Fără niciun motiv

Dor brațele de-atâta depărtare,
de-atâta uitare lacrimile-mi plâng
a sloiuri de gheață,
așteptările îmi pun freamătul pe foc
și șoptesc... am obosit...

Frâng privirea în sute de bucăți
de cuvinte nerostite,
irosite pe tăceri ascuțite
ce rănesc străveziu nedeșlușitul
țipăt zadarnic
într-o cascadă de gânduri,
gânduri asurzitoare.

Oare cu ce-au plătit unii iubirea
pe care nu o merită
ci doar o simt, o trăiesc
și nici măcar nu o iau în seamă,
cu ce, cu câți arginți
moșteniți din rărunchi...?!?

Până mai ieri oblojeam gândurile
cu fulgi de mătase și plasturi de zăpadă
uniformă
în timp ce lacrimile îmi cădeau concave
pe piept.

Răcnesc istovită
pășind pe cărările îmbâcsite de dor,
deslușesc neiubirea,
nesărutul, neuitarea,
dezgolirea îmbrățișării,
smoala nesiguranței,
neavântul... gustul inert al lacrimilor seci,
tăcerea strigătoare la cer
vestind metalele ruginite
în zadar.

Trăiește-mă cu jale
și ucide-mă cu sete
renunțând la tot ce poate însemna vis,
la tot ce nu am putut atinge
și nici nu am reușit să aștern pe zăpadă
cu slovele-mi lăcrimânde.

Sângerează-mi clipele
inundându-mi trupul cu clocotul
versurilor mele,
despletindu-mi ochii peste crestele
ideilor străpunse de săgețile
ochilor tăi.


Desmoștenește-mă, te implor!
Ia-mi aroma de ceai verde cu tine
și pune-mi mâinile pe soare,
poate așa voi vedea răsăritul
apunându-ți în palme
șoptind... la infinit
-te iubesc, fără niciun motiv-.

Între zâmbet şi lacrimă

Între lacrimă şi zâmbet

pun iubirea la încercare.

Lângă arşiţa din suflet

o aşez, ca pe-o ninsoare

care s-a născut odată

cu venirea primăverii,

a anunţat lumea toată

c-am ales unda tăcerii,

şi-am plecat, plecat departe

printre norii zgomotoşi

să-i ascult râvnind în noapte

despletind vise, sfioşi.

Lupii zbiară-a îndestulare,

lacrimile s-au oprit

între steaua căzătoare

şi-o pală de infinit.

Nu-mi mai fug ochii spre zare,

poemul râvneşte-o rimă,

pune-mă la încercare

între zâmbet şi lacrimă.

Nu mai vreau să pier în noapte

Am aşternut clipele-n carte,

printre rafalele de vânt,

venind în mine, dintr-o parte,

am spart oglinzi cu un cuvânt.

Mă frământaţi cu aşa migală,

propuneţi totul pentru vid,

din grabă, fără îndoială,

alegeţi lanţul prins în zid.

Eu nu mai vreau să pier în noapte

ca un vapor fără ocean,

vreau din tăcere să smulg şoapte

cu strălucire de mărgean.

Vrea să iau de pe luciul mării

razele soarelui dansante,

din ochii mei să-ţi croieşti zorii

strălucitori, vii diamante.

Alungare

 

 

M-aş spăla pe ochi, de tine,
să-mi îndepărtez durerea
care se ascunde-n mine.
Ce-aş mai îngropa tăcerea...!!!

Pe trup m-aş spăla de tine
cu săruturi mii şi sute,
să alerg zâmbind, de mâine,
pe alei nestrăbătute.

Viforul l-aş strânge-n braţe
să-i ofer val de căldură,
sufletul să mi-l înhaţe
dintre spinii plini de ură.

Doamne, cât de mult mă doare!!!
Nu am cum să te-alung!
Ard ca flăcările-n zare,
curg şi lacrimile-mi ung.

M-aş spăla pe ochi, de tine,
lacrimile-aş izgoni
dar în clipa care vine
sufletul mi-ai cotropi.

Las ploile să m-aline
stropii reci să mă lovească,
fulgerând dorul de tine
şi durerea pământească.

