O lacrimă pe pânză

Pusesem visele de-o parte
Pentru o clipă, şi-am urcat
Prin zbuciumate ploi, să-mi poarte
Umbrela, cel ce m-a visat.

Am alungat, aşa-ntr-o doară
Realitatea la gunoi,
Sub ultima piatră de moară
Ce rămăsese între noi.

Păşeam ţinând-mă de mână
Cu năzuinţele ascunse
De guri, avide să rămână
Căscate, pentru a fi unse.

De-o parte şi de alta-n taină
Vedeam cum se-mpletesc iluzii,
Cum buzunarele de haină
Se îmbulzeau după transfuzii.

Unul mai ciuruit ca altul
Îmi desenau pe caldarâm
Scări, ce mi-ar fi adus înaltul
Loc impresionant, în scrum.

Vedeam pe paginile goale
Cum se împrăştiau cuvinte,
Care de care mai astrale,
Lăsând impresia că-s sfinte.

Le urmăream cu-abilitatea
Unui meticulos vestit
Ce-şi şterge zilnic nedreptatea
Depusă după asfinţit.

Sclipiri cu iz extravagant
Încercau să-mi preia controlul,
Să mă împingă în neant,
Confundând sufletul cu rolul.

Paşii mei prin furtuna dârză
Înspăimântau fără tăgadă
Fiindcă o lacrimă pe pânză
Din vârfuri riscă să se vadă.

Numai că-n a ei transparenţă
Şi liniştea care-o emană
Striveşte cu intransigenţă
Visul oricărei buruiană

Cruda realitate

 

 

O cortină înceţoşată
Se aşează peste noi,
Numai e ce-a fost odată,
Sufletul devine sloi.

Soarele de după nouri
Mai zâmbeşte câteodată,
Căutându-şi autorii
De iubire adevărată.

Câte unul se descrie
Ca fiind cel mai de soi,
În cel mai scurt timp se ştie
C-a iscat doar tărăboi.

De prin colţuri se adună
Iluştrii cercetători,
Câte-n stele şi în lună
Ne promit, trăgând de sfori.

Unii sfarmă piatra-n patru
Înainte s-o privească,
Alţii înlesnesc un teatru
Universul să uimească.

Lumea prinde-o altă formă
Şi-un miros fenomenal,
Se iubeşte fără normă,
Cu contract prenupţial.

Uneori, păşind sfioasă
Printre spini, se mai zăreşte
Câte-o dragoste aleasă
Dar, se pierde cum sclipeşte.

Nopţile ascund durerea
Lacrimilor insomniei,
Tinerii-şi găsesc plăcerea
Pe braţele infamiei.

Fecioarele despletite
Se întrec în operaţii,
Oferindu-şi dezgolite
Sufletul, la licitaţii.

În biserici se bârfeşte
Mai ceva ca în troleu,
Doar când necazul loveşte
Îl găsim pe Dumnezeu.

Cerul plânge şi suspină
Dând ofrandă câte-o stea
Dar, ascundem de lumină
Şi sufletul şi fruntea.

Dragostea adevărată,
Se aruncă la gunoi,
O lume robotizată,
Păşind de fapt înapoi.

Crapă piatra de durere,
Lemnul verde se usucă,
Viaţa se trăieşte-n sere,
Zâmbeşte doar cine-apucă.

 

 

 

Îţi mulţumesc!

O altă zi s-a derulat

Cu bune şi cu rele,

Cu lacrimile m-am scăldat

Să-mi spăl clipele grele.

O carte-am început în zori,

M-am regăsit în ea,

Simţeam cum mă cuprind fiori...

Doamne, ce viaţă grea!!!

Ce multe lacrimi, câtă jale,

Imensă suferinţă!!!

Dumnezeu mi-a adus-o-n cale

Pentru-a mea biruinţă.

Capitole de nedreptate,

Dureri cât pentru-o mie

De vieţi întregi, păşind spre moarte

Şi viaţa ce-o să vie.

Obrajii mi-am scăldat din nou

Cum fac de obicei,

Probabil sunt doar un ecou

Rămas în urma ei.

Mai pot încă să mă ridic,

Să dăruiesc iertarea,

S-o pot primi s-apoi să-mi zic:

Mi-am găsit alinarea!

Aş vrea să-i mulţumesc cumva

Că mi-a-mpărţit secretul,

Nu-i de ajuns lacrima mea,

Eu... învăţ alfabetul.

Eu printre slove lenevesc

În lacrima de-o viaţă,

De-abia încep să gânguresc

Luptându-mă prin ceaţă.

Pe-aleea ei am păşit eu

Sau ea pe-aleea mea...?!?

Aşa vrea Bunul Dumnezeu

Să-mi deschid inima.

