oglinda vremii

Tu crezi că mie-mi pasă cât mai este,
cât s-a distrus şi cât mai am de dat...?!?
Eu sunt oglinda vremii din poveste
şi flacăra ce te-a înspăimântat.

Nici nu vei reuşi să-mi simţi căldura
de sub nămeţi, nu ai cum s-o percepi,
încerci să-mi modelezi din lut făptura,
într-un târziu vei putea doar să înţepi.

joc, jos, joi, jar... juni...

 

 

Ridică-ţi aripa şi du-te!
Nu te uita-napoi, deloc!
Pe-o creangă dorm trei pagini mute,
au obosit de-atâta joc.

Se leagănă de vânt o frunză
luptând cu codrul nemilos
ce-a fost pictat pe-aceeaşi pânză
şi-a adormit, plutind în jos.

Mai lasă-mi aripa o clipă,
nu-mi smulge versul dintre noi
dezamăgirea se înfiripă
deja, de marţi şi până joi.

Mâine voi fi o amintire
şi-un vers târziu născut din jar,
mă voi opri din nemurire
numai aşa preţ de-un calvar

E limpede că niciodată
nu voi mai crede în nebuni
ce-n jar, de joi, pe jos se joacă
în chip de îngeri, printre juni.

 

 

Numai Lui Îi sunt datoare

Iată c-am avut dreptate,

n-aş mai fi avut cuvinte...

vorbele seci nu sunt fapte,

amintirea-i prea fierbinte...

Lacrimile n-au să spele

nicio urmă de trecut,

drumul meu e scris în stele

n-am pretins, nici n-am pierdut.

Sfaturi am în pod, o droaie

şi promisiuni de-altfel,

peste ele câte-o ploaie

spală-n grabă, fel de fel.

Mulţi au încercat să-mi schimbe

sufletul, cu vorbe-n vânt,

dar i-am trimis să se plimbe...

nu-s singură pe pământ.

Am un Dumnezeu, cu care

mă consult, şi mă mândresc,

numai Lui Îi sunt datoare

pentru tot ce dăruiesc.

Să mă simţi, să mă auzi...

 

 

 

Până nu mi-a spus o brută
cât de groaznică-i arsura,
n-am ştiut c-am fost bătută
din iubire, şi-am ars ura.

Până nu mi-a spus furtuna
câte bice foloseşte
să-i pună ploii cununa,
credeam că mă osândeşte.

Am crezut că râul curge
doar aşa din întâmplare,
că ochiul tău mă parcurge
numai când sufletul doare.

Până n-am urcat pe munte
cu rucsacul plin de stânci,
n-am intrat în amănunte
nici sub şoaptele-ţi adânci.

Am crezut că braţu-ţi plânge
de dorul meu când îngheaţă,
că te pierde şi ajunge
râul zorilor pe faţă.

Până nu m-a vândut Iuda
iarmarocului întreg,
n-am ştiut zâmbi în ciuda
nodului, ce nu dezleg.

Am crezut că tot ce zboară
este liber şi curat,
că durerea mă doboară
dacă te-ai îndepărtat.

Am crezut că pot atinge
şarpele hrănindu-l des,
că-n sfârşit îl voi convinge
că n-am niciun interes.

Până n-am primit osânda
clipelor fără de tine,
n-am ştiut s-ascund dobânda
lacrimilor cristaline.

Am crezut că ştii întinde
braţele a sărutare,
că mă porţi oricând, oriunde,
ca şi mine-n zbor spre soare.

Am crezut că-ţi sunt fărâma
ce te-ntregeşte prin veac,
stropul ce-adoarme ţărâna
umbrelor fără de leac.

Am gândit că existenţa
dorului nepământesc
va pieri din imprudenţa
faptului că te iubesc.

Mi-am pus lacrima pe pânză
alinând gheţarii cruzi,
rostind pe-o singură frunză
să mă simţi, să mă auzi...

 

 

Suflete neconturate

 

 

Nu-mi plac cei ce trag cortină
Peste sufletul mizer,
Iubesc doar floarea divină
Ca pe soarele din cer.

Nu-mi plac minţile bolnave
Ce m-atacă neîncetat,
Lespezile reci, concave
Ce vor s-atragă-n păcat.

Nu-mi plac cei ce-atacă noaptea
Pe la colţuri, fără teamă
Că-şi pot pierde-abilitatea
De-a uita şi cum îi cheamă.

Nu-mi plac cei ce-şi pun pe frunte
Laurii altor minuni,
Prin spate vor să mă-nfrunte
Cu gesturi de căpcăuni.

Nu-mi plac cei ce mă pătează
Cu-ntunericul din ei,
Sufletul meu sângerează
Într-o lume de mişei.

Îmi plac norii mei albaştrii,
Cerul neumbrit şi pur,
Razele blânzilor aştri,
Sufletele cu contur.