 

 

 

Ar trebui să mor pentru-a mă naşte

Ar trebui să mor pentru-a mă naşte
pe pieptul tău, fir alb de crin firav,
prins cu beteală albă? Recunoaşte,
c-ar trebui să mor..., sau mult mai grav...

Ar trebui să nasc un crin uscat sub nori,
să-l ud cu şoapte vii la asfinţit,
să-l redescopăr între nopţi şi zori,
în clipa când pe stele-am amuţit?

Ar trebui să zbier pentru-o tăcere,
purificată-n ţipete cumplite?
Sau să-mi opresc secundele-n durere,
cu miere şi petale împletite?

Ar trebui să-mi strâng în saci durerea,
să i-o dau vântului când va veni
cu tine, să-mi aducă mângâierea
şi să mă nască, cum s-ar cuveni...

Ar trebui să mă trezesc cu tine
la pieptul meu, nu doar în gând şi trup,
să mă găsesc şi regăsesc cu bine,
lacrimi de dor să nu beau sau să rup...

Ar trebui să-ţi spun că se-nserează
pe toamne lungi, cu ploi îndelungate,
că stropi fierbinţi pe-obraji încă-mi valsează
şi totuşi te aştept noapte de noapte.

Ar trebui să mor pentru-a reţine
că m-am născut din pură întâmplare
să te iubesc pe veci numai pe tine,
chiar aş muri de dorul tău prea mare...

Paşi prin beznă

 

 

Mă-nveţi cum să păşesc prin beznă
Crezându-te iluminat
De libertate, pân' la gleznă
Iar eu, cobor nedescifrat.

Nu vezi că totul se plăteşte
Cu bon fiscal însângerat,
Că tot ce nu se dăruieşte
Se ia cu forţa, neîncetat...?!?

Nu vezi cum se pictează jocul
În trei culori, din vârf de ac
Şi se adulmecă norocul
Doar după bunul nostru... sac...?!?

Nu vezi că totul se topeşte
Încet, încet, cât ai clipi
Şi nimeni nu mai conteneşte
În a zbura şi-a ciripi...?!?

Nu mai contează ce-ai în guşă
Sau câte stele-ai adunat,
Dacă ai trupul de păpuşă
Restul e vis necugetat.

Mă-nveţi cum să adorm iubirea
Sau s-o alung din pieptul meu
Deşi-mi cunoşti sufletul, firea
Şi harul de la Dumnezeu.

Nu vezi că lumea rătăceşte
Pe zi ce trece... îngrozitor,
Iar cel ce ne povăţuieşte
Se stinge-n singurul său dor?!?

Nu vezi cum plouă peste lume
De parcă totul e murdar
Iar cerul nu vrea să consume
Din stelele primite-n dar...?!?

Nu mai contează ce poveţe
Îmi poţi aşterne la picioare,
Doar Cerul poate să mă-nveţe
Drumul însângerat spre soare.

 

 

 

Mă doare că uit şi nu te-am uitat

Final de poveste la capăt de drum,
Speranţă lichidă-n pahar argintat,
Splendoare în iarbă trecută prin scrum,
Mă doare că uit şi nu te-am uitat.

Ascult visul fraged cum geme pe nori,
Îl doare piciorul, îl doare-o aripă,
Trezesc roua crudă să-i spele în zori
O rană adâncă, o rană de-o clipă.

Lovesc cu putere pereţii ciuntiţi
De ghearele nopţii ce-ncearcă să plece
Şi totuşi îmi lasă doi ochi obosiţi
Pe pagina asta, fierbinte şi rece.

Finalul de simte de cum a-nceput
Să-şi scuture norii ţâfnoşi peste noi,
Mai sorb din paharul cu gust de trecut
S-aduc amintirea o clipă-napoi.

Un joc de lumină în umbră mă cheamă
Să-i pun dimineţii cunună de crini,
Să-i transmit curajul iubirii cu teamă,
Să-i redau verdictul, păşind printre spini.

Mor pentru-o secundă cu-o viaţă egală,
Îmi pun slăbiciunea pe targă, s-o duc
La târgul ce vinde cuvinte pe-o coală,
Uitată de vreme sub frunze de nuc.

