Moş Crăciune, de nu vrei...

Anul ăsta? De Crăciun?
pentru mine nu-mi doresc
niciun... borcan de magiun,
niciun vis împărătesc...

Anul ăsta, Moşul poate
să întârzie... cât vrea....
dar, la anul... cu de toate
să vină, cu dragostea,
cu dorinţe împlinite
cum n-am mai avut nicicând,
cu tot ce am azi în minte
şi ce port, de mult, în gând.

La anul, de Sărbători
vreau iubirea s-o-ncălzesc
la pieptul meu, de ninsori
şi de rele, s-o feresc.
Vreau să fiu lângă ai mei,
sănătoşi şi fericiţi,
să colindăm pentru cei
ce n-au fost nicicând iubiţi,
dar la anu' vor pătrunde
în magia dragostei...
Moş Crăciune, nu-mi răspunde,
anul ăsta, de nu vrei...

Până în viaţa viitoare

 

 

 

 

Nu mai e timp să-ţi simt sărutul
sub cerul aşternut de mine,
au suspinat norii când vântul
biciuia visele bătrâne...

Nu mai găseam drumul prin ceaţă,
negura nu se risipea,
trăiam ca şi când doar o viaţă
croisem ieri... şi se dospea...

Înverşunată-n paşi spre soare
trasam un gând asurzitor
până în viaţa viitoare,
înveşmântată-n al tău dor.

Să nu mă ştie nicio boare,
să nu m-audă niciun gest,
ascundeam gânduri şi... datoare
mă adunam să mă contest.

 

Nu mai aveam  pe pleoape urme
nici paşii nu ţi-i auzeam,
mă urmăreau să mă consume
lupii care priveau prin geam.

Speram să-ţi fie aşternutul
mai alb decât un fulg de nea,
n-aş fi-îndrăznit să-ţi uit sărutul,

să-l copiez... nu se putea.

 

 

 

Până dincolo

 

 

 

Reţin şoaptele între dinţi.
Stelele, de după boltă,
se ascund visând cuminţi
cum culeg albă recoltă
de săruturi, dezmembrate
dintr-un lan de curcubeie,
calde, tandre şi furate,
ca un suflet de femeie.

Alung gândul, nestatornic,
într-o grotă, să mocnească.
Zâmbetul apoteotic
şi şoapta ce-a vrut să nască
zeci de lovituri de bice,
le pun la păstrat, sub soare,
suferinţa să abdice,
să uit cât de mult mă doare.

Mă dor gândurile toate,
insomniile mă sorb,
mă târăsc, zâmbind, pe coate,
alung penele de corb
ce se adună-n cârduri clare,
mă îndeamnă să trăiesc
investind lacrimi amare...

mor, şoptindu-ţi: te iubesc!

unde mă doare

eşti doar un fulg fără de vină
ce te-ai întins de-un timp la soare,
un crin ce prinde rădăcină
exact aici, unde mă doare.

azvârl cu lacrimile-n stele,
lovesc cu ţipete tăcute
dar, el, din gândurile mele
parcă-i născut, of, Doamne!!!
 Du-te!

nu mai vreau să mă-ntorc acasă,
vreau să colind printre nămeţi,
sufletul parcă nu mă lasă
să sper în alte dimineţi!

nu mai vreau să primesc lumina,
îmi e de-ajuns ce-am pătimit,
nu-ţi mai întinde rădăcina
spre sufletul meu împietrit.

Blestem sub razele de soare

Când ai plecat, în zori, mi-ai pus pe suflet
Sărutul dulce, jaru-înfierbântat,
Blestem şi chin de lacrimi fără umblet
Din cerul nostru, verde-înstelat.

M-ai blestemat să nu-mi arunc privirea
Spre nicio altă umbră trecătoare,
Doar ţie-n veci să îţi păstrez iubirea
Neîntinată, lacrimă de floare.

M-au judecat atâtea guri întoarse,
Atâţia ochii mi-au pus în spate... multe
Dar, lacrimile mele pot fi stoarse
Doar de-ai tăi ochi ce ştiu să mă asculte.

Când ai plecat, în zori, mi-ai spus: "Iubire,
Mă voi întoarce de mă vei păstra
La pieptul tău şi-n gram de fericire,
Stelele noastre le vei orchestra".

Am împletit cum am ştiut mai bine
Gânduri firave pentru clipe reci
Din care, să tot guşti de dor de mine,
Să te întorci, pe veci să numai pleci!

