În ţara mea

În ţara unde cerşetorul
recită versuri în metrou,
când se întoarce muritorul
de la serviciu, pentr-un ou...

În ţara unde se trăieşte
din ce în ce mai fără trai,
fără de zâmbet se zâmbeşte
din colţul gurilor de rai...

În ţara unde premierul
rosteşte vorbe adunate
din praful de pe şantierul
ce se iveşte peste noapte...

În ţara unde se despică
cerul în cioburi de durere,
că dragostea de viaţă pică
în şanţuri, beată... de putere.

În ţara unde plâng bunicii
de ciudă că, prin buzunare
mai au doar baierele fricii
că vom pieri peste hotare...

În ţara unde cresc copiii
cu-o alocaţie infimă,
se lăfăie-n averi spahii
privind la silicon cu stimă...

În ţara unde se citeşte
ziarul bun pentru... closet,
cel care supravieţuieşte
de fapt se stinge-ncet, încet...

În ţara mea, se duc poeţii,
artiştii, sufletele sfinte,
să-şi pună-n ceruri epoleţii,
în urma lor jelim morminte...

În ţara mea mă simt străină,
mă-ntreb de ce e vina mea
că m-am născut fără vreo vină
aici, şi să plec nu aş vrea...

În ţara unde se transformă
inestimabile valori
în scrum, din cea mai pură formă,
trăieşti fiindcă n-ai bani să mori.

Sunt o simplă trecătoare

 

 

Mi-am certat sufletul, aspru,
Fiindcă nu a reuşit
Să-ţi aducă-n dar un astru,
Şi-n zloată s-a prăbuşit.

Am simţit, sorbindu-ţi slova
Cum mă-nvinge neputinţa,
Ca şi când doar supernova
Ţi-ar îndeplini dorinţa.

Ţi-aş fi luat sufletu-n palmă
Să ţi-l încălzesc, un pic
Dar, n-am fost destul de calmă
Şi-nţeleaptă... cum să-ţi zic?

Printre gânduri şi cuvinte
Rătăcesc şi eu mereu,
Sigură c-a lor sorginte
Vine de la Dumnezeu.

De această dată, însă,
Cred că Dumnezeu, uimit,
De atâta lume plânsă,
Chiar şi El a obosit.

Unii spun că viaţa-i viaţă
Doar dacă ştii s-o trăieşti,
Trezindu-te dimineaţă
Cerului să-i mulţumeşti.

Alţii spun c-ascund tristeţea
Oricât de mult îi apasă,
 Şi împart zilnic blândeţea,
Chiar de n-au nici pâine-n casă.

Unii au noroc, cu carul,
Alţii trec pe lângă el,
Unii îşi împart amarul
Cu un suflet de căţel.

Mulţi sunt trişti pe-această lume
Dar şi veseli sunt destui
Deşi, mulţi n-au timp de glume,
Roboţi goi şi nesătui.

Unii caută iubirea
Tocmai unde nu există,
Eu cred că şi fericirea
Putea să se nască tristă.

Cred că soarele răsare
Chiar după multe furtuni,
Întunericul dispare
Alinând oamenii buni.

Mulţi dau sfaturi deocheate,
Deşi n-au trecut nicicând
Prin dureri nemăsurate,
Dar, aruncă vorbe-n vânt...

Unii nu au strop de milă,
Nici frică de Dumnezeu,
Au tupeu, cât o cămilă
Până când dau de vreun greu.

Unii au noroc, desigur
Să întâlnească-n calea lor
Doar aroma unui mugur
Din blândeţea stelelor.

Tristă-i viaţa câteodată
Chiar de eşti adolescent,
Dar, de-ai inima curată,
Nimic nu e permanent.

Totul are un sfârşit,
Dumnezeu ştie mai bine
Cine şi când a greşit,
Şi-are grijă şi de tine.

Pentru durerea de-acum
Vei zâmbi, şi nu odată,
Eşti la început de drum
Iar lacrima ţi-e curată.

Eu n-am posibilitate
Să-ţi dau sfaturi, dar mă doare,
Fiindcă mulţi mi-au dat dreptate
Prea târziu, şi-s trecătoare...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

poem dedicat Domnitei Raluu, http://wordsinveins.wordpress.com/2013/03/21/another-me-but-the-same/

Nu sunt sculptor de zăpadă

 

 

 

Sus, în vârful meu de munte,
Lângă norul alb, pufos
Se-aşează, să mă asculte
Un vultur, maiestuos.

Curg, ca un izvor fierbinte
Din pocalul de cristal,
Dăruind ce am în minte,
Nu-mi doresc vreun piedestal.