Secunda se scurge pe geamul crăpat
De-atâta tăcere şi-atâta lumină,
Mă doare că uit şi nu te-am uitat,
Cu lacrimi de sânge hrănesc rădăcină.

Povestea se zbate în bălţi părăsite,
De mult aşternută, de-un suflet rănit,
La capăt de drum mă agăţ de cuvinte
Aduse din piaţă la preţ de granit.

Adaug o cană de ceai fără floare
Să nu mă-nţeleagă nici vântul ce vreau,
Mă doare că uit şi nu am uitare,
Că inima-mi soarbe orice vreau să beau.

Dorinţele ochilor mei

Adesea se ciocnesc cuvinte
În goana lor după accent,
Nici nu-ţi dai seama cine minte
Când vântul bate permanent.

Adesea se întâlnesc izvoare
În colţul fluviilor verzi
Şi-n pletele sfântului soare
Pe care îl abandonezi.

Adesea se disting iluzii
În clubul goalelor făpturi,
În goana lor după perfuzii
Ajung nişte dărâmături.

Adesea se şoptesc noiane
De vorbe fără conţinut
Se soarbe viaţa din flacoane
Irosind tot ce-ai obţinut.

Adesea ne lovim iubirea
Cu-n singur gest nesăbuit
Mizând pe faptul că tăcerea
Nu-i tocmai ce s-a plănuit.

Adesea cad şi eu pe gânduri
Lovind pereţii cu idei,
Ascund în doar câteva rânduri
Dorinţele ochilor mei.

Chiar dacă nu vei mai veni

Am scris cât te iubesc pe-o frunză
Dar, s-a uscat a doua zi
Îngăduind să mă pătrunză
În suflet, cu săgeţi târzii.

Pe razele fierbinţi de soare
Mi-am iscălit iubirea-n zori,
Pe ploi şi vânturi uimitoare
Ce-au pus sechestru pe ninsori.

Am încercat să scriu pe vreme,
Ceea ce simt, nimic în plus,
Pe ceasul încleştat, ce geme
Pe paginile ce-au apus.

Am scris pe stele, fără număr,
De parcă aş fi vrut să pun
Pecete peste-al nopţii umăr
Şi Cerului să mă supun.

Pe vata norilor am scris,
Să pară mai pufoşi un timp,
S-au rătăcit şi mi-au transmis
Să-mi caut liniştea-n răstimp.

Am scris, cu gândul că-n tăcere
Îţi vei clădi alt univers
Şi-n urmă vei lăsa durere,
Pe care s-o transform în vers.

Ţi-am dezmembrat clipă cu clipă,
Te-am regăsit şi te-am pierdut,
Se zvântă şi se înfiripă
Iubirea ce ne-a conceput.

Eu curg ca un izvor de lacrimi
Pe paginile sângerii,
Să te iubesc plină de patimi
Chiar dacă nu vei mai veni.

Pe strune-n pragul înserării
Îţi voi aşterne alt poem
Şi tot n-am să te dau uitării
Chiar dacă, nici n-am să te chem.

Sub tăcere

Ascult iarba cum respiră
Toropită-n fericire,
Pentru că nu mă mai miră
Decât râul de iubire.

Tac răcnind spre ceruri 'nalte,
În iluzii de-o secundă
Vântu-ncearcă să mă salte,
Sufletul să mi-l pătrundă.

Pe cei ce n-aud tăcerea
Cum se zbate-n al meu trup
Şi-mi pun vreascuri pe durerea
Ce-o port, n-am să-i întrerup.

N-am să le mai arăt drumul,
Tac cu şoaptele pe buze,
Îmi voi modela costumul
Printre stelele confuze.

Voi sclipi din ce se poate
Când sub biciul lor voi geme,
Strecurându-mă pe coate
Printre lacrimi şi probleme.

Tac izbindu-mă de ziduri
Construite-n lipsa mea,
Tulpina plină de riduri
Îmi ascultă liniştea.

Tac, cum tac cei fără aripi,
Fără slovă şi îndemn,
Aştern ţipetele-n pagini
Desfrunzind limbaj de lemn.

Tac, când mă confunzi cu ceaţa
Învinsă spre amiază,
Oferindu-ţi toată viaţa
Dacă ţi se asortează.