Să fim blestem sub razele de soare,
Să fim iubirea fără de hotar,
Să ne iubim şi să-ţi rămân datoare
Cinci vieţi de dragoste să-ţi dau în dar.

Gânduri reţinute

 

 

 

Am încetat să-ţi bat în zori, în poartă,
Cu vorbe dulci, cu lacrimi nevăzute,
Am adunat în scrinul fără soartă
Iubirea toată,  gânduri reţinute...

N-am mai pictat pe chip zâmbete goale,
Nici n-am ascuns de ochii tăi iubirea,
Am păşit demn, tăcut, firesc, agale,
Pe-alea care mângăie privirea.

Am băut stropi amari de neputinţă
Cu insomnii ce mi-au marcat destinul,
Strângând la piept izvorul de credinţă
Mi-am construit aripi ce-au topit chinul.

Nu ţi-am destăinuit nicio-ntâmplare,
Cum nici tu n-o mai faci de mult, iubite,
Eşti prea departe, depărtarea doare...
Sau poate nu, nu-mi mai aduc aminte...!?!

Am încetat să-ţi spun seară de seară
Cu ce-am greşit, cât am înaintat,
Cât mă aprinde, cât o să mă doară
Sau poate nu... poate că te-am uitat...?!?

Poate că-n toată această întâmplare
Tu eşti cel ce-ai iubit cu-adevărat,
Eu mă aprind când depărtarea doare
Sau poate nu... poate că te-am uitat...?!?

 

 

Un miez de nucă

De la un timp sunt ca un miez de nucă,
Mă-nchid în mine tot mai apăsat,
Orbirea lumii sufletu-mi usucă
Şi nu-mi găsesc lichidul adecvat.

De la un timp sunt ca o frunză-n vânt
Mă las lovită de orice furtună,
Ascult uimită groaza din cuvânt
Şi mă întreb, în gând, ce-o vrea să spună.

De la un timp îmi plânge plânsu-n mine
Îmi adâncesc lacrimile pe rând,
Aştept răsplata ce mi se cuvine
Să văd şi eu de fapt ce-ascunzi în gând.

Cu ochii minţii, văd doar sărbătoare,
De iarna crudă chiar m-am săturat,
Nevăzător, cu ochelari de soare
Şi-un ger cumplit în suflet, m-am mutat.

Sub coaja nucii mi-am găsit popasul,
Mă apară de orice lovitură,
Nu-ţi cer bineţe, încă-ţi aud glasul,
Mă calcă apăsat pe bătătură.

De la un timp sunt ca un miez de nucă,
Adun în mine toată-amărăciunea,
Tu mă loveşti cu ura ta năucă,
Eu mă ridic spunându-mi rugăciunea.

Doar în El

 

 

Am ucis un gând în faşă
Devenind o criminală,
L-am lovit cu o cravaşă
Până l-am strivit pe coală.

M-am luptat cu soli de pace
Ce-ncercau să-l reînvie
Dar, o lacrimă dibace
L-a distrus pentru vecie.

Timpul încerca să-l spele
De suspine şi dureri,
Ciripit de rândunele
Prin petalele de ieri.

L-am ucis, lăsând aripa
Să plutească-n crezul său,
Ador să-mi descopăr clipa
Cu-ncredere-n Dumnezeu.

El e singurul ce-mi ştie
Sufletul misterios,
Doar în El, pentru vecie
Mă încred, visând frumos.

Cei ce vor să mă doboare
Din orice motiv minor,
Ştiu că n-au nicio culoare
Sub lumina stelelor.

 

 

Mi-aş tăia sufletu-n două

 

 

 

Uneori mi-aş tăia viaţa pur şi simplu-n două părţi,
Două drumuri diferite, două pagini, două hărţi,
Două vise împlinite, poate trei sau nici măcar
Dar, cu lacrimile mele, orice-aş face-ar fi-n zadar.

Mi-aş acoperii coşmarul şi durerile cu rouă,
Cu petale de narcise, trandafiri tăiaţi în două,
Raze de soare finuţe, mângâieri cu fulgi de nea
Dar, din nopţi, umbrele crude mi-ar ocupa orice stea.

Pe un taler al balanţei, vrând-nevrând s-ar năpusti
Toate lacrimile mele, din adâncul inimii,
Le-aş pune-n recipiente mult prea mari pentru o viaţă,
Călăuză mi-ar rămâne doar iubirea şi-o speranţă.