Sus, în vârful meu de munte,
Lângă norul alb, plutesc,
Sufletu-mi nu vrea s-asculte
Circul ieftin, vid, grotesc.

Vulturul, cu-a lui aripă,
Îmi pune sare pe rană
Să-mi oprească într-o clipă
Sângerarea mea umană.

Stau pe vârful meu de munte,
Nu pot picura la vale,
Din râpă poa-să m-asculte
Toţi şerpii ce-mi ies în cale.

Nu sunt sculptor de zăpadă,
Nici gheţar în devenire,
Singur nor am în ogradă,
Din el dăruiesc iubire.

 

 

Judecată

 

 

Între Nikita şi Nichita
Sărutul îl primeşte vita
Şi îl striveşte orice bou,
Nu-i ceva vechi, nici ceva nou.

Între Becali şi Brâncuşi
Masa tăcerii are uşi
Coloana-i blondă platinată,
De doctorul Ciomu sculptată.

Între ce-a fost şi va urma
Jivinele vor deforma
Pădurile cu verde crud,
Doar cu: "nu văd, tac, nu aud!"

Între romantici şi bancheri
Misterul zilelor de ieri
S-a spulberat când au ajuns
În faţa porţilor de Sus.

 

 

 

Pot iubi între spini

"-De ce-ţi vopseşti în verde viaţa?"
M-a întrebat o curioasă,
-Fiindcă din verde-mi iau speranţa
Că nicio toamnă nu m-apasă.

Fiindcă în ochii lui, şi cerul
Tot verde e, înseninat,
Pentru că el e creatorul
Ce-n verde crud m-a inspirat.

La modă e să stai sub gânduri,
Să laşi doar razele din tine
Să se-ntrevadă, printre rânduri,
Când sufletul nu-ţi aparţine.

Îmi vopsesc viaţa toată-n verde
Să-i dau iz de copilărie,
Când toamna sub rugini mă pierde,
Să răzbesc printr-o simetrie.

Pentru că doar cu verde-mi  plouă
Pe pagini, versul pur şi cald,
Iar eu, cu palmele-amândouă
Îl dăruiesc, gerul să scald.

La modă e s-ascunzi sub haină
Tot ceea ce ai mai urât,
Să-ţi trăieşti viaţa într-o taină
Visând că eşti ceva mai mult.

Eu vopsesc viaţa-n verde aprig
Ca orice om, pe veci, să vadă
Că pot iubi-ntre spini, ce frig
Dar, nu o fac doar de paradă.

Pentru un bănuţ

Am fost odată într-o bancă

Să-mi plătesc viaţa cu monezi,

M-a privit ca pe-o sărăntoacă,

O doamnă fină, cu ochi verzi.

Un pumn de bani, cât o bancnotă
I-am dat, ea m-a privit ciudat
Parcă citea o anecdotă
Cu gust de lacrimă, sărat.

Azi, am găsit un ban pe stradă,

Aruncat poate de-o cucoană
În noaptea ce nu vrea să vadă
Cum se iubeşte fără hrană.

Sau poate i-a scăpat din mână
Unei minore parfumate,
Doar e sfârşit de săptămână
Şi trăim toţi în libertate.

L-am ridicat, fără ruşine
L-am strâns în palma mea fierbinte,
Stelele poate-au râs de mine
Dar eu, am păşit înainte.

Un ban, mic, fără importanţă,

Căzut în noapte pe trotuar,

Viaţa lui n-a luat vacanţă,

L-am încălzit, în buzunar.

L-am strâns în palmă cu putere

De parcă ar fii fost comoară,

Poate chiar e, poate-i avere

Sau plata lacrimii, amară.

Poate-a fost călcat în picioare

De sute, mii de călători,

L-am salvat, rămânând datoare

Să-mi expun gestul, de cu zori.

Nu cred că-n mintea mea, avară,

Stătea întins gândul că eu,

Pot fii, pentru întâi-a oară,

Pentru-n bănuţ, mic Dumnezeu.

L-am strâns în palma mea cea dreaptă

Să-mi dea puterea-i de... metal.

E vineri, viaţa nu m-asteaptă,

E vineri, trece ca un val.

Nu am inima-n poşetă

De-aş purta-n poşeta plină
Cu de toate, inima,
Oare-aş scoate la lumină
Tot ce-n suflet pot avea?

Dac-aş pune într-o cutie
Sufletul cu dor cu tot,
Nimeni să nu mă mai ştie,
Oare-aş câștiga vreun zlot?