Tac, cum tac fulgii de nea
Topindu-se-n palme crude,
Ca o lacrimă de stea
Ce-n roua ierbii se-ascunde.

Ca o simplă lumânare
Aprinsă când se-nserează,
Iar când soarele răsare
Tăcerea-o avantajează.

Timpul spune mult mai multe

 

 

Nu te voi lua de aripă,
Ca pe-un simplu muritor,
Să-ţi arăt ce-nseamnă clipă
Risipită pe covor.

Nici nu vreau a mă cuprinde
Din răsărit la apus,
Pe doi zloţi, tainic mă vinde
Când orbeşti privind prea sus.

Nu-s demnă de piedestale,
Nici de stele prinse-n plete,
Aţipesc printre petale
Măcinată de regrete.

Nu te voi lua de guler
Să-ţi modelez nepăsarea,
În genunchi, mă rog, pe taler
Să nu-ţi fie pusă sarea.

Nu cunosc, nici nu mă-ncântă
Zbor cu pietre căptuşit,
Sufletu-n mine cuvântă
Chiar şi când am răguşit.

Timpul mut va spune totul
Grăbindu-se să plătească,
Nu cu bâta sau cu zlotul
Ci cu mila Lui cerească.

Poate am eu vieţi în spate,
Sau poate ieri m-am trezit,
Obosită-s de dreptate
După ce ai pătimit.

Zborul meu, dus în tăcere,
Pretins de clarvăzători
Poartă aripi de durere
Dar, m-alină printre nori.

Cuvântul meu n-are plasă,
Nici la bine, nici la greu,
Am pită caldă pe masă
Din mila lui Dumnezeu.

Timpul spune mult mai multe
Decât aş putea descrie
Deşi, mulţi n-au cum s-asculte
Susurul de pe hârtie.

În urma mea

 

 

De mult nu te mai caut cu privirea,
De mult numai aştept pe la ferestre,
Mi-am aşternut pe-o lacrimă iubirea
Să-mi urce sufletul rănit pe creste.

De mult nu-mi mai pun clipa la-ncercare,
Nici soarele nu îl mai dojenesc
Când se ascunde după norul care
Mi-aşterne versu-n care m-oglindesc.

De mult timp cerul s-a împărţit în două,
Am înţeles ce înseamnă pasiunea
De-a mă hrăni cu boabele de rouă
Abandonând în jar perfecţiunea.

De mult nu te mai caut printre aştri
Nici paşii nu ţi-i mai sărut, de mult,
M-am oglindit în ochii tăi albaştri
Şi-mi e de-ajuns tăcerea să-ţi ascult.

Mi-e şoapta transformata în silabe,
Cuvântul vine în buchet cu tine,
Tot ce-am atins vor deveni podoabe
La gâtul vieţii ce ni se cuvine.

În urma mea povestea se trezeşte
Înmugurind în suflet vis curat,
Din dragostea care mă împlineşte,
Să pot zbura de-acum cu-adevărat.

 

 

 

 

Azi îmi îmbrac durerea

E-atât de scurtă viaţa
şi-atât de-aglomerată
încât, alungând ceaţa,
descopăr că-i ciudată.

Descopăr goliciunea
vestitelor himere,
ce promiteau minunea
dar, înnoptau mizere.

Azi îmi îmbrac durerea
în haină de mătase,
înlăcrimând tăcerea
ţipetelor sfioase. 

Văd bine cum se zbate
aripa frântă-n cer
dar, lupt până la moarte
prin viscol şi prin ger.

Văd lacrima cum face
drum către colţul gurii,
lăsând urme sărace
în calea picăturii.

Văd multe, rătăcită
printre nevăzători
dar, tac... sunt pedepsită
în sute de culori.

Nu-ţi descriu peisajul,
vei spune că-s nebună
fiindc-am avut curajul
de a zbura spre lună.

Strecor ades privirea
prin noduri de lumină,
să nu-mi cunoşti mâhnirea
ce-ascund la rădăcină.

De-o vreme-n palma fină
liniştea se răsfaţă,
gându-mi stă pe retină,
privindu-te prin ceaţă.

E-atât de scurtă viaţa
şi fără conţinut
când lacrima e-n faţa
prezentului tăcut.

Descopăr că-i prea simplu
să treci prin ea oricum,
fără a da exemplu
secundelor din drum.

