frământări de mormânt

 dintr-un colţ te privesc
să-nţeleg ce-am pierdut,
colţul gurii strivesc
  într-un alt început. 

am puterea să-ţi fiu
peste timp pământiu
  alinări în pustiu
un curând de târziu 

eu voi fi peste zi
cer deschis în abis
  dezlegând ce-a fost scris
  înflorind voi zâmbi
 

dar am fost adăpost
şi surâs de copil
curios şi febril,
  când m-ai luat ieri la rost. 

am nevoie să-mi dai 
aripi reci de mormânt
de la colţ să-mi predai
  frământări de cuvânt.

 

Exist

N-am fost şi nici n-aş vrea să fiu
O rază fără de valoare,
Un univers plin de pustiu,
Călătorind din floare-n floare.

N-am dragoste imaginară,
Nici laude înmiresmate,
Am doar cerneală-n călimară
Ce nu aşterne slove moarte.

N-am fost hibridul ce se naşte
Din dragoste pentru arginţi
Iar, cel ce nu o recunoaşte
Nu are prunci dar, nici părinţi.

N-am îmbrăcat haine de gală
În ciuda frunzei ruginii,
Păşesc în lumea mea astrală
În lung şi latul paginii.

N-am descompus frânturi de vise
Îngenunchiate-n dimineţi,
Nici lacrimile mele scrise
N-au râvnit după epoleţi.

N-am fost în pragul disperării
Când adieri m-au sărutat,
Am înotat spre malul mării
Şi cu credinţă-am luminat.

Nu vreau să-ţi prind sufletu-n gheare,
Oricât de greu mi-e fără tine,
Te voi iubi fără-ncetare,
Chiar şi în veacul care vine!

Sunt un simplu călător

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt o filă ghemuită
Undeva, într-un sertar,
Nescrisă, îngălbenită,
Fără vreun destinatar.

Sunt o filă prăfuită,
În sertarul mijlociu
Aruncată şi lovită
De-ntuneric şi pustiu.

Sunt o filă folosită
Pentru a seca izvoare
Şi cascada neoprită
A lacrimilor amare.

Sunt o filă gârbovită
De istorie şi dor,
Cu cerneală, ades, stropită,
Sunt un simplu călător.

Vise așternute

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

La colţ de vis, pe-o stradă veche,
Un scârțâit pițigăiat,
De ușă fără nicio veghe,
Lângă un anticariat,
Din balamale, lent, țâșnea.

Un trecător, venit în grabă
Să cumpere un vers din carte,
Ce nu-l găsise pe tarabă,
A azvârlit ușa-ntr-o parte,
Sub iarna care se-așternea.

Un lacăt, ruginit, lovește
În ritm demonic, sacadat,
Pulsul librarului pornește
Mai iute și mai concentrat
Dar, nimeni nu-l mai auzea.

Din perna cerului, imensă
Cad fulgi de nea fără oprire,
Iar, versul, fără recompensă,
A amorțit în amintire,
De dorul celui ce-l citea.

Pe străzi luminile sunt moarte,
Nici ușa nu se mai deschide,
Visele se aștern în carte
Dar, numai Dumnezeu decide
Ce s-a băut în cafenea.

La colţ de vis, strada-i pustie,
Liniștea în nămeți se-așterne,
E ger dar, cine să mai știe
Dacă din stele sau lanterne
Lovește astăzi dragostea.

Averea mea

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Nu înțelegi că viața e-un drum cu unic sens?
Chiar dacă multe pagini s-au îndoit, s-au șters,
Nu pot privi în urmă, oricât ai insista,
Mireasma ta persistă dar, în loc nu pot sta.

Nu-ți pătez amintirea, n-am cum să mă sustrag,
Încă nu ai plecat din mintea mea dar, trag
Cortina peste vreme, să-ți uit ascunse lacrimi,
Să trec peste probleme, topindu-te prin patimi.

Într-o secundă numai averile se pierd,
Nu-ntorc acum privirea, nu vreau să te dezmierd
Rămâi doar o scânteie, ca o urmă de stea,
Averea mea imensă rămâne dragostea.

Îmi tulburi limpezimea, îmi recunoști tot pasul,
Îmi aminteşti apusul și zorii, întorci ceasul
Cu prea mulți ani în urmă, este mult prea târziu,
Nu înțelegi că viața e-un plin, nu un pustiu?

