Ultimul şotron

 

 

 

 

 

În seara asta parcă din ceruri curg şiroaie
de flăcări, fără număr şi fără de control,
În seara asta cerul îmi toarnă-n măruntaie
un dor imens, vulcanic, înveşmântat în gol.

În seara asta dorul cu lacrimi mă presară,
din cele mai grăbite, din cele mai amare,
Mă-neacă-n întuneric, mă urcă, mă coboară
mă fierbe-n flăcări negre, albastre şi avare.

Mi-e liniştea pierdută la capăt de peron,
călcată în picioare sub frunzele aurii,
Cu stelele de mână joc ultimul şotron
să-ţi pot aprinde luna în dreptul inimii.

În seara asta parcă din ceruri curg poeme
îngenunchiate-n umbra mirificelor nopţi,
În seara asta totul a ajuns la extreme,
se-aud stelele-n şoaptă cântându-ne la porţi.

 

 

Aşteptare

Să nu mă-ntrebi de ce am mai rămas
Şi nu m-am avântat pe alte căi,
Purtată de zefirul fără glas,
Am aşteptat, în lacrimi, ochii tăi.

Mi-am pus în ordine clipele toate
Şi nopţile le-am înşirat pe aţă,
Să nu mă mai târăsc aşa pe coate
Ca firul ierbii, pur, de dimineaţă.

Să nu mă-ntrebi cum am urcat pe nouri
Sau cu ce-am şters bucata mea de cer
Când mă loveau sferele în carouri
Şi versul alb împovărat de ger.

Mi-am împletit, din amintiri, aripa
Şi am zburat pe unde-am fost cu tine,
Să-mi pot păstra neîntinată clipa,
Să te privesc, în ochi, fără ruşine.

Să nu mă-ntrebi cum de mai sunt în viaţă
Deşi mă sting cât-un izvor pe zi,
De zece vieţi aştept să-ţi spun în faţă
Că te iubesc şi-am să aştept să vii.

Aducere aminte

 

 

Nu mi-am putut alege timpul, locul,
În care să mă nasc pentru-a roii,
M-am mulţumit cu a avea norocul,
Trăirile să le pot dărui.

Mi-am stins durerile în lacrimi pure,
Iscate din noroiul aruncat
De-ntreaga uscătură din pădure
Şi mi-am văzut de drumul asortat.

Nu mi-a fost simplu să tresar de spaimă
Că voi lăsa în urmă primăveri
Din care sufletele reci îngaimă,
Hrănindu-se cu mine, vagi păreri.

De unde ştii că nu mi-am dat silinţa
Să te-nţeleg cum nu m-ai înţeles?
Că-n mâna dreaptă plămădeam dorinţa
De-a oferi un strop cât mai ales.

Am pus pe gene hohote de lună
Şi clipa fericirii am pictat
Iar între ele, dragostea nebună
Mizând pe Dumnezeu, am modelat.

Când ultima dorinţă te uimeşte
C-am devenit o flacără pe veci,
Mă sfâşii cu putere, mişeleşte,
Lovindu-mi urma demnă pe poteci.

Puteam alege orice alinare
De-a lungul drumului, plin de răscruci,
Dar am ales acest pământ, pe care
De Dumnezeu aminte nu-ţi aduci.

-aceste cuvinte au curs în urma lecturării unui articol din ultimul număr al revistei Atitudini; http://atitudini.com/
-poate doar eu simt că aceste versuri sunt trimise de Dumnezeu.... poate...
-articolul aducea la cunoştinţă cititorilor scandalul pe care l-a făcut C.T. Popescu după incinerarea marelui regizor Sergiu Nicolaescu.

Flăcări vii

Aş învăţa un grai aparte

Pe care-l ştie numai vântul,

Când ploaia lacrima-şi împarte,

Scăldând în primăveri pământul.

