Să mă simţi, să mă auzi...

 

 

 

Până nu mi-a spus o brută
cât de groaznică-i arsura,
n-am ştiut c-am fost bătută
din iubire, şi-am ars ura.

Până nu mi-a spus furtuna
câte bice foloseşte
să-i pună ploii cununa,
credeam că mă osândeşte.

Am crezut că râul curge
doar aşa din întâmplare,
că ochiul tău mă parcurge
numai când sufletul doare.

Până n-am urcat pe munte
cu rucsacul plin de stânci,
n-am intrat în amănunte
nici sub şoaptele-ţi adânci.

Am crezut că braţu-ţi plânge
de dorul meu când îngheaţă,
că te pierde şi ajunge
râul zorilor pe faţă.

Până nu m-a vândut Iuda
iarmarocului întreg,
n-am ştiut zâmbi în ciuda
nodului, ce nu dezleg.

Am crezut că tot ce zboară
este liber şi curat,
că durerea mă doboară
dacă te-ai îndepărtat.

Am crezut că pot atinge
şarpele hrănindu-l des,
că-n sfârşit îl voi convinge
că n-am niciun interes.

Până n-am primit osânda
clipelor fără de tine,
n-am ştiut s-ascund dobânda
lacrimilor cristaline.

Am crezut că ştii întinde
braţele a sărutare,
că mă porţi oricând, oriunde,
ca şi mine-n zbor spre soare.

Am crezut că-ţi sunt fărâma
ce te-ntregeşte prin veac,
stropul ce-adoarme ţărâna
umbrelor fără de leac.

Am gândit că existenţa
dorului nepământesc
va pieri din imprudenţa
faptului că te iubesc.

Mi-am pus lacrima pe pânză
alinând gheţarii cruzi,
rostind pe-o singură frunză
să mă simţi, să mă auzi...

 

 

Printre stele

 

 

Ascult cum se zbate sub stropi reci fereastra,
Încerc să descopăr sonetul dospit,
Dar vântul-l răpeşte în noaptea aceasta
Târându-l spre visele ce-au aţipit.

Ca ploaia la pieptul tău cald mă strecor,
Mă lepăd de griji peste norul enorm,
Ascult cum se stinge în noapte-al tău dor
Privindu-te-n suflet, încerc să adorm.

Sărutul îmi sfarmă tăcerea-n  visare,
Un strop de iubire secunda răstoarnă
Iar ploaia anunţă o noapte mai mare
Decât cea trecută şi curge şi toarnă...

Mă sorbi din privire ca pe-un strop de nor
De geamătul ploii să nu mă lovesc,
Ascult cum se stinge în noapte-al tău dor
Şoptind printre stele şi eu te iubesc!

 

 

 

 

Sunt o simplă trecătoare

 

 

Mi-am certat sufletul, aspru,
Fiindcă nu a reuşit
Să-ţi aducă-n dar un astru,
Şi-n zloată s-a prăbuşit.

Am simţit, sorbindu-ţi slova
Cum mă-nvinge neputinţa,
Ca şi când doar supernova
Ţi-ar îndeplini dorinţa.

Ţi-aş fi luat sufletu-n palmă
Să ţi-l încălzesc, un pic
Dar, n-am fost destul de calmă
Şi-nţeleaptă... cum să-ţi zic?

Printre gânduri şi cuvinte
Rătăcesc şi eu mereu,
Sigură c-a lor sorginte
Vine de la Dumnezeu.

De această dată, însă,
Cred că Dumnezeu, uimit,
De atâta lume plânsă,
Chiar şi El a obosit.

Unii spun că viaţa-i viaţă
Doar dacă ştii s-o trăieşti,
Trezindu-te dimineaţă
Cerului să-i mulţumeşti.

Alţii spun c-ascund tristeţea
Oricât de mult îi apasă,
 Şi împart zilnic blândeţea,
Chiar de n-au nici pâine-n casă.

Unii au noroc, cu carul,
Alţii trec pe lângă el,
Unii îşi împart amarul
Cu un suflet de căţel.

Mulţi sunt trişti pe-această lume
Dar şi veseli sunt destui
Deşi, mulţi n-au timp de glume,
Roboţi goi şi nesătui.

Unii caută iubirea
Tocmai unde nu există,
Eu cred că şi fericirea
Putea să se nască tristă.

Cred că soarele răsare
Chiar după multe furtuni,
Întunericul dispare
Alinând oamenii buni.

Mulţi dau sfaturi deocheate,
Deşi n-au trecut nicicând
Prin dureri nemăsurate,
Dar, aruncă vorbe-n vânt...

Unii nu au strop de milă,
Nici frică de Dumnezeu,
Au tupeu, cât o cămilă
Până când dau de vreun greu.

Unii au noroc, desigur
Să întâlnească-n calea lor
Doar aroma unui mugur
Din blândeţea stelelor.