 

 

 

Geana zorilor

 

 

Aşezam pe pernă visul
Înainte de culcare,
Izbind cu tot dinadinsul
În pereţii cu uitare.

Despicam secunda-n palma
Infinitului tăcut,
Să-l aud redând de-a valma
Ceea ce n-am priceput.

Având muguri de speranţă,
Apă vie de izvor,
Imploram o alianţă
Cu petala florilor.

Am catifelat suspinul
În aşa fel încât norii
Mi-au încununat destinul
Dezvelindu-mi trecătorii.

Geana zorilor, senină,
Se ridică mulţumind
Firelor de rădăcină
Ce le-aud înmugurind.

Azi îmi îmbrac durerea

E-atât de scurtă viaţa
şi-atât de-aglomerată
încât, alungând ceaţa,
descopăr că-i ciudată.

Descopăr goliciunea
vestitelor himere,
ce promiteau minunea
dar, înnoptau mizere.

Azi îmi îmbrac durerea
în haină de mătase,
înlăcrimând tăcerea
ţipetelor sfioase. 

Văd bine cum se zbate
aripa frântă-n cer
dar, lupt până la moarte
prin viscol şi prin ger.

Văd lacrima cum face
drum către colţul gurii,
lăsând urme sărace
în calea picăturii.

Văd multe, rătăcită
printre nevăzători
dar, tac... sunt pedepsită
în sute de culori.

Nu-ţi descriu peisajul,
vei spune că-s nebună
fiindc-am avut curajul
de a zbura spre lună.

Strecor ades privirea
prin noduri de lumină,
să nu-mi cunoşti mâhnirea
ce-ascund la rădăcină.

De-o vreme-n palma fină
liniştea se răsfaţă,
gându-mi stă pe retină,
privindu-te prin ceaţă.

E-atât de scurtă viaţa
şi fără conţinut
când lacrima e-n faţa
prezentului tăcut.

Descopăr că-i prea simplu
să treci prin ea oricum,
fără a da exemplu
secundelor din drum.

Tu mă declari învinsă
dar, nu ai priceput
că lacrima mea-i ninsă
de când am renăscut.

Priveşte valul mării,
revenind nechemat,
în ciuda disperării
care l-ar fii secat.

Sunt numai o redută
trecută prin furtuni,
lacrima mi-e pierdută
între dimensiuni.

Pot iubi între spini

"-De ce-ţi vopseşti în verde viaţa?"
M-a întrebat o curioasă,
-Fiindcă din verde-mi iau speranţa
Că nicio toamnă nu m-apasă.

Fiindcă în ochii lui, şi cerul
Tot verde e, înseninat,
Pentru că el e creatorul
Ce-n verde crud m-a inspirat.

La modă e să stai sub gânduri,
Să laşi doar razele din tine
Să se-ntrevadă, printre rânduri,
Când sufletul nu-ţi aparţine.

Îmi vopsesc viaţa toată-n verde
Să-i dau iz de copilărie,
Când toamna sub rugini mă pierde,
Să răzbesc printr-o simetrie.

Pentru că doar cu verde-mi  plouă
Pe pagini, versul pur şi cald,
Iar eu, cu palmele-amândouă
Îl dăruiesc, gerul să scald.

La modă e s-ascunzi sub haină
Tot ceea ce ai mai urât,
Să-ţi trăieşti viaţa într-o taină
Visând că eşti ceva mai mult.

Eu vopsesc viaţa-n verde aprig
Ca orice om, pe veci, să vadă
Că pot iubi-ntre spini, ce frig
Dar, nu o fac doar de paradă.

E prea târziu

Cum poți să-mi spui că mă iubești
Când tu nici măcar nu-mi zâmbești?
Cum poți să scrii aşa ceva?
Chiar nu te doare inima?
Cum poți să minți la infinit?
Nu pot să cred... Da, s-a sfârșit!
De zeci de ori cred că ti-am spus:
"Vreau adevăr", tu mi-ai răspuns
Că ești sincer și te-am crezut...
Dar ai uitat să fi și-ai vrut
Să mă lovești adânc și crud.
De astăzi numai vreau s-aud
Cât de mare-i iubirea ta...
S-a terminat cu "dragostea"
Nici de scrii de-o mie de ori,
Din miez de noapte până-n zori
N-am să mai cred aşa minciună,
Chiar dacă vei zbura pe Lună
Şi vei veni cu mii de flori
Dintre stele sau dintre nori,
De azi nu ai să-mi mai lipsești.
Nu-mi mai spune că mă iubești!
Fiindcă de acuma chiar o știu,
E prea târziu...e prea târziu.

