vertebra
Clipelor cu dor de tine.

De-aş avea în palme ploaia,
Bălţi de soare-aş dărui,
Revărsându-mi vălvătaia,
Visele ţi-aş nărui.

Aş izbi, probabil, dorul
De-un cer plâns şi-ndurerat
Când m-ar năpădi fiorul
Ce mereu m-a torturat.

De-aş avea venin în şoapte
Şi-n cuvinte nepăsare,
Aş lumina orice noapte
Doar cu stele căzătoare.

Aş zdrobi iubirea pură
Cu dorinţa de-avuţie,
Dar am doar o picătură
De suflet, şi ţi-l dau ţie.

Înzăpezită-n dor de verde

 

 

Am tăiat albă felie, fină cât un fir de păr
Dintr-o noapte argintie, s-o îmbrac în adevăr,
Să-i aştern cearceaf de vise împletite-ntr-un sărut,
Remodelându-i dorinţa din care ai apărut.

I-am sustras din buzunare şi din suflet amintirea
Să nu-i îngheţe vreodată în lacrimă iubirea,
Să nu se-aprindă ca scânteia albastră sub picioare
Înzăpezită-n dor de verde, de crunta depărtare.

I-am ferecat tristeţea sub stânci de diamante,
Să-i îmblânzesc privirea şi clipele casante,
Să-i pot atinge tâmpla cu buzele fierbinţi,
Am tăiat noaptea-n pagini, în vise să m-alinţi.

 

 

 

 

 

 

Furnica nu mănâncă în sicriu

 

 

Să-i dai unei furnici un strop de rouă
Când soarele şi-a instalat vâltoarea
E ca şi când cu braţele-amândouă
Ai picura în univers culoarea.

Degeaba-i dai oceanul plin de alge
Când s-a uscat de-atâta nepăsare
Nu-i mai sunt de folos mii de catarge,
Nici universul inundat în zare.

Să-i dai unui grăunte strop de soare
Când el e însetat până la lacrimi
E ca şi când, din curcubeu culoare
Ai lua, să îţi pictezi clipele-n patimi.

Degeaba-ncerci să stingi cu lacrimi jarul,
Să dai grăunţe când e prea târziu,
Ai irosit şi stelele şi farul,
Furnica nu mănâncă în sicriu.

 

 

 

Dorinţe

 

 

Anul ăsta mi-am propus,
Să colind, seară de seară,
Printre norii mei de sus,
Să adun câte-o comoară,
S-o însiropez cu iubire,
Cu parfum de crin regal,
S-o descriu dintr-o privire
Şi s-o ofer... special...

Mi-am propus să-mi apăr clipa
De oricare adiere
Care mi-ar lovi aripa,
Sub măşti de lapte şi miere.
Mi-am propus să merg pe drumul
Sorţii, fără să crâcnesc,
Să-mi redecorez costumul
Iubirii-n care domnesc.

Mi-am propus, anul acesta
Să urc tot mai sus, în nori,
Să le duc stelelor vestea
Că-n verde crud, de trei ori,
În trei ani, m-am rătăcit,
Leacu-n ochii lui găsesc,
Fiindcă m-am îndrăgostit
Din nou, şi mai mult iubesc.

Anu-acesta vreau să-mi depăn
Clipele pe portativ,
Printre versuri, vreau să-ţi legăn
Dorul la superlativ.
Vreau să îmi trăiesc iubirea
Sus, pe norii mei de-o viaţă,
Să-i dăruiesc fericirea
Ce-a avut un timp vacanţă.

 

Te iubesc fiindcă exişti!

De-aş putea să spun că-n toamnă
Pierd o clipă fără tine,
N-aş putea să-ţi spun ce-nseamnă
Viaţa, ce nu-mi aparţine.

De-aş putea purta-ntr-o noapte
Un alt vis, abandonat,
N-aş putea să-ţi găsesc şoapte
Sub cearceaful parfumat.

De-aş putea să zbor spre lună
Fără raza ta, fierbinte,
Ochii tăi i-aş lua, cunună
Şi i-aş adâncii în minte.

De-aş putea, numai o clipă
Fără tine să clipesc,
Aş rosti fără de frică...
"Nu ştiu de ce te iubesc!"

Dar, atâta timp cât Cerul
Vrea în suflet să-mi domneşti,
Descifrat este misterul,
Exist fiindcă mă iubeşti!