Aş învăţa graiul pe care

Nu-l ştie niciun muritor,

Să-mi opresc lacrimile-amare

Ce se preling de al tău dor.

Aş învăţa stâncă să fiu,

Să rostesc slove pietruite,

Să nu-mi frământ până târziu

Sufletul ars, cu tine-n minte.

Aş despica o noapte-n două,

Tăcerea stelelor să-nvăţ,

Să-mi scald iubirea-n stropi de rouă,

Să-ţi aduc zorii la ospăţ.

Aş tăia ziua-n miliarde

De clipe fără înţeles,

Dorul, în flăcări vii mă arde

Iar eu, de mult n-am de ales.

Aş învăţa să fiu clepsidră

Să-mi macin sufletul de dor,

Să-l împletesc cu praf de pudră

Strâns din lumina stelelor.

Aş învăţa să-ţi spun, iubite,

În două clipe de tăcere,

Cu trei cuvinte nerostite,

În flăcări dorul tău nu piere.

O virgulă pusă-ntre lacrimi

Eu numai sunt de mult o veste,

Din noaptea-n care m-am născut,

În curând voi fii o poveste

Şi nu vei afla cine sunt.

Vei întâlni din întâmplare

O slovă, poate neuscată,

Ce-am aşternut-o-n graba mare

Şi nici n-ai s-o-nţelegi vreodată.

Eu numai sunt de mult o boare,

Din ziua-n care-am gângurit,

La prima mea aniversare

Şi flăcările-am biruit.

Vei întâlni sigur pe-o foaie

O virgulă pusă-ntre lacrimi,

Un curcubeu născut sub ploaie

Înviorat ades din patimi.

Eu numai sunt de mult povară,

Din noaptea-n care am primit

Iubire pură-n călimară

Şi muntele l-am cucerit.

Ai să-nţelegi târziu că timpul

Se scurge ca şi lacrima,

Că nu contează anotimpul

Ci doar ce laşi în urma ta.

Zadarnic îmi dai dreptate

Vezi, stelele se plâng că iarna
Le-ngheaţă aripile-n zbor
Dar, nu şi-au pus din timp alarma,
Să-şi zvânte lacrima pe-un nor.

Vezi cum zâmbeşte, dimineaţa,
Un fluture ce ştie bine
Cât are el de scurtă viaţa
Şi cât de verde va fii mâine...

Vezi, curcubeul cum zâmbeşte?
În colţul gurii, plictisit,
Atâtea fulgere-l loveşte
Şi totuşi nu s-a irosit.

Vezi cum revine trenu-n gară
Pe două linii paralele?
Cum poartă paie-n miez de vară
Spre cuib, acele rândunele?

Vezi cum baloane de săpun
Se risipesc împestriţate
Deşi, sunt pe ultimul drum
Dăruiesc zâmbete, nu noapte.

Vezi cum se scurge timpu-n mine?
Prin câte flăcări am trecut
Şi totuşi ard, la fel ca tine
În ritm vioi, necunoscut.

Vezi câte paie am sub geană?
Şi totuşi zbor în lumea mea,
Nu-ţi cer pervers, lacrimi în cană
Dar, nu-mi distruge liniştea.

Zadarnic azi îmi dai dreptate
Iar, mâine ceru-mi demolezi,
Eu văd prea multe, văd prin noapte
Chiar dacă nu realizezi.

Un cozonac de slove

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Un cozonac de slove am pus la frământat

După ce-am tras oblonul şi-n gânduri m-am ascuns,

 Să descifrez culoarea nopţilor ce-am ratat

În gheara neputinţei dar, n-am găsit răspuns.

L-am încălzit pe soba lacrimilor fierbinţi,

I-am pus frânturi de vise pe miezul primăverii,

Când doar cu o privire verde m-ai scos din minţi,

Dospind iubirea cruntă în clipele durerii.