Când vei veni

Când vei veni, iubirea mea, chiar nu-mi doresc să te răsfăţ,
Am să-ncerc să-mi ascund dorinţa, prea mult cu ea să nu te-nvăţ,
Când vei veni, în ochii tăi, am să privesc doar un minut,
Am să încerc să nu vibrez, dar am să vreau să te sărut.
Când vei veni, totul va prinde din nou culoarea ce-ai furat
În dimineaţa-aceea rece, ploioasă, rea, când ai plecat,
Când vei veni, voi putea spune, că în sfîrşit pot respira,
Nimic nu mai e alb şi negru, mi-ai readus culoarea ta.
Când vei veni, lumea de gheaţă, într-o secundă va dispare
Doar tu eşti cel ce-mi dă speranţă, şi te iubesc la disperare!
Am să încerc, să nu-ţi arăt, ce simt, dar, nu pun rămăşag
Că-n suflet voi putea s-ascund, faptul că-mi eşti atât de drag.

Lipesc zâmbet fals pe faţă

Noaptea-mi pare mult mai neagră,
Ziua din ce-n ce mai rece,
Dorul tău sufletu-mi seacă
Şi-orice-aş face, nu-mi mai trece,
Umplu timpul cu de toate,
Lipesc zâmbet fals pe faţă,
Te visez în miez de noapte,
Dar pustie-s dimineaţă.
Tuturor le spun că-s bine,
Dar numai eu ştiu ce simt,
Mi-e groaznic de dor de tine!
Şi de disperare, mint.
Eu, cea ce uram minciuna
Şi doar adevăr rosteam,
Mint că-s veselă într-una,
Dar, în gând mereu te am
Şi-n suflet te port mereu.
În oglindă mă privesc,
Nu mai ştiu dacă sunt eu,
Ştiu numai că te iubesc!

Nu-ncercaţi să mă schimbaţi!

Ştiu, e început de an....
Şi-am acumulat un gram,
Sau poate că am pierdut,
Nu contează, a trecut...
Însă n-a trecut oricum...
Chiar am ceva să vă spun,
De-aceea m-am aşezat,
Aşa cum v-am învăţat,
Să împart totul cu voi...
De-azi păşesc pe drumuri noi...
Aşa cum ştiţi, m-aţi citit,
Deja m-am îndrăgostit
De vreo două luni de zile.
S-a înfiripat în mine
Sentimentul cel mai dur,
Îl iubesc enorm, o jur!
L-am iubit şi ieri şi azi....
Sărbători....miros de brazi...
Şi mîine îl voi iubi
Chiar cu riscul de-a greşi,
Dar nu văd...iubirea-i chioară,
Nici viaţa nu-i mai uşoară,
Dar iubirea...n-o spun eu,
Este de la Dumnezeu
Şi-mi place s-o dau curată,
Caldă şi adevărată,
Doar că-n viaţă întîlneşti
Atîtea firi omeneşti
Care vor sfaturi să-ţi dea...
De te-apucă şi greaţa...
Până-acum am tot iubit
În viaţă şi am primit
Doar ceea ce au vrut ei,
Crezându-se Dumnezei...
M-au tratat doar cu minciuni,
S-au crezut mereu mai buni...
Mai frumoşi...sau mai deştepţi,
Iar eu am stat mereu "drepţi"
În faţa lor....NU MAI VREAU!!!
De azi...gata!!! vreau să stau,
Vreau chiar să mă plictisesc,
Nu mai vreau să slugăresc!
Nu mai vreau să fiu soţie!
Am fost...şi? îmi spuneţi mie
Oare cu ce m-am ales?
Nu am fost pe interes,
Nici de-acum nu am de gînd
Să fiu...dar în primul rînd
Eu sunt un suflet de om,
N-am coborît ieri din pom,
Ca maimuţa din copac
Să cad din puţ drept în lac,
Nu-s nici dudă să mă coc
Iute şi să ard în foc,
Sunt un suflet şi-mi doresc
Să iubesc, nu să rănesc.
De sfaturi sunt chiar sătulă
Pînă-n gît....am o basculă
De sfaturi primite, dar,
Foarte mulţi nu au habar
Ce înseamnă să iubeşti....
Mulţi spun că sunt doar poveşti
Cînd le vorbeşti de iubire...
Cică eu, aş fi din fire
Cu mintea dusă, plecată....
Dar, ei n-au iubit vreodată,
Fiindcă.... încă n-au găsit
Sufletul......nu au iubit
Şi nici n-au fost fericiţi,
Dar ....vor să fie iubiţi
De mine....şi ce-aţi mai vrea?
Vreți să vă dau viața mea?
Iar voi să îmi daţi 'napoi
Poate-o ladă de gunoi....
Chiar aşa, vă-ntreb sincer:
Ce-aţi mai vrea să vă ofer ?
Nu mai vreau să dau nimic!
Nici nu cer, doar vreau să zic
Că-n acest moment din viaţă
Păşesc spre o dimineaţă
Plină toată de iubire,
Iubesc, primesc fericire
Şi nu vreau să o ucid
Transformând-o într-un vid.
Este dulce şi frumoasă,
Nu-i noapte tristă, geroasă.
Iar voi, cei ce încercaţi
Pe mine să mă schimbaţi,
Vă anunţ că... orice-ar fi
Doar pe el îl voi iubi
Pînă cînd "STOP!" el va spune,
Asta sunt şi voi rămîne.
Nu-ncercaţi să mă schimbaţi!
Oricâte sfaturi îmi daţi,
Tot pe el îl voi iubi
Şi prieteni nu-mi veţi fi...
Deci nu vă răciţi nici gura,
Nu tociţi nici tastatura!
Nici eu nu voi încerca
Nicicând să vă schimb cumva.

