Dialog

 

 

 

- Tu ce mai faci? Cum te descurci cu viața?
Eu o împart cum mă pricep mai bine,
deși n-am reușit să-nlătur ceața
de când pășesc prin lume fără tine.

Am încercat să zburd cu-altă aripă,
am încercat să te ascund în ger,
n-am reușit s-o fac, în nicio clipă
ești tot aici, în sufletu-mi stingher.

- Cum poți clipi fără să-mi simți privirea?
Eu pot s-o fac silabisindu-mi Iadul,
te port aici, clădindu-mi nemurirea
și te alung mereu, dar nu rup gardul.

- Tu ce mai zici? Cu cine-ți mai pierzi timpul?
Eu mă ascund sub vreascuri de verdeață,
mă liniștesc pictându-mi anotimpul
cu frunze ruginite-n siguranță.

- Cum poți lipsi din singura mea viață
atât de mult, încât nu mai pot duce
nici lacrimă, nici dor, nicio... speranță?!?
Nu crezi că e prea grea așa o cruce?

Am încercat să îmi opresc apusul
cu zori pictați din raze aurii,
dar nimeni nu-i ca tine... ești opusul
nimicului... și-am să te-aștept să vii.

Niciun lup din lupii stânii

Lup flămând urlând a ploaie
noaptea veşnică dezbină,
lacrimi albe, curg... şiroaie
urlă codru-a rădăcină

din adânca-i ignoranţă
luna-şi taie o felie,
o trimite în vacanţă
pentru steaua arămie.

vântul şuiera bezmetic
fluturându-şi coastele,
gerul smulge asimetric
fluturii, lacrimile...

nopţi de zgură mohorâtă
retezând orice scânteie
peste lacrima căzută
dintr-un suflet de femeie.

lună..., veşnică şi crudă...,
niciun lup nu e în stare
să-ţi zărească geana udă
de atâta nepăsare.

niciun lup din lupii stânii
n-a putut să-mi soarbă gheaţa,
zadarnic i-am dat furtunii
tinereţea, moartea, viaţa...

Dragoste fără hotar

 

 

 

 

Sufletul îngenunchiat îl loveşti cu uşurinţă
Fără-a consulta vreun astru,
Vreun registru mai de soi...
Şi spuneai că ai iubire, bunătate şi credinţă,
Că-n oceanul tău albastru
Îneci lumea dintre noi...

Îmi spuneai că visul curge peste toate nopţile
Înnorate, albe, crude,
Îmbâcsite cu noroi...
Că-n iubire pot pătrunde, rupând toate porţile,
Miezul nopţii ne aude
Împărţind lumea la doi...

Veştejeşti toţi trandafirii pe care mi i-ai trimis,
Dai cu pietre fără număr,
Fără să clipeşti măcar...
Poate-o singură secundă mă poţi rătăci prin vis,
Odihni pe al tău umăr,
Dragoste fără hotar...

De ce ţi-aş cere Soarele sau Luna?

 

 

 

De ce ţi-aş cere, astăzi, când văd bine
Că am mai mult, deşi, nu mi-am propus
Să am nicicând mai mult ca tine
Şi totuşi, vine, vine încet... de Sus.

De ce aş încerca să-ţi cer vreodată,
Să-mi umplu cu minciună conştiinţa
Când pentru mine, astăzi, înc-odată
Mi s-a îndeplinit, din patimă, dorinţa.

De ce m-aş pierde-n lacrimi fără număr,
Când văd prea bine ceea ce n-ai fost
Şi nu vei dovedi că eu enumăr
Din calendar, lozinci fără de rost.

Nu este loc pe pajiştea imensă
Să-ntind uitarea la uscat, sub soare,
Se-mparte cerul ca dup-o aversă
Şi-adună în căuşul timpului culoare.

Migrez din lacul împletit de tine
Cu sălcii, fluturi albi cu gând precis
Şi-mi refac drumul ce mi se cuvine
Încet, încet cu tine-n gând şi-n vis.

Balsamul ce-mi alină suferinţa
Se scurge-ncet dar, nu mă poticnesc
Deşi tu taci, călcându-mi năzuinţa
Cu tălpi de gheaţă ce mă îngrozesc.

Cum aş putea să urc pe-aceeaşi sfoară
Pe care-am împletit-o amândoi,
Mărturisind un zbor ce-o să mă doară
Cât voi trăi,  prin vreascuri şi noroi?!?