De m-aş duce-n târgul mare,
Să-mi vând inima nebună,
Ce de dorul tău, mă doare,
Aş putea pleca pe Lună?

Aş zbura spre stele aprinse
Sau chiar moarte, nu contează...
Dacă-n paginile ninse,
Dorul mi se descifrează.

De-aş avea inima-n palmă
În geantă sau buzunar,
Poate aş fii mult mai calmă,
De voi n-aş avea habar.

Uneori îmi vine-a smulge
Inima cu tot amarul,
Să-ncetez o zi a plânge
Să-ndulcesc cumva calvarul.

O aud cum bate-n şoaptă,
O simt cum se zvârcoleşte,
Precum o caisă coaptă
Căzută din pom, răcneşte.

Uneori mi-aş da din clipă
Jumătate, să vă ştiu
Puternici, făcând risipă
De un soare argintiu.

Uneori mi-aş da din stele
Să vă ştiu mai fericiţi,
Însă, lacrimile mele
Nu preţuiesc doi arginţi.

V-aş da inima din mine
Să vă ştiu mai împăcaţi,
Nu depinde de oricine
Acest târg, nu vă miraţi!

Sunt un trup plin cu putere
De lacrimi îngenunchiat,
V-aş lua orice durere,
Să vă ridic neîncetat.

V-aş da inima pe pâine
Dar nu o mai am în piept,
Nici poşeta nu conţine
Omul pe care-l aştept.

Uneori aş lua pământul
La piept, să îl încălzesc
Dar, vă dau numai cuvântul
Cald, pentru că vă iubesc.

Șase sute de poeme

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Iubirea mea nu umple cupe,
Nu se-mpletește din desfrâu,
În sentimente vii erupe
Și curge lin ca un pârâu.

Iubirea mea nu-i de vânzare
Prin mii de chioșcuri afișată,
Iubirea mea e doar o floare
Cu sentimente parfumată.

Iubirea mea a luat ființă
Din lacrimi multe și suspine,
A izbutit doar din credință
Să ardă-n culmile alpine.

Iubirea mea-i flacără vie
Hrănită cu lacrimi de dor,
Curcubeu fără colivie
Crescut pe culmea norilor.

Iubirea ta este lumina
Și zâmbetul de dimineață,
Învesmântată-n ea, grădina
Alungă orice fir de ceaţă.

Iubirea ta este splendoarea
Ce-mi dă putere să trăiesc,
Să strig cu toată disperarea,
Iubirea mea, eu te iubesc!

Iubirea noastră, stâncă-n vreme
Aici va sta, drept mărturie
În şase sute de poeme
Din suflet, dedicate ție.

Cuvântul tău

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.



Cuvântul tău în prag de seară
Mi-a redat aripa, să zbor,
Mi-a picurat în inimioară
Putere, să uit de-al tău dor.

Cuvântul tău în miez de noapte
Mi-a adus vise și speranță,
Te iubesc, chiar de ești departe,
Te voi iubi întreaga viață!

Iubirea îmi dă putere

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.



Uneori vreau să gust uitare,
Zborând prin cerul înstelat,
Să lepăd haina ce mă doare
Doar colindând în lung și-n lat.

Uneori vreau să privesc stropii
Din colţul meu de nor pufos,
Să-mi pun sub cap, în tihnă, plopii,
Oferind tot ce-i mai frumos.

Uneori vreau să pierd uimirea
Din filele anterioare,
Să plămădesc doar fericirea
Acestei lumi, sădind o floare.

Uneori vreau să-ți dau o clipă
Din tot ce am acumulat,
Să uit că am făcut risipă
Când sufletu-n palme l-am dat.

Uneori simt cum mă doboară
Măștile care mă rănesc
Dar, mă retrag în prag de seară
Puternică, să te iubesc!

Iubirea ta îmi dă putere
Să ignor tot ce m-a lovit,
Să privesc măștile-n tăcere,
Să te iubesc necontenit.

Mână de femeie

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.


Sunt o mână de femeie
Ce se încăpățânează,
Dintr-o banală idee
Să stoarcă versuri din frază.

Sunt o mână de femeie
Ce nu vrea s-abandoneze,
În întuneric să steie,
Vrea stelele să așeze.

Sunt o mână de femeie,
Ageră și mărunțică,
Cu iz blând de orhidee
Ce-n niciun caz nu abdică.

Sunt o mână de femeie
Ce-a șters lacrimi sute, mii,
Poemul meu se încheie
Dar, revin în zori de zi.

Sunt veselă și tristă

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.



Sunt tristă când tăcerea
În braţe te strivește
Și-ți simt în ochi durerea
Care te copleșește.