Tristă-i viaţa câteodată
Chiar de eşti adolescent,
Dar, de-ai inima curată,
Nimic nu e permanent.

Totul are un sfârşit,
Dumnezeu ştie mai bine
Cine şi când a greşit,
Şi-are grijă şi de tine.

Pentru durerea de-acum
Vei zâmbi, şi nu odată,
Eşti la început de drum
Iar lacrima ţi-e curată.

Eu n-am posibilitate
Să-ţi dau sfaturi, dar mă doare,
Fiindcă mulţi mi-au dat dreptate
Prea târziu, şi-s trecătoare...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

poem dedicat Domnitei Raluu, http://wordsinveins.wordpress.com/2013/03/21/another-me-but-the-same/

A trebuit să fiu

 

Cândva, din trupu-mi de copilă
Am dăruit, pe-acest pământ
Cinci flori, le-am îngrijit cu milă
Şi lacrimi limpezite-n cânt.

Prim înger, din sufletul meu,
Spre ceruri zborul şi-a luat
De mic, s-a dus la Dumnezeu
Să-mi pregătească drum curat.

Al doilea, trandafir sălbatic,
Cu trupul zvelt ca de felină,
Mi-a pus pe inimă jeratic
Luându-şi zborul spre lumină

A luat cu el, toată puterea
Ce o strânsesem fir cu fir
Şi mi-a lăsat numai durerea
Mormântului din cimitir.

M-a transformat într-o ruină
Ce-n lacrimi scaldă dimineaţa,
Cu sufletul topit de vină
Că n-am ştiut să-i salvez viaţa.

Încerc să îmi pansez aripa
Pentru trei brazi rămaşi cu mine,
Să găsesc leacul pentru clipa
Ce le-ar aduce mai mult bine.

Încerc să fac din lacrimi rouă
Deşi, am numai două mâini,
Un Dumnezeu, o lume nouă
Nemulţumită doar cu pâini.

Visam că voi primi vreodată
O mângâiere, cât de mică,
Visam să am mamă şi tată,
De nimeni să nu-mi fie frică.

Am dat ceea ce n-am avut
Şi mi-am dorit cu disperare
Să am, însă n-am priceput
De ce primesc lacrimi amare.

Am fost mamă dar şi tătic,
A trebuit să fiu de toate,
La schimb, nu am cerut nimic
Doar un strop de sinceritate.

Acum, când lumea împleteşte
Bune intenţii prin ziare,
Cel ce-i corect nu reuşeşte
Decât slujind peste hotare.

Acum, când colţul străzii poate
Aduce jaf, crime, urgii,
Supranumite "libertate",
Părinţii numai cresc copii.

Acum, povestea se încheie
Cu "ce-ai făcut să-mi fie bine?"
"Nimic! Sunt numai o femeie
Ce-a făcut totul pentru tine."

Numai contează nopţi pierdute,
Numai contează ce-am visat,
Crenguţele-s cu greu crescute
Şi sufletul îndurerat.

Nu pică pere mălăieţe,
Din cer nu plouă cu bucate,
Mă rog, să am la bătrâneţe
Doar linişte şi sănătate.

Mă rog, să ai, de zece ori
Mai mult decât ţi-ai fi dorit,
Să creşti, ca mine, atâtea flori
Şi să-i iubeşti pân' la sfârşit.

Eu m-am născut să şterg păcatul
Străbunilor, cu a mea viaţă,
Şi-am să câştig campionatul
De a zbura mereu prin ceaţă.

Eu m-am născut să-ntrec izvoare
Cu lacrimile mele multe,
Să dăruiesc celui ce n-are
Ochi şi urechi, să mă asculte.

Doar o clipă

 

 

O clipă doar aş vrea să fiu
Fărâmă de lumină,
Să-ţi decupez până târziu
Tristeţi de pe retină.

Să-ţi mângâi sufletul sortit
Pe veci să mă iubească,
Să te iubesc necontenit
Cu-o grijă îngerească.

O clipă doar aş vrea s-adun
În palme dezmierdarea,
Să te sărut şi să îţi spun
Cât mi-aduci alinarea.

Să-ţi împletesc un aşternut
Din norii mei de-o viaţă
Să te îmbrac într-un sărut
În orice dimineaţă.

O clipă doar să-ţi dau în dar
În noaptea asta crudă,
Să uităm de orice coşmar
Doar cerul să ne-audă.

Să-ţi dăruiesc fără-ncetare
Lumină din lumină,
Să te iubesc la disperare
Şi fără strop de vină

O clipă doar aş vrea să zbor
Cu a luminii grabă,
Să-ţi salvez sufletul din dor
Ca pe-o sfântă podoabă.

 

 

Cât te ador şi te iubesc!

N-aş vrea ca luna să-ţi şoptească

De câte lacrimi m-am ferit,

Cu razele-i să-ţi împletească

Un vis furat, neîmpărtăşit.