Prin junglă văd cum rătăceşti de-o vreme
Înlăcrimat şi plin de suferinţă,
Aduni şi limpezeşti mii de probleme
Dar, n-ai atins ca mine... biruinţă.

În urma ta presărai doar petale,
Acum nici şoapte nu elaborezi,
Eu?!? Dăruiesc iubire în pocale
Strop după strop, cum nici n-ai să visezi.

Ce pot să fac?!? Aştept să vină clipa
Când vei avea curaj să-nvingi minciuna,
Să îmi recapăt zborul şi aripa,
Nu îţi voi cere soarele sau luna.

Sunt o simplă trecătoare

 

 

Mi-am certat sufletul, aspru,
Fiindcă nu a reuşit
Să-ţi aducă-n dar un astru,
Şi-n zloată s-a prăbuşit.

Am simţit, sorbindu-ţi slova
Cum mă-nvinge neputinţa,
Ca şi când doar supernova
Ţi-ar îndeplini dorinţa.

Ţi-aş fi luat sufletu-n palmă
Să ţi-l încălzesc, un pic
Dar, n-am fost destul de calmă
Şi-nţeleaptă... cum să-ţi zic?

Printre gânduri şi cuvinte
Rătăcesc şi eu mereu,
Sigură c-a lor sorginte
Vine de la Dumnezeu.

De această dată, însă,
Cred că Dumnezeu, uimit,
De atâta lume plânsă,
Chiar şi El a obosit.

Unii spun că viaţa-i viaţă
Doar dacă ştii s-o trăieşti,
Trezindu-te dimineaţă
Cerului să-i mulţumeşti.

Alţii spun c-ascund tristeţea
Oricât de mult îi apasă,
 Şi împart zilnic blândeţea,
Chiar de n-au nici pâine-n casă.

Unii au noroc, cu carul,
Alţii trec pe lângă el,
Unii îşi împart amarul
Cu un suflet de căţel.

Mulţi sunt trişti pe-această lume
Dar şi veseli sunt destui
Deşi, mulţi n-au timp de glume,
Roboţi goi şi nesătui.

Unii caută iubirea
Tocmai unde nu există,
Eu cred că şi fericirea
Putea să se nască tristă.

Cred că soarele răsare
Chiar după multe furtuni,
Întunericul dispare
Alinând oamenii buni.

Mulţi dau sfaturi deocheate,
Deşi n-au trecut nicicând
Prin dureri nemăsurate,
Dar, aruncă vorbe-n vânt...

Unii nu au strop de milă,
Nici frică de Dumnezeu,
Au tupeu, cât o cămilă
Până când dau de vreun greu.

Unii au noroc, desigur
Să întâlnească-n calea lor
Doar aroma unui mugur
Din blândeţea stelelor.

Tristă-i viaţa câteodată
Chiar de eşti adolescent,
Dar, de-ai inima curată,
Nimic nu e permanent.

Totul are un sfârşit,
Dumnezeu ştie mai bine
Cine şi când a greşit,
Şi-are grijă şi de tine.

Pentru durerea de-acum
Vei zâmbi, şi nu odată,
Eşti la început de drum
Iar lacrima ţi-e curată.

Eu n-am posibilitate
Să-ţi dau sfaturi, dar mă doare,
Fiindcă mulţi mi-au dat dreptate
Prea târziu, şi-s trecătoare...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

poem dedicat Domnitei Raluu, http://wordsinveins.wordpress.com/2013/03/21/another-me-but-the-same/

Dor scrijelit

 

 

 

 

În chingi mi-e sufletul, de vreme,
Zadarnic îl hrănesc cu vise,
Izvorul numai curge, geme
Supus multor furtuni permise.

Lividă-i pagina iubirii,
Firavă ca o păpădie,
În genunchi, umbra amintirii
Păstrează sfânta rugă vie.

Alene mestec câte-o frunză,
Să-mi acresc doar un pic ideea
Ce-a devenit de-un timp confuză,
Rememorându-mi odiseea.

Un fir de vrajă se strecoară
Precum o rază, din văzduh,
A lenevit în călimară
Şi izbucneşte, pui de duh.

Se-aşează ca un fir de praf
Ciudat şi parcă fără sens
Dar, fiecare paragraf
Ascunde-un gând trăit intens.

Răcnetul şi-a frânt puterea
Aparent de neînvins,
Şoaptele-ndulcesc durerea,
Dragostea mea nu s-a stins.

Limpezesc pleoapele-n noapte
Când e adormită zarea,
Strâng în călimară şoapte
Să-mi pot colora visarea.