Tu mă declari învinsă
dar, nu ai priceput
că lacrima mea-i ninsă
de când am renăscut.

Priveşte valul mării,
revenind nechemat,
în ciuda disperării
care l-ar fii secat.

Sunt numai o redută
trecută prin furtuni,
lacrima mi-e pierdută
între dimensiuni.

Curg izvoare

Am urcat din nou cu-o treaptă
Mai sus decât se cuvine,
Să văd noaptea cum aşteaptă
Să-i spun că, mi-e dor de tine.

Am urcat să sărut luna
Cu-aceeaşi îndemânare,
Cum o fac întotdeauna
Când vărs lacrimile-amare.

Liniştea se aşternea
În cămaşa-i vaporoasă,
Dorul tău mă urmărea...
Zburam departe de casă...

Cu un nor mai sus, visarea
Se spăla pe ochi cu tine,
Răpindu-mi îndemânarea
Zborului cu aripi fine.

I-am mimat ceva în barbă,
Lacrima să nu-mi aud
Şi-am pornit-o fără grabă,
Gândind verde, verde crud.

Trup sleit de suferinţă
Se-nalţă fără sfială,
Eram frageda fiinţă
Într-o lume ancestrală.

Norii-mi îndulceau suspinul
Sufletul să nu-mi îngheţe,
Să nu fiu nicicând festinul
Aştrilor cu multe feţe.

Pâlpâind în insomnie
Bolta am atins-o-n zbor,
Curge versul pe hârtie,
Curg izvoare de-al tău dor.

 

 

 

 

De-atâtea ori m-am ridicat din moarte

 

 

De-atâtea ori m-am simţit fără vlagă,
De-atâtea ori m-am scăldat în tăceri,
Am ascultat ce spune-o lume întreagă
Să-mi înţeleg durerile de ieri.

De-atâtea ori m-am simţit o nălucă
Înveşmântată-n arşiţă şi ger
Încât, din suflet, lacrima-mi usucă,
Doar versul care pot să-l mai ofer.

De-atâtea ori mi-am parfumat veşmântul
Pe norii mei, numai ai mei de-o viaţă
Încât, acum, când dăruiesc cuvântul
Mă-mbogăţesc cu încă o speranţă.

De-atâtea ori m-am ridicat din moarte
Şi am luptat cu morile de vânt
Încât, acum, aştern pe a mea carte
Cu sufletul, cuvânt după cuvânt.

De-atâtea ori m-au lovit trecătorii,
De-atâtea ori mi-au frânt în cioburi luna
Încât, acum, când mă cuprind fiorii
Primesc smerită gerul şi furtuna.

De-atâtea ori am adormit în ploaie
Visând mereu că cerul e senin
Încât, acum, lacrimile şiroaie
Curg doar să spele noaptea de venin.

De-atâtea ori am cerşit îndurare
Scânteilor care m-au biciuit
Încât, acum, zilnic îmi cer iertare
Soarelui ce-n tăcere m-a încălzit.

De-atâtea ori mi-am înfrânat dorinţa
De-a păşi drumul deja pietruit
Încât, acum, când îmi revăd voinţa,
Realizez c-aşa am biruit.

De-atâtea ori m-am năpustit spre soare
Implorând zorii să mă lumineze
Încât, acum, nimic nu mă mai doare
Orice va fii, e liber să urmeze.

De-atâtea ori mi-am modelat o lume
Vopsită-n verdele din ochii tăi
Încât, lacrimile transform în glume,
Zburând cu tine peste munţi şi văi.

Judecată

 

 

Între Nikita şi Nichita
Sărutul îl primeşte vita
Şi îl striveşte orice bou,
Nu-i ceva vechi, nici ceva nou.

Între Becali şi Brâncuşi
Masa tăcerii are uşi
Coloana-i blondă platinată,
De doctorul Ciomu sculptată.

Între ce-a fost şi va urma
Jivinele vor deforma
Pădurile cu verde crud,
Doar cu: "nu văd, tac, nu aud!"

Între romantici şi bancheri
Misterul zilelor de ieri
S-a spulberat când au ajuns
În faţa porţilor de Sus.

