Să nu-mi mai pleci!

 

 

 

În noaptea asta voi zbura
c-un crin regal, spre stele,
clipele le vom măsura,
iar una dintre ele
ne va rămâne-n veci de veci
pe suflete brodată,
din inimă să nu-mi mai pleci,
din suflet... niciodată!

Să mă ridici, pe cerul tău,
cu norii mei albaştri,
să împărţim, iubitul meu,
iubirea printre aştri,
să definim cu un sărut
o lume doar a noastră,
ce doar din noi a apărut,
un crin regal şi-o glastră.

 

 

 

Ce minune că eşti!

Ce minune că eşti

fir de crin pe pământ,

să mă porţi prin poveşti,

să-mi arăţi că mai sunt,

atât timp cât exişti

şi-mi zâmbeşti neîncetat,

stânci ce doar tu le mişti,

nu doar cer înnorat.

Ce mirare-ar fi fost

să-mi aduni din poveşti,

un surâs adăpost,

pod de dor să-mi clădeşti,

vise albe, zglobi

peste vreme şi trup

să mă afli, să ştii

că n-am cum să mă rup

de-o fiinţă ca tine,

fir de crin argintiu

iar în clipa ce vine

să-ţi şoptesc că nu ştiu

ce-a trecut printre noi,

fără-a realiza

nor născut după ploi

ce mă diviniza...,

un mister pe pământ

mai frumos ca-n poveşti...

Ce mirare că sunt!

Ce minune că eşti!

Ar trebui să mor pentru-a mă naşte

Ar trebui să mor pentru-a mă naşte
pe pieptul tău, fir alb de crin firav,
prins cu beteală albă? Recunoaşte,
c-ar trebui să mor..., sau mult mai grav...

Ar trebui să nasc un crin uscat sub nori,
să-l ud cu şoapte vii la asfinţit,
să-l redescopăr între nopţi şi zori,
în clipa când pe stele-am amuţit?

Ar trebui să zbier pentru-o tăcere,
purificată-n ţipete cumplite?
Sau să-mi opresc secundele-n durere,
cu miere şi petale împletite?

Ar trebui să-mi strâng în saci durerea,
să i-o dau vântului când va veni
cu tine, să-mi aducă mângâierea
şi să mă nască, cum s-ar cuveni...

Ar trebui să mă trezesc cu tine
la pieptul meu, nu doar în gând şi trup,
să mă găsesc şi regăsesc cu bine,
lacrimi de dor să nu beau sau să rup...

Ar trebui să-ţi spun că se-nserează
pe toamne lungi, cu ploi îndelungate,
că stropi fierbinţi pe-obraji încă-mi valsează
şi totuşi te aştept noapte de noapte.

Ar trebui să mor pentru-a reţine
că m-am născut din pură întâmplare
să te iubesc pe veci numai pe tine,
chiar aş muri de dorul tău prea mare...

Ce bine-ar fi

 

 

Ce bine-ar fi să te iubesc
numai când luna-n cer zâmbeşte,
ca o prinţesă-n strai regesc
ce nimeni n-o mai întregeşte.

Ce bine-ar fi să te iubesc
numai când ceru-n ploi se sfarmă,
ca un izvor împărătesc
ce curge-n zori, ca o alarmă.

Ce bine-ar fi să te iubesc
numai când stelele azvârle,
din neamul lor nepământesc,
câte-o surată, doar să urle.

Ce bine-ar fi să uit de tine
măcar când soarele apune,
când cerul cade, în cortine
de stele albe, peste lume.

Ce bine-ar fi să-mi amintesc
de tine doar atunci când ninge,
când jocul ierni, îngeresc,
obrazul nopţii îl învinge.

Ce bine-ar fi să fiu petală
de crin albastru, fără trup,
pe coala plină de cerneală
dorul de tine să-ntrerup.

Sunt doar un suflet ce-ndrăzneşte
să se strecoare printre spini,
să te iubească nebuneşte,
mereu cu ochi de lacrimi plini.

Pe primul loc

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt un trandafir sălbatic
Cu petale parfumate,
Dau din suflet sistematic
Iubirea mea, zi și noapte.

Sunt un trandafir albastru,
Viu, catifelat și demn,
Iubesc cel mai tandru astru
Și-o declar mereu solemn.

Sunt un trandafir loial,
Sufletul e-a mea avere,
Iubesc crin imperial,
Plin de viață și putere.

