Mi-e milă de tine, român orb şi prost!

Mi-e milă de tine, român orb şi prost!
Tu nu vezi nimica? Nu-ţi e de ajuns?
Uitat-ai, se pare, ce vrei şi ce-ai fost,
Acum ieşi în stradă ca oaia la tuns!?!

Copiii, române, nu cresc doar cu apă!
Au cotă infimă, din care nu iei
O lună de zile cartofi şi nici ceapă...
De ce n-ai curajul să ceri câţiva lei?

Tu ieşi pentru Gâdea, să-l pui preşedinte...

Şi pentru Băsescu ieşit-ai, cândva,
După ce minerii ţi-au scos câte-un dinte
Iar de la Antene, Ion ne rânjea.

Tu nu-ţi vezi bătrânii cum cerşesc prin piaţă?
Se hrănesc cu pâine şi apă... că-i post,
Şi-au muncit, române, au muncit o viaţă...

 Mi-e milă de tine, român orb şi prost!
.

 Tu ieşi pentru Gâdea şi Badea, pe stradă,
Te cerţi şi te baţi, te înjuri, pentru ei,
Cei care-n curând, n-au cum să te vadă,
Tu eşti... lumea-a III-a, ei - Antena 3.

Sunt om

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt om pe acest pământ
Și cu bune și cu rele,
Nu am averi, am cuvânt
Scris în paginile mele.

Sunt așa de imperfectă
Încât n-am să-ți cer nimic,
Unii-mi spun c-aș fi directă,
Alții că-s un suflet mic.

Sunt așa nepăsătoare
Și mă rog la Dumnezeu,
Atunci când plantez o floare,
S-o ude, fiindcă-L rog eu.

Sunt așa de-încrezătoare
Că Dumnezeu mă iubește,
Încât dăruiesc o floare
Și celui ce mă lovește.

Sunt ca apa ce se scurge
Într-un colț cât mai retras,
Pentru a putea parcurge
Drumul meu, cu al meu pas.

Sunt ca lutul ce păstrează
Urmele erei, pe chip,
În mine, viața vibrează
De-aceea scriu și nu țip.

Sunt mulțumită c-am putere,
Greul, să îl depășesc,
Zâmbind, chiar dacă-n durere,
De-o viață întreagă, iubesc.

Așa cum sunt

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt apă îndulcită
De marea furtunoasă,
Sunt stâncă prăvălită
Dintr-o pădure deasă.

Sunt stropul de izbândă
Călcat la drumul mare,
Sunt lacrima cea blândă,
Veșnic cerșind iertare!

Sunt iz de bucurie
Sub lacrimile toate,
Sunt puf de păpădie
Ce zboară mai departe.

Sunt spicul ce se coace
În lanuri de iubire,
Ce nu vrea să se joace
Cu aur și safire.

Sunt cum m-a clădit lumea,
Nu voiesc s-o întorc,
Să-ți fiu pe plac, de lunea,
Pot, nopțile, să torc.

Sunt mângâierea lunii,
Nu ceața dimineții
Sfârșitul săptămânii
Nu-i și sfârșitul vieții.

Sunt roua-ndurerată
Căzută la pământ,
De mai lovești odată
N-am să pretind că sunt.