Veşnic la pieptul tău

 

 

Am aflat ce se întâmplă
când cuvintele îmi curg,
îmi aşezi în zori pe tâmplă
sărutul pentru amurg.

Când în noapte-ţi aud glasul
ce-mi aduce alinare,
îmi înnobilează pasul
cu-o singură sărutare.

Silabele îngheţate
de deasupra stelelor,
se-ascund undeva în noapte
să-mi ureze somn uşor.

Iar, în zori, când roua plânge
toate clipele pierdute,
şoapta ta mă reparcurge
printre vise neavute.

Zbor din cuib seară de seară
să-ţi sărut gura fierbinte,
sufletul să numai doară
cum se întâmpla înainte.

Liniştea să mă cuprindă
strâns de tot la pieptul tău,
dragostea să ne aprindă
pe vecie, dragul meu!

Am aflat, scria pe stele,
şi luna-a recunoscut
că în versurile mele
iubirea a renăscut.

 

Chiar dacă nu vei mai veni

Am scris cât te iubesc pe-o frunză
Dar, s-a uscat a doua zi
Îngăduind să mă pătrunză
În suflet, cu săgeţi târzii.

Pe razele fierbinţi de soare
Mi-am iscălit iubirea-n zori,
Pe ploi şi vânturi uimitoare
Ce-au pus sechestru pe ninsori.

Am încercat să scriu pe vreme,
Ceea ce simt, nimic în plus,
Pe ceasul încleştat, ce geme
Pe paginile ce-au apus.

Am scris pe stele, fără număr,
De parcă aş fi vrut să pun
Pecete peste-al nopţii umăr
Şi Cerului să mă supun.

Pe vata norilor am scris,
Să pară mai pufoşi un timp,
S-au rătăcit şi mi-au transmis
Să-mi caut liniştea-n răstimp.

Am scris, cu gândul că-n tăcere
Îţi vei clădi alt univers
Şi-n urmă vei lăsa durere,
Pe care s-o transform în vers.

Ţi-am dezmembrat clipă cu clipă,
Te-am regăsit şi te-am pierdut,
Se zvântă şi se înfiripă
Iubirea ce ne-a conceput.

Eu curg ca un izvor de lacrimi
Pe paginile sângerii,
Să te iubesc plină de patimi
Chiar dacă nu vei mai veni.

Pe strune-n pragul înserării
Îţi voi aşterne alt poem
Şi tot n-am să te dau uitării
Chiar dacă, nici n-am să te chem.

Protecţie

 

 

 

Aveam de gând în astă noapte
Să-ţi răpesc dorul din privire,
Să-mi resemnez, cât se mai poate,
Tăcerile din amintire.

Aveam de gând să-mi răstorn dorul
În palma cerului furat
Dar obosise, visătorul,
La ceas târziu, abandonat.

I-am pus pe aripi, praf de zbor
Să-i ţină liniştea aproape,
I-am împletit din al meu nor
Un vis curat, purtat pe ape.

Mi-a dăruit, de pe retină,
Stropi de iubire neştirbită
Şi-am împletit din ea lumină
Să te păstrez ca pe-o pepită.

Aveam de gând să-ţi spun că somnul
M-a asaltat cu vise reci
Dar, de coşmar m-a ferit Domnul,
Când ai fost nevoit să pleci.

 

 

 

Curg izvoare

Am urcat din nou cu-o treaptă
Mai sus decât se cuvine,
Să văd noaptea cum aşteaptă
Să-i spun că, mi-e dor de tine.

Am urcat să sărut luna
Cu-aceeaşi îndemânare,
Cum o fac întotdeauna
Când vărs lacrimile-amare.

Liniştea se aşternea
În cămaşa-i vaporoasă,
Dorul tău mă urmărea...
Zburam departe de casă...

Cu un nor mai sus, visarea
Se spăla pe ochi cu tine,
Răpindu-mi îndemânarea
Zborului cu aripi fine.

I-am mimat ceva în barbă,
Lacrima să nu-mi aud
Şi-am pornit-o fără grabă,
Gândind verde, verde crud.

Trup sleit de suferinţă
Se-nalţă fără sfială,
Eram frageda fiinţă
Într-o lume ancestrală.

Norii-mi îndulceau suspinul
Sufletul să nu-mi îngheţe,
Să nu fiu nicicând festinul
Aştrilor cu multe feţe.

Pâlpâind în insomnie
Bolta am atins-o-n zbor,
Curge versul pe hârtie,
Curg izvoare de-al tău dor.

 

 

 

 

La mulţi ani, români, confraţi!