Sunt un trandafir de foc,
Plăpând, cât o picătură
Crinul, de pe primul loc,
Îmi dă doar iubire pură.

Te iert!

Timpul în loc l-am oprit,
Ploaia-ai otrăvit-o tu.
Crinul m-aştepta rănit
Nu am vrut să-i răspund: "nu!"
Spinii tăi printre petale
Nu mai vreau să-ţi mai sărut,
Nu mai vreau lacrimi şi jale!
Lovitura m-a durut!
Mă doare ce inventezi,
M-a durut cum n-ai să ştii,
Munţii când escaladezi
Poate că te vei gândi
C-am rămas un mac firav
Într-un lan, uscat de dor...
Te înşeli, nu-i nimic grav!
Te iert! Eşti un trecător!

Visez la pieptul tău

click to create your own

Visam la pieptul tău că sunt
Flacără fără de culori,
Mă ispitise frunza-n vânt
Dar s-a topit printre ninsori.

Visam la pieptul tău c-aş fi
Aripă fragedă-n apus,
Mă aţipise peste zi
Un nor din lacrimă compus.

Visam din toate câte-un strop
Sălăşluiai în al meu piept,
Malul tristeţii vrând să-ngrop
Nu încetam să te aştept.

Visam sărutul să-ţi blestem,
În altă viaţă să-l dezleg
Visam s-adorm fără să-ţi chem
Sufletul..., să mă reculeg.

Visez la pieptul tău să fiu
Petală fragedă de crin,
Să mă adormi într-un târziu
În dânsul nopţii bleumarin.

Să-mi visezi genele vibrând
Şi dorul fraged, nebunesc,
Să sorbim clipe rând pe rând,
Să mă iubeşti, să te iubesc...

Crin sau trandafir?

Oare de ce ți-am refuzat
Orice-ncercare de-a zbura?
Oare de ce-am tot așteptat,
Sperând că voi înlătura
Binele care-mi face rău
Și răul care-mi face bine
Și n-am venit la pieptul tău...
De ce n-am venit lângă tine?
De ce n-am vrut cupa-ți plăpândă
Să-ți mângâi cel puțin o zi
Și-am ales sufletul să-mi plângă
Atâta timp cât voi trăi?
De ce refuz să mai trăiesc
Și caut unde nu există?
De ce n-am motiv să zâmbesc,
Când tu nu mă vrei nicicând tristă?
De ce aleg să lupt mereu
Cu mine și cu-al meu suspin,
Când pot atinge cerul meu
În orice clipă, chiar din plin...
De ce mai păstrez trandafirul?
Crinul îl pot diviniza...
De ce tot aleg cimitirul
Și nu-înflorești în viața mea?
De ce tot trandafiru-aleg
Când spinii lui m-au tot rănit?
Și nu-l ascund în depărtări?
Să recunosc...s-a ofilit.

Spini de rege-trandafir

Spini ascuțiți de trandafir palmele mi-au străpuns
Degeaba-ncerc să le ascund, în zadar mă pansez,
Sângele curge neîncetat, degeaba-l țin ascuns
Prin fașa albă s-a prelins, n-am cui să m-adresez...


L-am prins în mână să-l sărut, să-i mângâi catifeaua,
M-a înțepat așa adânc, jalnic, ca un pumnal...
De-aș fi știut ce voi păți, aș fi vărsat cafeaua
Pe chipul său magnetizant ca un punct cardinal,


Aș fi fugit de-a lui mireasmă, culoarea-i fermecată...
Sau c-un vârf de cuțit tocit, spinii i-aș fi distrus,
L-am admirat în asfințit, m-am lăsat parfumată...
Acum respir așa de greu, purtând al lui virus,


Iar el, din vază mă privește, zâmbindu-mi triumfal
Precum un rege plin de el călcând sclavii-n picioare...
A ieșit soarele de-acum, crivăț catastrofal
N-are de unde să se iște... poate doar câte-o boare...


Petala să-i mai opărească, parfumul să il fure
Și-n miez de noapte să-l aud lacrima cum își pierde,
Pătruns de-a lui singurătate, nemaiputând să-îndure,
Din roșu-aprins, catifelat, în zori să-l găsesc verde.


Când voi dormi și voi visa în noaptea de poveste
Lângă un crin mult mai curat, chiar dacă e regal,
Rănile crude-mi vor pierii, n-am să-i mai dau de veste
Voi păși și eu pe alei la fel de triumfal.