Plâng, însă nu abandonez

Am lăcrimat să-nfrâng durerea,
Să sting în lacrimi mii tot chinul,
Am lăcrimat s-ascult tăcerea,
Să şterg de praf pe veci destinul,
Am lăcrimat privind în gol
Să scutur sufletul de lut,
Să culeg perle din nămol
Prin iernile care-au trecut.
Am lăcrimat să-nfrâng suspinul
Să spăl în lacrimi sângerii
Licoarea rece ca veninul,
Să trezesc ochii mei pustii,
Lacrima versului oloagă
Din pagini să o luminez,
Să scot ecoul din pârloagă
Plâng, însă nu abandonez.

De mine am uitat

Păstrându-ţi locul viu
Am uitat să trăiesc,
Înflorind în pustiu
Am omis să vâslesc,
Flacăra îngrijind
Pe-un nor am îngheţat
De dor agonizând
De mine am uitat.
Divinizându-ţi clipa
Ţi-am dăruit elan,
Vindecându-ţi aripa,
Veşnic pe primul plan
Mi-am rănit zorii-n suflet,
Paşii mi i-am ucis,
Pe-al vieţii şevalet
Pictând un simplu vis
Mi-am amăgit culoarea
Seninului incert
Şi-am şlefuit slendoarea
Eternului absent.
Lacrima neoprită
Glasul mi-a ofilit,
Privirea împietrită
Gândul mi-a rătăcit.
Conturându-te-n ceaţă
Strivesc neclaritatea,
Te iubesc încă-o viaţă
Deşi-ţi dau libertatea.

Undeva... adânc

Undeva, ascuns sub mare,
Undeva la depărtare,
Printre valurile mii
Şi peştişorii aurii...
Printre scoici şi melci de-o şchioapă,
Undeva-n adânc de groapă,
Unde luna nu ajunge,
Raza soarelui nu-nvinge,
Nici delfinul nu se-avântă,
Undeva în marea sfântă,
Unde cerul nori nu are
Şi nici strop de alinare,
Unde frunza nu adie,
Undeva-n marea pustie,
Întunecată şi seacă,
Unde nimeni nu se joacă
De-atâta negură deasă,
Unde rechinul nu-şi lasă
Nici puii lui să înoate,
Undeva... acolo-n noapte,
Fără vreun crâmpei de stea
Se află inima mea.
Lupt s-o scot, dar n-am scăpare
Şi mă doare-aşa de tare
De-aş zbiera... până la cer ,
Însă-n jurul meu doar fier
Ca-ntr-o cuşcă , când deschid
Ochii-n zori, sau îi închid
Tot metalu-ngrozitor
Zornăie ruginitor,
Tot întuneric găsesc
Nu îl las, uşor zâmbesc
Iar în clipa următoare ,
Parcă-aş fi vieţii datoare
Coroborând mult mai adânc,
Plâng şi plâng şi iarăşi plâng,
Până când voi destrăma
Ceaţa din inima mea ,
Sau până vei reveni,
Să pui capăt terorii
În care acum trăiesc
Doar pentru că te iubesc.

Într-un ocean mi-ai lipsit

Într-un ocean de mulțime

Astă noapte m-am aflat

Însă, nu ai fost cu mine
Şi-am zâmbit, zâmbet forțat
Mi-a plăcut, ce-aş putea spune...
Am fost cu prietenii dragi
Însă nu am fost cu tine,
Gura ta cu gust de fragi,
Mi-a lipsit, şi-ncă lipsește
Zâmbetul şi mângâierea,
Glasul tău ce îndulcește
Mult mai repede ca mierea.

Ai trecut la trei paşi depărtare,

Mi-am călcat inima în picioare,
Mi-am ucis tresărirea de-aripă
Te-am zărit, visul meu blând şi mare,
Te-am zărit, te-am privit doar o clipă,

Un moment am crezut că mă-nsel,
Am crezut un moment că visez,
Mult prea trist este, deci nu e el,
E-un miraj sau poate aiurez...???

Ai trecut la trei paşi depărtare,
Am întors capul să te privesc,
Eşti prea trist, mult prea trist, de ce oare?
Zâmbetul de pe chip nu-ţi găsesc,

Mă întreb oare cine-a-îndrăznit
Zâmbetul de pe chip să-ţi răpească?
Râsul tău cristalin ţi-a răpit,
Eşti prea trist, frunza mea cea albastră...

