Natürlich

 

 

 

Normal că pădurea mă cheamă să ţip,
dar eu nu lovesc în pereţi fără chip,
normal că se lăsă din zori înserarea
iar norii mă strigă mai tare ca marea.

Natürlich, firescul s-a epuizat
când şarpele Evei, în măr deghizat
ridică minciuna la rang de-adevăr.
Nu-i vorba de mine, de-Adam, ci de măr.

Prin clipe perind fără sorţ de izbândă,
mi-e noaptea prea lungă şi albă inundă.
se crapă de ziuă dar nu-i de ajuns
Adam ura mărul şi-n el a pătruns.

În umbră visează că-n piepturi revine,
aduce din flăcări uitarea de sine,
dar vezi? Indigoul în noapte-mbibat
cum stă pe la colţuri..., Natürlich pătat...

Izvorul adapă o fiară-a pădurii
cu-aceeaşi credinţă, lăsând picăturii
un gust derizoriu de lespede seacă,
e prea dimineaţă să curg, o să-mi treacă...

Prea rece să pot descifra ce-a distrus
un soare albastru, în zori a apus,
pe geamuri apar urme seci de călcâi,
mi-e greaţă să spun "Natürlich rămâi!"

E prea dimineaţă să te mai aştept

Veninul se-agită, mă doare cumplit,
nici geană pe geană nu pun, am dormit
cu capul pe versul rostit în culori,
în noaptea divină, născută din zori.

Trei colţi mi-au rămas înfipţi în răstimp,
încrederea smulsă din alt anotimp
ridică din umeri, din lipsă de-omăt
doar ochii aceştia-îi zăresc până hăt...

Cu lacrima lunii voi face popas
s-adun libertatea din ce-a mai rămas,
să-i pun lenjerie cu flori de satin
prin bălţi de durere s-o scald de suspin.

Mă leagănă luna pe palmele reci,
când vii ca furtuna şi-n lacrimă pleci,
îi punem cunună de ger toamnei vii
te-aşteptam de-o viaţă dar, n-ai cum să ştii.

Coloană lăsat-a Brâncuşi pe pământ
sub poarta iubirii, mă nasc cât mai sunt,
la masa tăcerii cerşesc adevăr,
nu-i vorba de Eva, de-Adam, ci de măr.

Adam ura mărul, Eva-l diviniza,
iubea adevărul ce-o localiza
în gheara reptilei din jungla cea deasă,
coloana tăcerii invită la masă...

Întinde o mână, din nori să cobor,
 alină-mi furtună iscată de dor,
nu ţine în lanţuri speranţe deşarte,
nu vreau să mai zbor, cu şerpii, departe!

Vreau să ating cerul curat şi senin,
mi-e sufletu-n hohot de lacrimă plin,
strivesc spini de gheaţă adesea la piept,
e prea dimineaţă să te mai aştept.

O grămadă de cuvinte

Florile se nasc în glastră
Creponate îndeajuns
Pentru năzuinţa noastră
De-a distruge ce-am ascuns.

Numai e ce-a fost odată,
Nici măcar miezul de pâine
Nu se simte pe lopată,
Prânzuind ziua de mâine.

Sfertul academic duce
Undeva-n ipocrizie,
Naftalina-i mult mai dulce
Ca ceaiul de păpădie.

Cel ce iartă, nu devine
Mai puternic, ci uituc,
În scurt timp i se cuvine
Răstignirea pe butuc.

Fiul se dezice-n grabă
De părintele bătrân,
Dezmierdând pe bani o babă,
Ce-are silicon în sân.

Teii plâng loviţi de soartă
C-au prins ultima-nfrunzire,
Peste gard nu se mai poartă
Lecţiile de citire.

O metaforă se smulge
Dintr-un soi de măr pitic,
Şarpele la sân ajunge
Cu veninul pus în plic.

Timpul pironit priveşte
Cum i-o ia moda-nainte,
Palme de lozinci primeşte
Hămesite de cuvinte.

Toată floarea tolănită
S-a înverşunat, în glastre
Să emane, otrăvită,
Bir pe sufletele noastre.

Buruienile-s păstrate
În ghivece poleite,
Blestemând înverşunate
Ferestrele aburite.

Podul cade peste mine
Plin de sfaturi şi idei,
Dumnezeu mă mai susţine
Printre lupi, ciobani şi miei.

Nu cobori Tu, Doamne Sfinte
Din a Ta Împărăţie,
Să ne-arăţi că în morminte
Nu e loc de avuţie?

Nu sunt sculptor de zăpadă

 

 

 

Sus, în vârful meu de munte,
Lângă norul alb, pufos
Se-aşează, să mă asculte
Un vultur, maiestuos.

Curg, ca un izvor fierbinte
Din pocalul de cristal,
Dăruind ce am în minte,
Nu-mi doresc vreun piedestal.

Sus, în vârful meu de munte,
Lângă norul alb, plutesc,
Sufletu-mi nu vrea s-asculte
Circul ieftin, vid, grotesc.

Vulturul, cu-a lui aripă,
Îmi pune sare pe rană
Să-mi oprească într-o clipă
Sângerarea mea umană.

Stau pe vârful meu de munte,
Nu pot picura la vale,
Din râpă poa-să m-asculte
Toţi şerpii ce-mi ies în cale.

Nu sunt sculptor de zăpadă,
Nici gheţar în devenire,
Singur nor am în ogradă,
Din el dăruiesc iubire.