Sunt veselă când gerul
Sub primăvară piere,
Când descoperi misterul
Și vibrezi de plăcere.

Sunt tristă doar când viața
Se pierde în năvoade,
Ieri alungai speranța,
Azi lupți pe baricade.

Sunt veselă când zorii
Îți bat în ochi sălbatic,
Când ignori trecătorii
Cu dansul acrobatic.

Sunt tristă când pui frână
Izvorului de vis
Și nu mă iei de mână
Să spui tot ce-ai de zis.

Sunt veselă când gheaţa
Încet, încet se frânge,
Victorios urci ceaţa
La rangul lui: ajunge!

Sunt tristă când durerea
Ne macină discret
Și nu găsești puterea
De-a mă strânge la piept.

Sunt veselă când versul
Sufletul ți-l alină,
Când îți sunt universul
Ce-ți dăruie lumină.

Pe primul loc

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt un trandafir sălbatic
Cu petale parfumate,
Dau din suflet sistematic
Iubirea mea, zi și noapte.

Sunt un trandafir albastru,
Viu, catifelat și demn,
Iubesc cel mai tandru astru
Și-o declar mereu solemn.

Sunt un trandafir loial,
Sufletul e-a mea avere,
Iubesc crin imperial,
Plin de viață și putere.

Sunt un trandafir de foc,
Plăpând, cât o picătură
Crinul, de pe primul loc,
Îmi dă doar iubire pură.

Azi lacrima doare

Lacrimi..., azi lacrima doare...
Arde sufletul în mine,
M-am născut, să fiu datoare
Şi la rău dar şi la bine,
Ochii-n lacrimi să-mi plutească,
Din ei să-mi picur tristeţea
Într-o goană nebunească,
Mi s-a topit tinereţea,
Copilăria şi viaţa...
Geaba-am dăruit lumină,
Cu un vers, şi-am topit gheaţa,
Este numai a mea vină,
Eu mi-am ucis dimineaţa,
Eu cu mila mea enormă,
Am vrut să dau tot, chiar tot,
Lacrimile mi-au prins formă...
Degeaba strig: "nu mai pot!"
Lacrimile îmi sunt fraţi,
Suspinele surioare,
Ochii-mi sunt pe veci scăldaţi...
Plâng doar fiindcă sunt datoare
Vieţii mele, nu oricui...
Martor îmi este doar cerul,
Nu-s datoare nimănui,
Nici eu nu cunosc misterul...
Cred doar c-aşa mi-a fost scris
Să-mi spăl toate zilele
Zâmbetul nu-mi e admis...
Martore-mi sunt stelele,
Am dat viaţă şi iubire,
Am dat sufletul curat,
Am suferit în neştire,
Lacrimile-au inundat
Mereu sufletul în mine,
M-am retras în a mea lume
Să-nec lacrimile-n rime,
Scriu ce pot, rele şi bune
Transformând stropii în vers,
Durerile să-mi zdrobesc,
Mi-am clădit un Univers...
Scriu şi plâng, plâng şi iubesc.

Marea neliniştei

Aştern pe-un bob de grâu, un lan,
Pe-o stea, întregul Univers,
În crivăţ crud, paşnic elan,
Toată durerea mea, în vers.
Sorb pulbere de stele vagi
Pe-o cetină de dor stufos,
Îndes clipele în desagi
Să-mi asfaltez visul pufos
Cristalizând veşnica noapte
Cu ochii tăi copilăroşi.
Pierzându-mi glasul dintre şoapte
Rătăcesc printre nori vâscoşi,
Parfumaţi cu albe esenţe,
Plini de candoare, limitând
Marea neliniştei absenţe.
Născută-n calmul, creionând
Surplus de stele prinse-n noaptea
Fără putere de tăgadă,
Să luminăm neclaritatea
Ce nimeni n-are timp s-o vadă.

Te-aş alunga

Eu te alung departe, visul nopţii te cheamă,
Le promit tuturor, dar gândul îmi destrămă
Cuvântul fără suflet, rostit doar să se-audă
Fără pic de culoare, sufletul îmi inundă
Cu mult prea multe lacrimi şi mult prea adâncite,
Te-aş rătăci departe, dar, nu-mi dispari din minte,
Te-aş alunga departe, departe în trecut
Dar nu mă pot opri din plâns şi doar ascult,
Nimeni nu-mi dă dreptate, toţi îmi spun să zâmbesc,
Eu văd de-acum doar noapte, în vise mai trăiesc.
Te-aş rătăci departe, mulţi viaţă îmi oferă,
Eu încă te iubesc, deşi eşti o himeră,
Te-aş alunga departe, dar, încă n-am putere,
Zâmbesc, zâmbesc dar sunt sfârşită de durere,
Te-aş rătăci departe, ca pe-o carte citită,
Dar îmi apari în versuri şi colind rătăcită,
Te-aş alunga chiar astăzi, dacă aş fi în stare
Dar n-am de unde lua nici un strop de uitare,
Te-aş rătăci departe, nimeni nu mă-înţelege
Cât te iubesc de mult, fără să-ncalc vreo lege
Te-aş alunga departe, te-aş alunga din gând,
Şi am s-o fac, fi sigur, dar nu pot spune când.