Sunt aşa de rătăcită........

De dragul vostru spun "DA"....poate pe undeva simt...
Însă...dragii mei amici, totuşi eu încă mă mint,
Stau într-un colţ şi v-ascult...încerc sfatul vostru bun
Să-l trăiesc, să-l iau în seamă, însă nu ştiu cum să spun....
Nu-i totul aşa cum pare, nu pot spune-adevărat
C-aş fi purtată de valuri....chiar dacă v-am ascultat
Şi-am fost de acord cu voi, totuşi numai jumătate
Din sufletul meu zîmbeşte, restul e cuprins de-o noapte
Din care nu pot ieşi....oricît mă trageţi afară,
În fata voastră spun "Da", însă-n a mea inimioară,
Mocneşte o ceaţă deasă fără gînd de destrămare....
Vă răspund afirmativ, însă dragii mei .....mă doare!!!
Că nu pot de-acord să fiu cu voi în totalitate,
Însă nici n-aş putea spune că nu aveţi toţi dreptate,
Aveţi, multă-ntradevăr....dar eu încă nu-s ........finită,

Poate sunt o luptătoare....dar sunt aşa rătăcită........

M-agăţam de-asemănari....

Dacă stau să mă gîndesc .... numai eu port toată vina,
Am reţinut doar ce-am vrut şi-am îndepărtat lumina,
De mulţi am fost sfătuită, să-mi trăiesc viaţa ce zboară,
Dar eu retrăiam trecutul şi-l păstram ca pe-o comoară
La orice pas, amintirea sufletul mi-l inunda
Uitînd toată fericirea ce viaţa mi-o oferea...
M-agăţam de-asemănari....şi zburdam cîteva zile,
Iar cînd foaia se păta mă retrăgeam în suspine
Ferecînd uşa iubirii şi ferestrele-aburite,
Nelasînd cheia din mînă, amintirile din minte,
Să-mi îndepărteze ceaţa care mă învăluia,
Să mă retrag lîngă mîna ce tandru mă mîngîia.

Îmi ordon să te rătăcesc printre rînduri

Nu eşti vântul care-adie,
Nu eşti soarele-arzător,
Nu eşti nici noaptea pustie,
Eşti un simplu muritor.
Nu eşti steaua ce-mi zâmbește,
Nu eşti flacăra-n cuptor,
Nu eşti frunza ce plutește,
Dar, nu îmi este ușor.
Când lipsești, vântul nu bate,
Soarele nu luminează,
Noaptea rece ne desparte,
Curcubeul se-întristează,
Stelele pe rând se sting,
Cuptorul a înghețat,
Frunzele salciei plâng,
Sufletul mi-e dezmembrat
În milioane de gânduri,
În mii şi mii de suspine...
Te rătăcesc printre rânduri,
Te-adun în suflet la mine,
Îmi promit şi îmi ordon
Să te uit, dar nu am spor,
Îmi apari mereu în somn
Şi-mi picuri frânturi de dor.

Să vrei, să zbori când aripa ţi-e frântă

Să vrei, să zbori, când aripa ţi-e frântă
Şi să trăiești fără nici o speranță,
În zori s-adormi când cocoșii toți cântă,
Să întrebi cerul dacă asta-i viață.

Să oprești râul, la vale să mai curgă
Şi vântu-n frunzele de plop să bată,
Să ordoni ochilor să nu mai plângă
Căci trăiești omule, numai odată.

Să vrei, să pleci departe, să n-ai unde,
În fața ta-i o poarta ferecată,
Să vrei, să arzi iar ploaia să te ude
Şi-apoi, pe toate să le schimbi de-odată.

Să treci, fără să vrei, să treci prin viață,
Să implori cerul, uneori să piară,
Pământul să te-înece în verdeață,
Căci ziua ce-o trăiești nu e ușoară.

Să vrei, să poți, să speri şi să iubești,
Nu este simplu oricât ţi-ai dori,
Şi-oricât de simplu ai vrea să trăiești,
Mai complicate-s toate zi de zi.