În miez de noapte-am aşternut

Aceste rânduri, tristă,

Să-i mulţumesc, am priceput,

Miracolul există.

Ştiam că Dumnezeu m-ajută

Mereu e lângă mine,

Am înţeles c-am fost născută

Să te citesc pe tine.

Să-ţi mulţumesc c-ai suferit

Şi ai mers mai departe,

Chiar dacă viaţa te-a lovit,

.Mulţumesc pentru carte!!! 

O lume-n ochii tăi

 

 

Eu văd ceea ce mulţi nu văd,

Tu, doar ce izvorăşte-n mine,

Când lumea întreagă-i un prăpăd

Miracolul stă doar în tine.

Eu văd ceea ce mulţi ascund,

Tu zăreşti totul dintr-un vers,

În fiecare trup pătrund

Însă, toţi cred c-ar fii invers.

Eu văd ceea ce mulţi visează,

Tu, visele le răvăşeşti

Pentru că dragostea tronează

În noi, mai mult ca în poveşti.

Eu văd în timp şi peste vreme,

Tu-mi dai dreptate de cu zori,

Când lumea întreagă-n lacrimi geme

Eu zbor pe-un pat imens de flori.

Eu văd o lume-n ochii tăi,

Tu vezi în mine universul,

Iubirea noastră în văpăi

Renaşte cum îmi curge versul.

Strânge-mă la pieptul tău

 

 

Nu vreau să-mi dai mereu dreptate,
Nimic n-ar fi mai monoton
Decât suspinele în spate
Şi zidurile de beton.

Nu vreau să par o lumânare
Ce arde fără dăruire,
Nimic nu e la întâmplare,
Totul e numai din iubire.

Nu pot clădi palat de vise
Cu-arhitectură de coşmar,
În ciuda clipelor promise
Nu vreau să-ţi las un gust amar.

Întinde-mi mâna peste punte
Şi lasă-mă să-ţi dăruiesc
Dragoste printre amănunte,
Atâta timp cât te iubesc!

Sărută-mi sufletul pe tâmple,
Nu-ţi lua costum de eschimos
Când cerul vrea să se întâmple
Să-ţi sărut sufletul frumos.

Nu-i prea târziu când mai e vreme
Să-mi priveşti pasul realist,
Să desluşim mii de probleme,
Să alungăm minutul trist.

Deschide braţele-amândouă
Şi strânge-mă la pieptul tău
Să reclădim o lume nouă,
Doar noi şi bunul Dumnezeu.

Dacă ai ştii...

Vis venit din altă eră
Mi-a turnat în cupă ceaţa,
Devii paşnica himeră
Ce-mi bântuie dimineaţa.

Nici cearceaful nu m-ajută,
Nici măcar faţa de pernă,
Raza soarelui e mută,
Doar, iubirea mi-e eternă.

Visul nu vrea să conceapă
Risipirea de moment,
Răcneşte nevrând să-nceapă
Drum spre iadul permanent.

Gândul nu mă recunoaşte
Parcă nici n-a fost al meu,
Lacrima din nou se naşte
Dintr-un soi de dor mai greu.

Cuvântul rostit lovise
Ca pumnalul, fără milă,
Sunetul răcnea prin vise,
Aripă frântă de-acvilă.

Versul se pierdea ca firul
De nisip, în largul mării...
Nu rostisem adevărul,
N-am cum să te dau uitării!

Glasul tău rostea iertarea
Ca şi când nu luase-n seamă
Valul ce-l uitase marea
Plâns, pe plaja de aramă

Mii de frunze ofilite
Ce păreau cândva reale,
Mi-au pus lacrimile-n minte,
Lăsând în urma lor jale.

Cum să văd prin ceaţa dură
Culoarea zilei de mâine?
Ştiu că dragostea mi-e pură
Dar, nu ştiu ce-ascunzi în tine.

Îţi presar veşnic în suflet
Şi pe plete, strălucire,
Îţi inund visul cu cântec
Aşternut doar din iubire.

Smulg din nopţi câte-o bucată
Să-ţi dăruiesc gândul crud,
Stropi din bolta înstelată
Îmi oferi dar, nu te-aud.

Lupt cu mine să-nving teama
Ce nu pot s-o definesc,
Poate, dacă ţi-ai da seama,
Ai ştii şi cât te iubesc!

Încă iubesc

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Îmbrăcată-n straie grele
Mi-a bătut la ușă, viața,
Printre crengi și rămurele,
Să-mi reclădească speranța.

Că-mi va reda, mi-a promis,
Ceea ce n-am întâlnit
Nici în cel mai visat vis
Dar, există, negreșit.

Mi-a spus că lacrima-mi șterge,
De voi deveni un vid,
Voi zbura-n timp ce voi merge,
Fără să întâmpin vreun zid.