Caldă, imortalizată,
Mă încălzeşte-a ta privire,
Parcă şi-aud dintr-o dată
Două şoapte de iubire.

Timpul surd şi depărtarea
Nu au cum a mă-nţelege,
Dorul crud înghite marea
Chiar cu valuri vitrege.

Totuşi, din noian de vise
Ce se zbat sub perna dură,
Câteva gânduri stau scrise
De aceeaşi picătură.

Ştiu c-ai să zăreşti iubirea
Ce mocneşte-n dor cumplit,
Ascunsă-n înşiruirea
Cuvântului scrijelit.

Purtându-te pe gene

 

 

 

Ştiu să te-mbrac în gânduri
Să nu-ţi îngheţe zborul,
Născut între amurguri,
Astâmpărându-mi dorul.

Ştiu să-ţi citesc alene
Fiorii despletiţi,
Purtându-te pe gene
În clipele fierbinţi.

Ştiu să-mi transform secunda
Durerii infinite,
Remodelând izbânda
De-a te purta în minte.

Ştiu să-mi clătesc puterea
În roua ierbii crude,
Îndepărtând tăcerea
Ce sufletu-mi pătrunde.

Dar, nu găsesc aleea
Ce drumu-mi micşorează
Spre pieptul tău, de-aceea
Totul mă întristează.

 

 

 

Zorii ce vin

De ce încă mai cred în şoapte

Când nimeni nu le mai aude,

Când întunericul din noapte

Adânc în adevăr pătrunde?

De ce încă mai sper că ploaia

Vă spăla ziua mincinoasă,

Când veşnic umblă Gheonoaia

Strident fardată şi hidoasă.

De ce încă mai cred că fiara

Prin dor se poate îmblânzi,

Când încă se topeşte ceara

În lacrima de peste zi?

De ce îmi pasă-aşa de tare

De fiecare fulg de nea,

Topindu-mă? Din întâmplare,

Ştii ce înseamnă iarna grea?

De ce mai cred că nu se poate

Să tratăm cu indiferenţă,

Înaintând târâş pe coate,

Cerul, ucis din imprudenţă?

De ce încă mai cred în vise

Când insomnia mă loveşte,

Iar rândurile-acestea scrise

Nici orbul nu le mai citeşte?

De ce mai cred în puritate

Când ceaţa-i tot mai îmbâcsită

Când după colţ, plângând se zbate

Luna, ce pare adormită?

De ce mai cred? E-a mea voinţă

Să cred că se va lumina

După atâta suferinţă,

Zorii ce vin, vor alina.

Rămân un suflet

Ai ales să-mi torni otravă

Dintr-o cupă aurie

Iar acum, te dai bolnavă

Sperând că sunt o piftie.

Ai ales cu a ta mână

Sufletul să mi-l hrăneşti

Cu esenţă de furtună

Însă, n-ai să izbuteşti.

Ai ales de-acuma drumul,

Fără mine poţi zbura,

Eu rămân să port costumul

Pur, precum inima mea.

Române, cât mai poţi dormi???

Eu nu am aur, nici putere,

Copiii-mi sunt a mea avere,

N-am diplome de niciun fel,

Dar, nici nu-mi pasă, am un ţel,

Îmi iubesc ţara şi pământul

Până îmi voi găsi mormântul.

Îmi iubesc limba românească

Dar, vai de glia strămoşească!

Ne călcă în picioare toţi,

Ne conduc doar bandiţi şi hoţi

Iar noi votăm, votăm la ei...

Adunătură de mişei.

Popor român, dormi, nu eşti treaz?

Niciunul nu este mai breaz!

Toţi vor puterea-n mâna lor,

De noi, cei mici dar mulţi, ce-i dor?

Ei cu vapoare şi maşini

Iar noi, de rate suntem plini,

Dormim 3, 4 ore-n zi

Iar ei se întrec a ne zâmbi

De parcă suntem toţi fraieri,

O ţară plină de şomeri.

Ne sinucidem, ciondănim,

Ei ignoră, noi ne rănim,

Ei sunt boieri, noi muncitori -

Conduşi de inculţi şi putori.

Ne-au turnat ură cu găleata

În suflete, noi cu lopata

Vrem sărăcia s-alungăm

Dar tot în ea ne înecăm.