Uneori gândesc că poate, toate sunt din vina mea,
N-am rostit cuvântul care să-mi alunge viaţa grea,
Nici în scutec, nici în şcoală, nici măcar la tinereţe
N-am ştiut să-mi trăiesc viaţa folosind mai multe feţe.

Mi-am dus crucea cu migală chiar dacă m-a gârbovit,
Mi-am ascuns sub vers durerea şi apoi l-am dăruit,
Am pus lacrimilor rime şi le-am metamorfozat
Să pară totul o joacă de suflet cicatrizat.

Uneori când noaptea vine cu praf de stele pe vers
Mi-aş tăia sufletu-n două, să pară totul invers,
Alteori aş spăla-n lacrimi tot trecutul dureros
De-aş putea păşi o clipă pe un drum mai luminos.

Mii şi mii de vieţi

 

 

Mi-e teamă c-am să cad pe gânduri
Şi-n grabă să mă desfăşor
Ca bezna deasă peste-amurguri,
Să-mi frâng aripa... un picior...

Mi-e teamă c-am să cad sub gheaţă
Ca orice alt fulg rătăcit,
Ce s-a pornit de dimineaţă
Din noru-acela împânzit.

Mi-e teamă că-mi voi umple cerul
Cu puf de dor din nori tăcuţi
Şi voi ascunde adevărul
De mila celor trişti şi mulţi.

Mi-e teamă că-mi voi pierde gândul
Pe-alei bătute mult prea crunt
De frunzele ce-alină vântul,
Uitând ce-am fost şi cine sunt.

Mi-e teamă c-am să cern poeme
Răstălmăcite-n fulgii de nea,
Când lacrima pe pleoapă geme,
Să-nsiropeze dragostea.

Mi-e teamă aripi că-mi vei pune,
Că voi zbura peste nămeţi,
Purtându-te ca pe-o minune
În suflet, mii şi mii de vieţi.

Purtându-te pe gene

 

 

 

Ştiu să te-mbrac în gânduri
Să nu-ţi îngheţe zborul,
Născut între amurguri,
Astâmpărându-mi dorul.

Ştiu să-ţi citesc alene
Fiorii despletiţi,
Purtându-te pe gene
În clipele fierbinţi.

Ştiu să-mi transform secunda
Durerii infinite,
Remodelând izbânda
De-a te purta în minte.

Ştiu să-mi clătesc puterea
În roua ierbii crude,
Îndepărtând tăcerea
Ce sufletu-mi pătrunde.

Dar, nu găsesc aleea
Ce drumu-mi micşorează
Spre pieptul tău, de-aceea
Totul mă întristează.

 

 

 

Lacrimi albe

 

 

 

Eu ştiu să scriu chiar şi cu lacrimi albe,
Cu fulgii iernii, îngheţaţi de dor,
Ştiu să-mpletesc, în noaptea rece, salbe
Din stropii neopriţi ai ochilor.

Am învăţat să-mpletesc cu migală,
Firave gânduri calde, parfumate,
Ce tind ades să intre-n pardoseală,
Dar le ridic, cu dor îngemănate.

Ştiu să frământ poemu-n lapte dulce
Cu albul pur din nobilă durere,
Aroma lui, tristeţile să culce
Pe jar nestins, păstrat pe etajere.

Eu ştiu să-mi zvânt de lacrimă tot versul
Să-l pudrez cald, pufos şi asortat,
Când dorul vă încetineşte mersul,
Să v-il redau, cu sufletul curat.

Am învăţat, strângând fără-ncetare
Căuşul palmelor bătătorite,
Să-mi ocrotesc clipele-aducătoare
De dimineţile nebănuite.

Ştiu să culeg din ochii tăi pădurea,
Cu frunza ei, sufletul să-mi hrănesc,
Să rătăcesc, de dorul tău, aiurea,

Sub ochii tăi, ştiu să mă regăsesc.

 

 

 

Un leu şi-o picătură

Din geana lunii am cules
Parfumul ei exotic
Şi soarele l-am înţeles
De ce-o iubea platonic.

Am sustras raze de lumină
Din aştrii cenzuraţi
De norii prinşi la rădăcină,
Pufoşi, catifelaţi.

Am împletit un curcubeu
Din ale vieţii foi
Şi am rămas doar tu şi eu
Un trup din amândoi.

Din gene soarele sclipea
Parfumând universul
Iar noi, luna şi dragostea
Le cântam veşnic versul.