Mi-a reamintit că-n ceață
Mi-am pierdut de-atâtea ori
Ultimul gram de speranță
Bazat pe-ale mele flori.

Mi-a reamintit că-n lupta
Fără arme, am abdicat
Deși, am primit insulta,
Cerul n-am abandonat.

C-am lăsat în urmă vise
Învelite-n poleială,
Cu brațele ei deschise
Îmi va oferi vrăjeală.

Par plăpândă și firavă,
Am un suflet de poet
Dar, nu vreau să beau otravă
Din niciun potir perfect.

Par plăpândă și novice,
Cu vis, încă, mă hrănesc
Dar, nu sunt vidul propice
Fiindcă eu, încă iubesc.

Chiar de sufăr peste poate
Și vărs lacrimi în zadar,
Vor veni zori într-o noapte
Și-i voi oferi în dar.

Percepție

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Păşesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

De nu-nţelegi ce am pe suflet
Nu-ţi pierde timpul în zadar,
Alege varianta umblet,
Nu aştepta vreun vis în dar.

De nu-nţelegi din slova mea
Decât coperta şi-o fărâmă,
Nu te-obosi, nu întârzia,
De-acum nimic nu mă sfărâmă.

De nu-nţelegi că ştiu ce-ascunde
Zidul care te camuflează
Deşi, rosteşti vise profunde,
Nu mă mai impresionează.

De nu-nţelegi că totul are
O limită şi-un început,
Atunci visează-n continuare
Că încă nu am priceput.

Iar, dacă vrei neapărat
Să-ţi descifrez de-a fir a păr,
Lasă cartea de colorat,
Rosteşte purul adevăr!

Trăim...

Ne ridicăm pe vârfuri cu tocuri mari de gheaţă,
Împletind din cuvinte firave, sentimente,
Purtăm haine vopsite pe trupuri de faianţă,
Şi rătăcim frenetic pe-alei adiacente.

Reinventăm menirea şi rostul dimineţii
Născând lozinci ne-coapte şi fără conţinut,
Cu aripa de plumb zburăm spre poarta vieţii
Fixând lacătu-n cheie şi soarele-n trecut.

Ne-ascundem după paie de bolta înnorată,
La umbra unui vis abandonăm cearceaful,
Trasăm drumul spre stele cu dobânda fixată
Şi-nchidem uşa casei să nu se vadă praful.

Ca un magnet ne-atrage sculptura-n bisturiu,
Răcnete neînţelese din haos infernal,
Ne loveşte timpanul tăcerea din pustiu,
Şi otrăvim lumina cu-n neînţeles banal.

Spectacolul îl cernem prin secunda grăbită,
Îngropând adevărul sub pagini de minciuni,
Strângem în buzunare averea nedospită,
Gonind spre noaptea clară, prea siguri în minuni.

Nu luăm în seamă vântul, ignorăm tot şi toate,
Trăim astăzi secunda, mâine... vom mai vedea,
Ne dorim tava plină de bine peste noapte,
Şi cu-ochelari de soare, stelele pot cădea.

În şanţurile care doar noi le-am construit
Săpând groapa vecină cu lopata de lemn,
Murim pe zi ce trece pentru un biscuit...
S-a spulberat de mult ce-a fost real şi demn.

Nici morile de vânt nu vor să se trezească,
Au măcinat sămânţa ideilor născute
Şi-au ruginit făina preferând să gonească
Spre culmile tărâței valsând pe clipe mute.

Trăim cu sula-n coastă, numărând ouă sparte,
Călătorim pe-o frunză cu creanga zdrenţuită
Mizând pe neuronii bâlbelor de sub carte
Dăm bice-n herghelie într-o lume-adormită.

Umblăm din poartă-n poartă în graba spre feeric
Luminând cu lanterna bezna realităţii,
Acoperim perfidic geneza-n întuneric
Pretinzând mântuirea în schimbul libertăţii.

Dorul tău

Doar mirajul piere-n vânt
Precum stelele în zori,
Ele, ca şi-al meu cuvânt,
Repetat de-atâtea ori,
Prind viaţă, se înfiripă
Sub stropi de rouă divină,
Dar în fiecare clipă
Recunosc că-i a mea vină,
Doar eu îi dărui minute
Doar eu îi dau importanţă,
Chiar dacă eşti sus pe munte
Recunosc că-n a mea viaţă,
Dorul tău nu-i doar o toană,
Nu-i doar vorbă azvârlită
Din vocală sau consoană...
Ca o stea rostogolită
Dorul tău m-apăsa-n noapte,
Dorul tău nu-i o părere
E cruda realitate
Consumată în tăcere.
Orice-aş face sau aş spune
La lumina stelelor
Nimic din această lume
Nu-mi va topi al tău dor!