In ochii lui

În ochii lui verzi ca marea
Când privesc, doar disperarea
Că-i voi pierde mă cuprinde...
În ochii lui, mi se-aprinde
Sufletul când mă gândesc
Cât de mult pot să-l iubesc.
Simt că mă sfârșesc de dor...
Nu-i doar iubire, îl ador!
Are în ochi o putere...
De-mi alungă-orice durere,
Mă topesc ca roua-n zori
Și mă trec mii de fiori,
În ochii lui, alinarea
Am descoperit și zarea
Care m-a înconjurat,
Îmi șoptesc că n-am visat
Și oricând pot să privesc
În ochii verzi ce-i iubesc!

Răbdarea mă străpunge

Noaptea rea mă loveşte cu luna ei cea clară,
Somnul iar îmi răpeşte ca-n fiecare seară,
Gândul mi-o ia tot razna până la al tău piept,
Mult a trecut de-acum, puţin mai am s-aştept,
Însă, puţinul ăsta e-aşa de infinit,
Până în ziua-n care voi spune "bun venit!"
Răbdarea mă străpunge cu ghearele-i fierbinţi,
Iar timpul cu-a lui lene, deja m-a scos din minţi.
Dar voi jura pe stele, chiar şi pe luna rece
C-am să-l împing din spate şi timpul tot va trece,
Iar dacă ele, toate, putere nu-mi vor da,
În genunchi le voi cere, chiar le voi implora,
Pe raze să mă poarte până-n braţele tale,
Cel puţin pentru-o clipa să-ţi pot ieşi în cale
Şi-n următoarea, capul pe pieptul tău să-anin,
Să-mi dai sărutul dulce, mirific şi divin.

Ai trecut la trei paşi depărtare,

Mi-am călcat inima în picioare,
Mi-am ucis tresărirea de-aripă
Te-am zărit, visul meu blând şi mare,
Te-am zărit, te-am privit doar o clipă,

Un moment am crezut că mă-nsel,
Am crezut un moment că visez,
Mult prea trist este, deci nu e el,
E-un miraj sau poate aiurez...???

Ai trecut la trei paşi depărtare,
Am întors capul să te privesc,
Eşti prea trist, mult prea trist, de ce oare?
Zâmbetul de pe chip nu-ţi găsesc,

Mă întreb oare cine-a-îndrăznit
Zâmbetul de pe chip să-ţi răpească?
Râsul tău cristalin ţi-a răpit,
Eşti prea trist, frunza mea cea albastră...

Poate ai fi zâmbit de-ţi ieşeam,
Doar o clipă, o clipă în cale?
Îmi zâmbeai oare dacă-ţi zâmbeam?
Spune-mi visul meu blând, scump şi mare?

Şi la bine şi la greu!!!

Sunt aici, voi fi mereu
Şi la bine şi la greu
Pentru tot omul cinstit.
Niciodată nu evit
Pe cel care mă iubeşte,
Însă, nu mă foloseşte!
Nu-mi doresc nimic să schimb
Dar, în lume când mă plimb
Şi privesc, nu pot să cred!
N-am în cine să mă-ncred!
N-am în cine să-mi pun bază,
Să-i dau o floare din vază,
Sau chiar o grădină plină,
Cu trandafiri, din inimă.
Sunt şi eu un om, ca toţi,
În lumea asta de hoţi,
Sunt un om, cum sunt destui,
Mulţi mi-ar pune pielea-n cui...
Dar, dacă atent m-asculţi,
Şi eu aş pune pe mulţi...
Doar că-s mică de-nălţime
De-aceea cred că-i mai bine
Să nu mă-ntind pân' la cui
Dar nici în copac nu sui.
Nu îmi e frică de vânt,
Dar e bine pe pământ
Când mă simt în siguranţă,
Asta-mi place mie-n viaţă.
Sunt aici, voi fi mereu
Şi la bine şi la greu!
Dacă eşti cinstit cu mine
Sunt aici şi pentru tine!