Pe referendum cheltuim

Bani grei, şi totuşi chefuim

Pe la bodegi, pe la terase,

Cu berea-n mână, fără case

Şi fără pâinea cea de mâine,

Viaţă de rob, viaţă de câine,

Ne îmbătăm şi ne drogăm,

În datorii ne îngropăm

Iar ei de-acolo ne privesc

Şi ne zâmbesc din jilţ regesc.

Speranţa ne-a murit 'nainte

Să putrezim noi în morminte.

Ne-au vândut ţara pe felii,

Române, cât mai poţi dormi???

Numai din motivele mele, nu caut mai multe poze să postez aici, nu cred că merită blogul meu să fie spurcat de aşa fel de ....

Între arşiţă şi ger

 

 Printre clipe şi secunde,
Între arşiţă şi ger,
Îmi strecor pasul pe unde
N-a trecut nici-un mister.

S-a oprit în palma mea,
S-a rostogolit uşor
Şi-a zburat spre altă stea,
Ca un simplu luptător.

Printre degete s-a scurs
Ca o apă curgătoare
Deşi, zilnic a parcurs
Drum de la pământ la soare.

S-a oprit pentru-o secundă
Ochii verzi să îi privesc,
Iar de-atunci lumea inundă
Sub cerul dumnezeiesc.

Între arşiţă şi ger,
Plantă de ecuator,
Port în suflet un mister
Ca un simplu muritor.

S-a-ncercat de-atâtea ori
Dezgroparea lui forţată
Dar, l-am ascuns după nori
Să-l pot păstra viaţa toată.

Între arşiţă şi gheaţă,
Plantă de ecuator,
Am descoperit în viaţă
Lacrimile arse-n dor.

De-aş descoperi şi taina
Ascunsă în ochii verzi,
Aş arunca-n flăcări haina
Ce-o port doar să nu mă vezi.

S-a oprit secunda vidă
Între arşiţă şi ger,
Ziua e mult prea toridă
Să-ţi dezvălui vreun mister.

Îmi strecor pasul grăbit
Într-o lume îngheţată
Sperând că eşti fericit
Să pot fi şi eu... vreodată.

 

Un înger trist, ca o redută

Privesc adânc în ochii lui
Deşi, privirea-i e pierdută,
Parcă ar fi al nimănui...
Un înger trist, ca o redută.

Oare cine-a avut curaj
Să-i pună hamul peste trup
Şi-n zori să-i dea proaspăt furaj?
Osânda vreau să-i întrerup.

E hamul greu şi ochii-s trişti,
Împovăraţi de-atâtea zloată,
De-ai să-i priveşti, dacă insişti,
Cred c-ai să zăreşti lumea toată.

Se-ascund în ei atâtea clipe
Şi-atât de multă-ngăduinţă,
De parcă-n şoaptă vor să ţipe
Luptând cu orice suferinţă.

Azvârle hamul peste zări,
Spre stele albe să plutim,
Să adunăm lacrimi din flori,
O boltă nouă să-mpletim.

Din firul ierbii să luăm viaţă
Hrănind iubirea cu petale,
Să adormim de dimineaţă
În emisfere boreale.

Clipa în care tu nu eşti

Vreau să mă spăl de ploaie sub stropii reci de apă,
Să sorb din picătura unui ocean imens,
Aştept ceva-ul care în veci n-o să înceapă,
Frângând sufletul fraged ce l-ai învins, l-ai şters.

Vreau să mă spăl de lacrimi în ploaia milostivă,
Să-mi lepăd disperarea de-a înota-n nisip,
Vreau multe, mult prea multe, dorinţa mea-i tardivă,
Vreau să te şterg din suflet totuşi, spre tine ţip.

Vreau ploaia să mă rupă în mii de bucăţele,
Să-mi macine durerea ce-o laşi în urma ta,
Să-ntorc sufletu-n pagini, să mă înalţ spre stele,
Să-ţi simt iar răsuflarea învingând planeta.

Vreau să te-ascund în mine, adânc să nu mă ştie
Nicio planetă albă, nici stelele măcar,
Să te înec în gânduri, cu luna argintie
Pe care mi-ai trimis-o de-atâtea ori în dar.

Vreau să te-ascund sub pagini şi sub cerneala-ţi verde
Să-mi smulg inima-n grabă cu-n ac de gămălie,
Să-mi împletesc cuvântul ce-n lipsa ta se pierde
Devenind doar o boare roasă la temelie.

Vreau să te uit dar, totul în preajma mea loveşte,
Nimic nu mă mai cheamă, nimic nu mă ridică,
Nici măcar ploaia-n care ne-am răsfăţat regeşte
Nu-mi spală primăvara, soarele-n cer abdică.