 

 

Stau închisă-n a mea minte
Şi privesc cu indignare
Jocurile de cuvinte
Aruncate la-ntâmplare.

Unul strigă că vrea totul
C-ar da-n schimb încă pe-atât,
Altul nu-şi găseşte locul
Împărţind nimic la cât.

Unul se-nţoleşte-n aur,
Altul într-un sac de box,
Pâinea-i furată de-un graur
Şi-nmulţită la xerox.

Văd cum cerul se frământă
Sub minciuni şi laşităţi,
Totuşi, ciocârlia cântă
Strivită de nedreptăţi.

Unul munceşte cât zece
Să-şi hrănească derbedeul
Care-n sfaturi se întrece
Deşi, nu ştie ce-i greul.

Fluviul nostru-n hohot plânge,
Mulţi ar înghiţii, îndată,
Însă apa nu-i ajunge
Şi ea e de-un timp furată.

Unu-n zori răstoarnă casa
Fiindcă-a visat libertate,
Vinde sufletul şi rasa
Pornind în societate.

Unul tremură pe-o bancă,
Altul la solar domneşte,
Privesc ca orice româncă
 Închisă-n mine, fireşte...

Tac şi scriu, aşa-i la modă,
Fără niciun rezultat
Adun slove într-o odă,
Cântând visul spulberat.

Unu-nfipt în picioroange,
Printr-o portavoce zbiară
C-ar avea iubirea-n sânge
Dac-ar primii o comoară.

Unul jură că-şi dă viaţa
Şi vederea pentru pace
Dar, sub masca lui stă gheaţa
În costum la patru ace.

Voiam să scriu o urare
Pentru ţărişoara mea,
Într-o zi de sărbătoare
Să-i alin viaţa prea grea.

De mă vor citi păgânii,
Le doresc ce-mi vor ei mie,
Însă pentru toţi românii
Sănătate vreau să fie!

De mă vor citi duşmanii
Şi-or zâmbi cu burta plină,
 În timp ce-şi vor scălda banii,
Să-şi spele mintea de tină.

De mă vor citi argaţii,
Obosiţi şi-ndureraţi,
Ignorând toţi candidaţii,
La mulţi ani, români, confraţi!

Nu sunt sculptor de zăpadă

 

 

 

Sus, în vârful meu de munte,
Lângă norul alb, pufos
Se-aşează, să mă asculte
Un vultur, maiestuos.

Curg, ca un izvor fierbinte
Din pocalul de cristal,
Dăruind ce am în minte,
Nu-mi doresc vreun piedestal.

Sus, în vârful meu de munte,
Lângă norul alb, plutesc,
Sufletu-mi nu vrea s-asculte
Circul ieftin, vid, grotesc.

Vulturul, cu-a lui aripă,
Îmi pune sare pe rană
Să-mi oprească într-o clipă
Sângerarea mea umană.

Stau pe vârful meu de munte,
Nu pot picura la vale,
Din râpă poa-să m-asculte
Toţi şerpii ce-mi ies în cale.

Nu sunt sculptor de zăpadă,
Nici gheţar în devenire,
Singur nor am în ogradă,
Din el dăruiesc iubire.

 

 

Ascultă-mi inima

 

 

Ascultă-mi inima, îmi cântă
A jale pentru tot ce-a fost,
Ochii de lacrimi mi se zvântă,
A trecut, nu mai are rost.

Ascultă-mi gândul, cum te strigă
Vibrând, la orice adiere
Când un sărut de-al tău câştigă
Iubirea fără bariere.

Ascultă-mi liniştea din mine
Cum te trezeşte cu un tril
Din visul ce nu-ţi aparţine,
Cu-n sărut tandru de copil.

Ascultă-mi lacrima fierbinte
Cum picură în nopţi târzii,
Când îmi pătrunzi adânc în minte
Şi dispari doar în zori de zi.

Ascultă-mi visul ce se-ndreaptă
Spre pieptul tău să-l ocroteşti,
De-o lume rece şi nedreaptă,
Când te îndeamnă să zâmbeşti.

Ascultă-mi versul cum se-aşterne
Pe pagina, doar pentru tine
Clădind aromele eterne
Neînţelese de oricine.

Ascultă-mi inima cum bate
La uşa sufletului tău,
Te-aşteaptă să fugim departe
Doar noi şi bunul Dumnezeu.
 

E timpul

Cobor, pentru o clipă
Din norii parfumaţi
Cu-a versului risipă,
În ochii-ţi migdalaţi.

E timpul să-mi dai viaţă
Şi liniştea dorită,
E-o nouă dimineaţă,
Vreau să mă simt iubită!