 

 

 

Glob de cristal

Caut drumul către tine
Deşi am tălpile arse,
Mă lovesc de lanţuri pline,
Ca durerea unor farse.

Caut o fărâmă pură
Să-i pun un strop de lumină,
Sunt numai o picătură,
N-am otravă pe retină.

Caut să-mi găsesc cuvântul
Să-ţi aline rana vie,
Mă loveşti mai rău ca vântul
Crezându-mă păpădie.

Caut numai o portiţă
Spre sufletul tău lovit
Dar, te-ascunzi ca o şuviţă
Albă, sub păr răvăşit.

Caut pasul demn să-ţi lase
Braţele să mă-nconjoare
Peste nopţile geroase
Dar, loveşti la întâmplare.

Caut să-mi strecor o filă
Printre paginile cărţii
Mă loveşti fără de milă
Dând un luciu fin coperţii.

Vreau s-ating cu a mea rimă
Sufletul, nu buzunarul,
Dar, tăcerea ta imprimă
Peste versul meu, hotarul.

Alunec pe gheaţa rece,
Mă ridic pentru-o secundă,
Un cuvânt face cât zece
Dar, nu poate să pătrundă.

Globul de cristal nu lasă
Nicio umbră să planeze,
Puterea miraculoasă
Nu vrea încă să cedeze.

Te-am căutat aseară

Te-am căutat aseară,
Am vrut să-ţi bat în uşă,
Nu-ţi ceream o comoară,
Nici o stea jucăuşă.

Voiam să-ţi aud gândul,
Umbra să-ţi desluşesc,
M-a luat la goană vântul
Şi-am adormit, firesc.

Te-am căutat aseară,
Am vrut să-ţi bat în geam
Dar, lacrima fugară
Se-ntreba ce mai am.

Voiam să-ţi cer tăcerea
S-o folosesc o seară
Dar, m-a lovit durerea
Din lacrima amară.

Voiam să-ţi spun că zorii
Degeaba se ivesc,
Nu mă mai trec fiorii
Decât când te privesc.

Voiam să-ţi spun că uşa
E-aşa de-nţepenită,
Că n-am să-ţi strâng cenuşa
Lăsându-mă minţită.

Voiam să te aplaud,
În urma ta-i dezastru,
Doar cu tine mă laud
De parc-ai fii vreun astru.

Te-am căutat aseară,
Prin munţi şi ţări străine,
Ştiam c-o să mă doară
Dar, sper să-ţi fie bine.

Voiam să-ţi spun adio
Pentru a mia oară,
Ascultând la radio
Te-am căutat aseară.

Iert, dar te voi da uitării!

Se-nserează peste lume,
Bolovanii cad din munte
Pictaţi, în albe costume
Dar, cine să-i mai asculte?

Se rostogolesc de-a valma
Peste tot ce-a fost odată,
Încercând să-mi ardă palma
Cu-o ură nemăsurată.

Şi păreau atât de limpezi
Ca izvorul adormit,
Sinceri, ireali de fragezi...
Totuşi de sus au lovit.

Nu-mi e teamă de-ntuneric,
Din munte-am izvorât eu,
Cerul, de-acolo-i feeric
Fiindcă-l am pe Dumnezeu.

De furnici nu-mi este teamă,
Nici de valurile mării,
Ştiu ce sunt, ştiu cum mă cheamă,
Iert, dar te voi da uitării!

Gelozia ta izbeşte

Toate stelele din cer le-aş da, să dezleg misterul,
Mi-aş da sufletul, să ştiu ce se ascunde sub gerul
Cu care m-ai împietrit de uimire-n astă seară,
De ce nu m-ai lămurit şi-ai făcut iar să mă doară?

Aş da noaptea care vine, aş da nopţile pe rând,
De mi-ai spune adevărul şi ceea ce-aveai de gând.
Fumul negru mă-nspăimântă, ceaţa crudă mă loveşte
Lacrimile-mi curg de-a valma, gelozia ta izbeşte.

Nu aş fi crezut vreodată să trăiesc aşa o seară,
E prea mult, o ştii prea bine, gelozia mă doboară.
Tu eşti totul pentru mine, n-am puterea să greşesc,
Nici acum nu ţi-ai dat seama cât de sincer te iubesc?