Taina iubirii veşnice

Ca în fiecare seară iau peniţa-n mâna dreaptă
Să-mi aştern clipele zilei picurate-n lanul vieţii,
Gândul bun, din al meu suflet, înspre voi toţi se îndreaptă,
Scriu în grabă rânduri, rânduri, alungând umbră tristeţii.
Transform tot ce mă-nconjoară, ignorând realitatea,
Cer secundei biruinţa, cer minutului mărire,
Împletesc cununi de lauri izbind agresivitatea
De flori crude, fără număr, născute dintr-o iubire
Ce-am trăit-o, sau visat-o, nu-mi mai amintesc acum,
Dar ştiu sigur că există încrustată-n pagini clare,
N-a fost vis, a fost iubire, nu s-a risipit în fum,
Supravieţuind scăldată în mii de lacrimi amare,
Strivită-n furtuni aprinse, fulgerânde-n nopţi târzii
S-a retras ca melcu-n iarbă aşteptând ploi cristaline,
Rănită, învinuită de multe ipocrizii
Tremurând din dor de verde, dorul crud, aprig de tine.
Şterg minute dureroase pe-o petală parfumata,
Scriu secunda următoare rătăcită-n gând feeric,
N-am să-ţi cer aripa frântă să-mi săruţi ca altădată,
Voi păstra taina iubirii veşnice chiar pe-ntuneric.

Rămân să te iubesc!

Visul ciudat mi-a răpit noaptea,
De ochii tăi, dorul mă arde,
Mă recuprinde anxietatea,
Şi zeci de stele..., miliarde,
Cu razele mă înconjoară
Lacrima vrând să îmi oprească...
Un vis ciudat, ce mă doboară
A reuşit să mă trezească.
Îţi privesc ochii ce-mi zâmbesc...
Nu desluşesc realitatea...
Sigur ştiu doar că te iubesc,
Însă în imposibilitatea
De-a-ţi demonstra, mă tot afund...
Degeaba-ncerc, în zadar scriu,
Simt uneori că mă scufund,
Simt sufletul pe-un bisturiu
Când zeci de vise mă-nspăimântă
Cu-o usturime pân' la os,
Degeaba Luna mă încântă,
Lumina ei e de prisos...
Îţi recitesc zâmbetu-n noapte,
Cuvintele mi le-amintesc...
Te-aş săruta... dar eşti departe
Şi totuşi... sincer te iubesc!
Martor îmi este Dumnezeu
Şi stelele şi Luna chiar...
Nu m-ai crezut în visul meu...
S-a transformat într-un coşmar
Ce arde... sufletul mă doare...!
Cuvintele nu-mi mai găsesc,
Trimit şi Luna la culcare,
Iar eu... rămân să te iubesc!

Iubirea-i sentimentul sfânt!

Pe-acest pământ, plin de tristeţe,
Plin de minciuni şi nedreptăţi,
Chiar şi-n clipa când dai bineţe
Eşti răsplătit cu răutăţi.
Pe-acest pământ... rostim cuvinte
Nescrise în dicţionar,
Dar nimic nu e ca-nainte,
Adevărul umblă hoinar,
Minciuna e mereu în frunte,
Luptăm petru a fi crezuţi,
Chiar dacă ducem în morminte
Nesiguranţa celor mulţi.
Pe-acest pământ cel ce iubeşte
E pus la zid, batjocorit
Pe-acest pământ... banul domneşte
Îndrăgostitu-i asuprit,
Călcat cu ghetele pe suflet,
Dezgolit şi ironizat,
Catalogat ca incomplet,
De minciuni grave acuzat.
Deşi în lumea asta mare
Julieta n-a dispărut,
Chiar şi Romeo stă cu-o floare
Sub orice balcon, abătut,
Deşi iubirea clocoteşte
În multe suflete fierbinţi,
Pe-acest pământ, cel ce-o rosteşte
N-are preţ nici cât doi arginţi...
Suflete goale şi-nghetate:
Iubirea-i sentimentul sfânt!
Eu voi iubi şi zi şi noapte
Acelaşi suflet, cât mai sunt.
Iubirea... vârstă... niciodată
Nu va avea... pentru-a iubi
Îţi trebui inimă curată,
De-ţi doreşti fericit să fi.
Cel ce susţine că iubirea
Prin stomac trece... vrea averi...
În veci nu va ştii fericirea
Adevărată... ce să-i ceri?
Cel ce susţine că în viaţă
Doar banul mult e important,
Nu merită să-l ai în faţă
Nici că iubit, nici ca amant.
În lacrimi negre, arzătoare
De-am să mă scald cât mai trăiesc
Nu-mi pasă deloc, nu-s o floare,
Sunt doar un suflet ce iubesc.