I-am pus petale albe din colile speranţei,

 Cu boabe de luceferi aprinşi l-am căptuşit

Cerşindu-i îndurare la mijlocul vacanţei,

L-am aromat cu suflet, chiar din cel prăbuşit.

L-am pudrat peste noapte cu praf firav de vise

Împletit cu păcatul de-a te iubi etern,

Mizând pe flăcări roşii de glasul tău promise,

Prin aburul fierbinte, firimituri aştern.

E noapte-n coaja lumii şi slova-mi încâlceşte,

Mă rătăcesc prin gânduri lovindu-mă mereu

De dorul tău bezmetic ce lacrima-mi porneşte

 Pe vatra prea încinsă a sufletului meu.

Mult prea multa noapte

Un milion de gânduri m-au invadat subit,
O veste rea m-apasă, prea mult m-a copleșit...
Duhovnicul...lipsește, dar nu și Dumnezeu,
El e aici cu mine, aici a fost mereu
Dar n-am cum să-l întreb, să-mi spună ce să fac...
Nu încotro s-apuc... ci cum să mă prefac
Că nu-i nimic cu mine, c-am aceiași culoare...
Orice s-ar întâmpla, nu-mi pasă, nu mă doare,
Caut adânc în mine un motiv să zâmbesc
Poate-a ta amintire?...sigur am să găsesc
Printre atâtea rânduri minunea salvatoare
Să pot transforma răul în ploaie trecătoare,
Mi-am amintit ceva, am mai găsit și-o poză...
O privesc, îmi zâmbești, viața-mi pare mai roză...
Totul e trecător, nimic nu-i încrustat,
Oricât ar fi de sincer și de adevărat
Cu-o singura suflare se poate transforma
Totul într-o secundă, se poate deforma,
Clădi sau chiar distruge, totul într-o clipită,
Nimic pe lumea asta, atât de biciuită
Nu are veșnicie, n-are eternitate...
Nimic nu-i cum era...e mult prea multă noapte.

Mi-e dor de-al tau sarut!

Oricare noapte zboară, orice zi se topește,
Oricare clipă-aleargă spre tărâm de povesti
Îmi seacă și-mi aprinde sufletul ce-mi tânjește
Doar după-al tău sărut, la piept să mă primești
Și să mă strângi în brațe, să mă alinți mereu
Cu-a ta blândețe tandră, cum doar tu reușești...
Mi-e dor să mă săruți, să-mi spui, iubitul meu
Că mâine va fi soare, că ai să-mi dăruiești
Bolta însorită-n zori, și stelele în noapte
Căldura ta divina, speranța în culori,
Iubirea noastră sfântă o vom păstra cu șoapte,
Cu boboci de zambilă împrăștiați în zori
Și tril de ciocârlie țâșnind ca un izvor
Din dragostea mea toată, din apă neîncepută...
Mi-e tare dor iubite, de-al tău sărut, mi-e dor!
Și îmi va fi mereu, chiar de-aş rămâne mută.

Fără tine sunt pustie,

Am încercat, cât am putut
S-ascund lacrima, tot mai mult,
Chiar şi tristeţea să-ţi alung,
Când ai spus"n-am să pot s-ajung",
Ţi-am simţit glasu-ndurerat,
Doar pe moment nu am oftat,
În lacrimi nu am izbucnit
Dar, am simţit...şti ce-am simţit?
Am încercat, doar ţi-am promis,
De zeci de mii de ori ţi-am zis...
Dar depărtarea mă omoară,
În zori de zi şi-n prag de seară,
În miez de zi dorul striveşte
Mă simt strânsă ca într-un cleşte.
Sufletu-n flăcări îmi tot arde...
Mai sunt minute miliarde,
Clipe şi zile atâtea sunt,
De nu mai ştiu pe-acest pământ
În care clipă voi zâmbi,
Mi-e dor de tine! vreau să şti!
Fără tine mă simt pustie,
Mi-e dor! aşa cum ţi-e şi ţie!