E noapte-n poezie, e trist şi glacial,
Se spulberă iubirea, se duce spre poveşti,
Nu pot să opresc ploaia, nu pot opri un val,
Nu pot păşi spre clipa în care tu nu eşti.

Condamnaţi-mă pe viaţă!

Sunt produsul muzei mele,
N-are rost s-aplaudaţi,
Praf inert din cozi de stele,
Mai bine mă condamnaţi.

Am răpit privirea, gândul
Din sufletul ce-l iubesc
Şi v-am împletit cuvântul
Încercând să vă hrănesc.

Condamnaţi-mă pe viaţă,
Biciuiţi-mă-n neştire,
Asta mi-e reala faţă,
Nu are ce să vă mire!

Sunt un strop purtat de vele
Printre-ale furtunii valuri,
Descriu dragostea din stele
Ce se zbate între maluri.

Condamnaţi-mi trupul care
Refuză să mai dea gheaţă,
Daţi-mi cupa cu uitare,
Condamnaţi-mă pe viaţă!

Recunosc, sunt vinovată,
Am sustras şi-am dăruit
Muzei, slova-nlăcrimată,
Recunosc că am greşit!

Sunt numai produsul muzei,
N-am să vă cerşesc clemenţă,
Ochii lui, seninul frunzei
Mi-a turnat în vers esenţă.

Eu nu am stabilitate
Fără glasul lui ceresc,
Recunosc că-n libertate
N-am dreptul să mai trăiesc.

Voi, cei ce nu ştiţi ce-nseamnă
Să iubiţi cu-adevărat,
Sufletul nu vă îndeamnă
Să mă loviţi neîncetat?

Sunt dispusă-n rugul aprig
Să ard, fără consolare,
Nu voi plânge, n-am să strig
Biciuiţi în continuare!

Pagini albe

Implor fila goală să-mi scrie

Cuvântul ce nu-l pot rosti,

Mi-e groază de noaptea pustie

Şi-n lacrimi aştern doar prosti.

Veşmânt de cuvinte nespuse

M-apasă pe tâmpla fierbinte,

Sunt umbrele zilei apuse,

Tablou de aduceri aminte.

Implor fila goală să tacă,

Sub lacrimi să nu mâzgălească,

Prin umbre lumină să facă

Iar, luna din cer să zâmbească.

Potop de cuvinte mi-aruncă

În noaptea ce s-a irosit,

Durerea-i mai grea ca o stâncă,

În stânci am săpat negreşit.

Implor fila goală s-alunge

Grotescu-i sărut de coşmar,

Aş vrea să mai scriu dar, aş plânge

Să-înec orice arcă cu-amar.

Mă plouă pe fila albastră

 Cu stropii cei negri de dor,

Nici luna nu bate-n fereastră,

Nici steaua pe care-o ador.

Implor fila palida iară,

De vise să nu se ferească

Şi-n lacrimi fierbinţi ca de ceară

Să uite puterea cerească.

Mi-e gândul curat ca o filă,

 Coperta tocită de chin,

Aş vrea să fiu lut sau argilă

Dar, filele curg pe destin.

Am scris pe stele

Am scris, la început, pe stele,

Din lacrimile-agonisite,

În toate paginile mele

Găseai lentile aburite.

 Am scris apoi o utopie

Să-ţi simt uimirea din priviri

Dar, noaptea ce urma să vie

 Mi-a derulat vagi amăgiri.

 

Am scris pe frunze şi pe ramuri,

Pe soare şi pe asfinţit,

Pe stropii ploilor, pe geamuri

Am scris, crezând că am greşit.

Am încetat să scriu o vreme

Dar, lacrima mă inunda

 Şi-n ciuda marilor probleme

Mi-am încrustat iar lacrima.

 Am scos cuvântul de sub stâncă

Pe culmi de nori l-am ridicat,

L-ai stins în noaptea cea adâncă

Şi l-ai rănit neîncetat,

I-am pansat aripa-îngheţată

Ferindu-l de lacrimi fierbinţi,

De tot ceea ce-a fost odată

În ploi, suspine, suferinţi

De-abia acum am învăţat,

Când viaţa mi-e la jumătate

Şi mii de lacrimi am vărsat

Pentru atâta nedreptate,

Că nu-i poet cel ce animă

Slovele moarte-n vorbe reci,

Ci cel ce din a lui inimă

Rosteşte adevăru-n veci.