N-aş vrea ca luna să-mi ascundă

Silabele într-un sertar,

Versuri, ca pâinea aburindă

Să-ţi făuresc, din al meu har.

N-aş vrea ca luna să-ţi strecoare

Pe la urechi, suspinul meu,

N-aş vrea să ştii ce mult mă doare,

Destul mă ştie Dumnezeu.

N-aş vrea să-ţi dăruiesc iubite

Clipele mele de durere,

Vreau să exişti în a mea minte

Precum o sfântă mângâiere.

Aş vrea ca luna să ne-adune

Stelele într-un dans ceresc,

Din sufletul meu să-ţi pot spune

Cât te ador şi te iubesc! 

De nu cunoşti zborul

 

De nu poţi citi de la mine
Misterul care mă-nconjoară,
Nici lacrimile cristaline
Nu-mi poţi lua seară de seară.

De nu-mi poţi da nicio fărâmă
Din ceea ce-am avut cândva,
Aleg să fiu fir de ţărână
Decât să plâng în palma ta.

De nu-ţi dai seama cât de tare
Mă chinui să mă înţelegi
Că sufletul adânc mă doare,
Nicicând nu poţi să mă dezlegi.

De nu ştii să rosteşti cuvinte
Ci numai vorbe fără rost
Aleg s-aştern de-acu' înainte
Din clipele care au fost.

De nu ştii să-mi alini suspinul
Cu o privire adevărată,
 Aleg să beau pe veci pelinul
Din dragoste nemăsurată!

De nu cunoşti ce-nseamnă zborul
Pe aripi vii de fericire,
Nu poţi forţa calculatorul
Să dea delete fără oprire.

 

 

De-aş fii simplu trecător

Dacă versurile mele

S-ar strecura îngheţate

Peste pagini, printre stele,

Peste lacrimi asortate,

Mii de cioburi s-ar răsfrânge

În oceane de durere,

Toate florile ar plânge

Fără pic de mângâiere.

Dacă sufletul din mine

S-ar confunda cu ţiţeiul,

Smulgând aripi de albine

Ce sărută-n taină teiul,

Mii de stânci şi pietre grele

Mi-ar acoperi suspinul,

Aş zbura de-acum spre stele

Împletind norii cu chinul.

Dacă gândurile mele

S-ar extrage din infern,

Ar duhni a geruri grele,

N-aş avea tupeu să cern

Lacrimile astea toate,

Ce se scurg fără vreo vină

Până hăt.... târziu în noapte,

Să vă scalde în lumină.

Aş lua din flori polenul

Pentru-a le ciobi petala,

Cu cerneala şi penelul

Mi-aş împrăştia doar fala,

V-aş lovi cu nepăsarea

Trecătorului uimit

Şi-aş lăsa în urmă sarea

Rece, crudă, de granit.

De-aş fii simplu trecător

Pe aleile-nflorite,

Nu v-aş spune că-mi e dor

Să pansez stele rănite,

Mi-aş lua razele lunii

Şi le-aş găzdui pe frunte,

Iar în mrejele minciunii

V-aş zidi, urcând pe munte.

Dar, mi-e sufletul prea dornic

Iubire să plăsmuiască,

Lacrima mi-e un ceasornic,

Ce cu putere cerească

Zămisleşte mângâiere

Din lovituri şi suspine,

Din viscole şi durere,

Numai să vă fie bine!

Publicată în antologia : Romeo şi Julieta la Mizil
ediţia a-IV-a

M-aş transforma

M-aş transforma în mângâiere

Sufletul să ţi-l lecuiesc

De orice urmă de durere,

Să-ţi demonstrez că te iubesc.

M-aş transforma în adiere

Trupul să ţi-l răpesc din dor,

Învingând orice bariere

Să-ţi demonstrez cât te ador.

M-aş transforma în vis curat

La pieptul tău să-mi cuibăresc

Sentimentul adevărat,

Să-ţi demonstrez că te iubesc.

M-aş transforma într-o licoare

Să mă săruţi când ţi-ar fi sete,

Să îţi aduc doar alinare

Şi mângâieri tandre, discrete.

M-aş transforma dar, n-am putere,

Puterea-i a Celui de Sus,

Versul este a mea avere

Dar, te iubesc, sincer, nespus!

Izvor de mângâiere

Când luna se sfieşte
În ochi să ne privească,
Când noaptea îşi porneşte
Tăcerea, să domnească.

Când soarele se stinge
Plângând, în valul mării,
Când dorul tău m-atinge
Cu aripa chemării.

Când versul se declară
Izvor de mângâiere,
Când struna de vioară
Sărutul cald ţi-l cere.

Când frunza se strecoară
Pe drumul haiducesc,
Precum o căprioară
Sufletul să-ţi hrănesc.

Când codrul ne invită
Răcoarea să-i sorbim
Din frunza adormită,
Vibrând să ne iubim.