Să te îmbrac în versuri
Iar tu în sărutări,
Să ignorăm abisuri
Zburând până în zori.

E timpul să-mi dai haina
Tristeţii, la o parte,
Să ne hrănim cu taina
Iubirii adevărate.

Să ne luăm de mână,
Să ne iubim curat,
În urmă să rămână
Visul, ce m-a furat.

E timpul să-mi dai luna
Şi soarele fierbinte
Cu-o clipă, numai una
Şi multe înainte!

O clipă cât o viaţă
Să împletim cu vers,
Să-ţi fiu o dimineaţă,
Să-mi fii un univers!

Imperiul lacrimilor

Indiferent de ce-mi vei spune
Când stelele vor aţipi,
Voi ştii că din aceasta lume
Mi-am luat culoarea aripii.

Ştiu uşa când se va deschide
Deşi, nu crezi, eu ştiu deja
Că universul va decide,
Sub aripi te voi proteja.

Acum n-am timp, aşa se pare,
E prea târziu pentru tăceri,
Mă vei iubi la disperare
Cum am făcut-o şi eu, ieri.

Să mă urmezi, nu-i vremea încă,
Rămâi să mă iubeşti un pic
Ca pe o lacrimă de stâncă
Care nu ţi-a pretins nimic.

Voi fi acolo, printre stele,
Voi străluci din întâmplare
Când toate paginile mele
Vor deveni o alinare.

Mă voi plimba din rază-n rază
Să-ţi mângâi ochii-n seri ceţoase
Când luna rece, lent valsează
Prin amintirile frumoase.

Să-ţi sărut lacrima născută,
Probabil dup-un vis mărunt,
Şi-apoi în apă neîncepută
Să mă transform în amănunt.

Indiferent de ce-mi vei spune
Când stelele vor adormi,
Cu mine, lacrima apune
Pe-aleea-n care voi domni.

Mă mut în nori!

Mă mut pentru un timp în nori!
Mi-am luat provizii şi putere,
Să nu mă cauţi, sunt culori
Pe care voi sta de plăcere.

Mă mut în era parfumată
Şi-aşa, se pare c-am lipsit
De pe planeta îmbibată
Un veac şi... s-a cam îmbâcsit.

Mă mut acolo, e mai bine,
Decât să stau, să te plătesc,
Mă voi retrage cât mai ţine
Mirajul ăsta nebunesc.

Să nu mă cauţi, te implor!
Mi-am luat concediu plumburiu,
Să fug de mine sus pe-un nor,
Să nu m-aud, să nu mă ştiu...

Gândul să mi-l aud zbierând,
Răcnind sub ropot de furtuni,
Să-l văd în flacără arzând
Şi transformându-se-n tăciuni.

Să nu mă cauţi, nu mai sunt,
Poate voi reveni cândva
Dar, nu voi privi spre pământ
Oricâte stele vor cădea.

Să nu-mi trimiţi nicio scrisoare,
Acolo nu ştiu să citesc,
De-acolo, totu-i o splendoare,
Nici măcar praful nu-l zăresc.

Aici mă mint că va fi bine,
Mă mint că va fi minunat
Dar, numai norul meu mai ţine
La sufletul cel zdruncinat.

Să nu mă cauţi, am plecat
Pe nori, doar să mă odihnesc,
Deşi nu crezi, eu m-am jurat
Şi n-am motiv să chibzuiesc.

Pe norii mei urc zi de zi,
Să ignor spini otrăvitori
Ce mă lovesc cât ai clipi,
Să nu mă cauţi, sunt în nori!

Un copac

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.



Sunt un copac, din frageda-mi pruncie
Mă îndeletnicesc cu ocrotirea,
Salvarea mugurilor de sălbăticie,
Să ofer lumii mele nemurirea.

Sunt un copac, nici nu-mi aduc aminte
Să fi fost un vlăstar cu frunza mică,
M-au năpădit grijile înainte
Să simt cum adierea mă ridică.

Sunt un copac cu fructe mari, cărnoase,
Dăruiesc umbră, hrană, adăpost
În zilele fierbinți, în nopți geroase,
Cer liniște și pace contra cost.

Sunt un copac, cu lacrima sărată
Mi-am udat rădăcina zi de zi,
Tulpina mea, de urme e brăzdată
Dar, n-am să mă opresc a înfrunzi.

Sunt un copac, de Dumnezeu hrănit
Cu rouă, mângâiere și căldură,
În ciuda iernilor am înflorit
Ca primăvara, într-o picătură.