Luna, prin noi a reuşit
Soarele să-şi sărute,
Cerul, în schimb, ne-a dăruit
Stelele neîncepute.

Firave gânduri se unesc
Într-un mănunchi de stele
În ochii verzi când te privesc,
Iubirea vieţii mele.

Stelele-n limba lor grăiesc
Legenda noastră pură
Cum eu, un singur leu iubesc
Iar tu, o picătură.

Pot iubi între spini

"-De ce-ţi vopseşti în verde viaţa?"
M-a întrebat o curioasă,
-Fiindcă din verde-mi iau speranţa
Că nicio toamnă nu m-apasă.

Fiindcă în ochii lui, şi cerul
Tot verde e, înseninat,
Pentru că el e creatorul
Ce-n verde crud m-a inspirat.

La modă e să stai sub gânduri,
Să laşi doar razele din tine
Să se-ntrevadă, printre rânduri,
Când sufletul nu-ţi aparţine.

Îmi vopsesc viaţa toată-n verde
Să-i dau iz de copilărie,
Când toamna sub rugini mă pierde,
Să răzbesc printr-o simetrie.

Pentru că doar cu verde-mi  plouă
Pe pagini, versul pur şi cald,
Iar eu, cu palmele-amândouă
Îl dăruiesc, gerul să scald.

La modă e s-ascunzi sub haină
Tot ceea ce ai mai urât,
Să-ţi trăieşti viaţa într-o taină
Visând că eşti ceva mai mult.

Eu vopsesc viaţa-n verde aprig
Ca orice om, pe veci, să vadă
Că pot iubi-ntre spini, ce frig
Dar, nu o fac doar de paradă.

Pedeapsă fără de păcat!

Cu gheare crude de-ntrebare

Simt timpul cum mă înconjoară,

Eu n-am motiv să-mi cer iertare

Dar, neîncrederea doboară.

Mă-ntreb cât pot să fiu de dură?!?

Mă-ntreb cât pot să te iubesc?!?

Când vei ieşi de sub armură

Voi reuşi iar să zâmbesc?

Timpul se scurge-ncet şi bine

Clipa nu pot să o zidesc,

Nici n-am încredere în mine,

Nu ştiu cu ce-am să mai gândesc...

Furtuna-mi stă înfiptă-n minte,

Mă doare... arde... mult prea tare

Deşi, te iubesc ca 'nainte,

Eu n-am motiv să-mi cer iertare.
.

Mi-e teamă, dragul meu, mi-e frică

Să nu strivesc clipa de zid

Iar, zidul rece nu-mi explică

Aroma aceasta de perfid...

Am obosit să port pe glezne

Vinovăţii închipuite,

Din dragoste... am iertat lesne

Totuşi, îmi stăruie în minte...

Ce timpuri de rebut trăim!!!

Eu... ca pe vremuri te iubesc!!!

De-abia aştept să ne-ntâlnim

 Dar, lacrimile podidesc...

Mă cred doar norii mei pufoşi,

 Ei ştiu ce-ascund sub pardesiu,

Cum să-ntreb ochii tăi frumoşi

Ce văd? Deşert, abur, pustiu???

 Am obosit să port pe tâmple

Pedeapsă fără de păcat!

Vreau să ştiu ce-o să se întâmple?!?

Nimic nu mi-ai clarificat!

M-am săturat să calc pe zgură,

Sufletu-n mine-i ars de mult,

Sunt doar o simplă picătură

Ce scrie şi vreau să te-ascult!

Mi-aş pune inima pe rânduri

Mi-aş pune aripi, astă seară,
La pieptul tău să pot zbura,
Să mă transform în căprioară
Din vis, să îţi pot murmura
În şoaptă, versuri de iubire
Din sufletul meu adunate,
Pe trupul tău să se răsfire
La fel în fiecare noapte.

Ţi-aş cânta versuri de baladă
Brodate-n nopţile cu lună,
Stelele-aprinse să mă vadă
Cât te ador, ca o nebună.
Ţi-aş colora visul frenetic
Când soarele va îndrăzni
Să se trezească asimetric
Pe cerul nostru-n zori de zi.

Mi-aş pune inima pe rânduri
Să-ţi spună cât îmi e de greu
Să te pierd un minut din gânduri,
Când eşti departe, dragul meu.
Mi-aş pune aripi de zăpadă,
Cu un sărut să le topeşti,
Cu zeci, cu sute, o cascadă...
Să te iubesc, să mă iubeşti.