Poate ai fi zâmbit de-ţi ieşeam,
Doar o clipă, o clipă în cale?
Îmi zâmbeai oare dacă-ţi zâmbeam?
Spune-mi visul meu blând, scump şi mare?

Pămîntul tremură sub mine..........

Caut oglinda să găsesc
Ce e cu mine, nu-îndrăznesc
Să spun ce simt...să spun, c-aş vrea
Să te sărut.....dar n-aş putea.....
Un timp eram....echilibrată....
Păseam cu tine....laolaltă
Pe o alee-mbobocită.......
Iar acum mă simt împietrită.
Te-am înţeles...şi te-nteleg,
Însă din nou n-am cum să-aleg,
Pămîntul tremură sub mine..........
Deja m-apasă-un dor de tine
Imens....şi greu...nemăsurat
Şi nici măcar nu ai plecat,
Dar ziua zboară ca minutul,
Deja mi-e dor să-ţi simt sărutul!!!
În două zile............eşti departe,
Ştiu, înţeleg şi-ţi dau dreptate,
Dar, EU? chiar nu-mi vine să cred
Am devenit un sloi ....putred,
În mîna ta un sloi topit,
Nu pot să cred ce-am devenit,
Nu pot să cred şi totuşi tu
Mi-ai încălzit tot sufletu',
Mi l-ai încins şi dezgheţat
Chiar de la primul sărutat.

Păşeam acum o săptămînă

Mi-am amintit cum mînă-n mîna
Păşeam acum o săptămînă
Pe-acelaşi drum ce-acum păşesc...
Dar astăzi nu te mai zăresc.
Iar drumul pare mult mai lung,
Deşi-i acelaşi, am să-ajung
Mult mai tîrziu, iar noaptea-i grea
Fără îmbrăţişarea ta....
Deşi doar una ne desparte
Mă doare că-acum eşti departe
Iar mîinile mi-au îngheţat
Şi-aş vrea să-mi şopteşti neîncetat
Din nou cît de mult mă iubeşti....

Sufletul tot să-mi încălzeşti.

Cum sa opresc lacrima?

Să mă hrănesc cu amintirea
Din noapte-aceea minunată?
Să mă hrănesc doar cu iubirea
Fierbinte, caldă şi curată?
Să retrăiesc clipe trăite
Când lipsa ta este un chin
Şi să zâmbesc ?... îmi stă în minte
Sărutu-acela sfânt, divin.
Cum să-opresc lacrima să curgă,
Cu mâna ce te-a mângâiat ?
Dorul tău din nou să mă-ajungă
Şi să suspin neîncetat ?
Să implor timpul să se scurgă,
Duşmanul meu să nu mai fie,
Noaptea să nu mai fie lungă,
Întunecată şi pustie .

De ce plîng aşa de mult?

Să n-am loc pe-acest pământ
Nici măcar unde să plâng?
Unde oare să găsesc
Un loc să îmi construiesc
Raiul meu şi doar al meu?
Să fiu doar cu Dumnezeu
Şi cu lacrimi șiroind,
Să-îl întreb: cu ce-am greșit?
De-mi e crucea-aşa de grea?
Şi-a fost toată viaţa mea
Doar aşa de-îngreunată.
N-am ucis mamă, nici tată,
N-am luat soțul nimănui,
Spune-mi Doamne! vrei să-mi spui?
De ce doar milă mi-ai dat
Iar acum m-ai lepădat?
De ce eu nu pot minții,
Aşa cum o fac alții?
Teatru eu de ce nu joc?
Ca să am şi eu noroc,
Să-întâlnesc una ca mine
Să mă simt şi eu mai bine.
De ce Doamne? ce-am facut?
De ce plâng aşa de mult?
Şi-aş mai plânge-n continuare
De-am ajuns la disperare,
Ochii nu mă mai ascultă
Şi-în jur e lume prea multă
Ca să plâng în fața lor...
Nu vreau, nu, mai bine mor!
Decât să fac şi asta...
Să le dau şi lacrima?
De ce? nu le sunt datoare
La nimeni, nimic sub soare!
De ce le-aş da lacrima?
Ce curge fără să vrea?
Că nu curge din prostie
Şi nici din ipocrizie,
Curge fiindcă bună-am fost
Şi-acum am statut de prost.