Răsăritul meritat

 

 

 

 

 

Pășind pe jar cu lacrima pe buze
mi-am făcut loc pe zorii clipelor,
lăsând frunzele toate să m-acuze
c-au ruginit din vina șoaptelor.

Toamna, căzută pe pământul rece,
istoria o repeta mereu,
iar noaptea gri încerca să mă sece
deși știa că-l am pe Dumnezeu.

Din mine s-au născut râuri de vers
ce-au mângâiat suspinele pe frunte,
au infiltrat iubire-n suflet șters
și-au plăsmuit un drum curat spre munte.

Vreau ca de mâine să-mi vibreze cântul,
liniștea cea râvnită să mă-mbrace,
iar zâmbetul să-mi legene cuvântul
și sufletul, ce-n versuri să se joace.

Să nu îmi mai implor nicicând sfârşitul
cum am făcut-o de atâtea ori,
prezentul să-mi ofere răsăritul
pe care-l merit, rouă, zâmbet, flori.

Un gând

Când lacrimile mele se vor stinge
și nopțile-ți vor curge fără miez,
când mă voi năpusti spre culmi a ninge
și din alt ochi vei spera să-nviez.

Când versul meu plângând va prinde viață,
metafora va ridica din umeri,
din ochii tăi va izbucni verdeață,
iar clipa n-ai să poți s-o mai enumeri.

Când totu-n jur va curge la-ntâmplare,
așa cum mi-am propus să rătăcesc,
când n-am să fiu acestei lumi datoare
cu niciun vers, și am să reușesc...

Să pui cenușa mea la colț de stradă,
să mă sărute vântul vrând, nevrând,
când norii grei vor plânge-n acoladă
iar eu voi fi din lacrimă - un gând.

Să nu mă știe nicio păpădie,
să nu mă cânte niciun guguștiuc,
că-n lumea asta versul vreau să-mi fie
balsam pe suflet... apoi să mă duc.

Să mă întorc când n-ai să poți pricepe
c-am fost trimisă-aici de Dumnezeu,
ca spinul trandafirului să-nțepe
iar lacrima să piară când pier eu.

Din prea multă oboseală

Tu…
cum faci să nu obosești?
După ce te ascunzi?
Câţi copaci urlă sub îmbrățișarea ta?
Câte păsări suspină
și
câte stele pier tremurând de teamă că pieri?

Tu…
cum te strecori printre lespezi?
Dar de sloiuri cum te ferești?
De ziduri pătate cu ciumă,
de gunoaie cum te ascunzi?
Câte clipe se irosesc pierzându-te?
Câte lacrimi
aduni în cele două sfere verzi
sau albastre, negre, căprui
sau… nevăzătoare?

Tu…
cum reușești?

Eu am obosit să mă schimb,
să mă autocontrolez,
să pun stelele mai presus decât Cerul…
doar pentru a-ți câștiga un amărât de zâmbet.

Doar așa

Am visat că zburam
pe brațele tale
catifelate, blânde,
din clipă în clipă,
ca albina din petală în petală,
mă încărcam cu energie
și îmi linișteam spasmele sufletului
cu capul pe pieptul tău…

Am visat…
ce păcat că nu am dormit niciodată…
am avut așa de mult de trăit,
de supraviețuit,
de scris,
de lăcrimat,
încât
am uitat
fereastra deschisă
și somnul mi-a zburat
în timp ce-ţi ascultam visele…

au venit zorii…
și ce dacă???

O să-mi treacă…
toate trec…
numai proștii rămân la fel,
eu nu am timp…
zbor…

Zboară cu mine,
doar ți-am dat aripi…
te-am învățat să le folosești,
numai că
acest zbor nu e unul oarecare…
zborul meu…
zborul pe care încerc să ți-l implantez în clipă,
este unul deosebit…
e greu,
știu,
doar aripile mele au fost mereu din stâncă…
și totuși…
Dacă vrei să zbori lângă mine,
mai întâi trebuie să privești Cerul…
El există…
și eu…
suntem fiii Lui…

Iubire veșnică

Lupt cu laptele și mierea să-ndulcesc al vieții chin,
nopțile-mi răpesc puterea de-a mă feri de venin,
lupt cu lacrima pe buze să-mi gust stropii reci de ploi,
dar descopăr că lumina s-a ascuns în amândoi.

Lupt cu mine și cu zborul care mi-a fost destinat,
descopăr că revolverul spre tâmpla mea-i înclinat.
Lupt cu pașii lumii noastre să-mi descopăr viitorul,
trecutul mă urmărește pătând cu noroi covorul.

Lupt cu teama de-ntuneric și cu spaima de lumini
îngrozindu-mă la gândul c-am să mor printre străini,

am să dăruiesc iubire celor ce n-o înțeleg
și-am să primesc la răscruce drumul care să-l aleg...

Lupt cu tot ce mă-nconjoară să-mi pot câștiga menirea,
iarna asta mă-nspăimântă, îmi distruge răstignirea.
Lupii urlă-n haine albe cât îi țin vreascurile,
ploaia curge-n lacrimi aspre pe toate geamurile...

Lupt cu strada cea pustie să-i despletesc trecătorii,
fiindcă nu a fost să fie lacrimă-n urma ninsorii,
nici crăiese-n strai bezmetic rătăcind din văi în munți,
doar oceane de durere pentru cei ce plâng desculți.

Lupt cu șoaptele pe ramuri și cu rădăcina-n păr
să-mi pun mofturile-n hamuri, viața într-un adevăr,
să m-obișnuiesc cu gândul că oricât îmi e de greu
totdeauna-am fost iubită și voi fi de Dumnezeu.

Iubirea, care nu ne mai ajunge

tu crezi ce vrei...,
ştiu că-mi vei da dreptate,
asta citesc uşor în ochii tăi,
pictaţi în toate...

încât, cu orice mască
ţi-ai zdrobi privirea...,
nu pot fi gură cască,
eu recunosc iubirea.

tu ştii prea bine cât
mă biciuieşte gândul,
mă arde într-atât
încât, mi-am pierdut rândul.

mi-am mai schimbat
din stilul plâns pe umăr,
dar n-am uitat
că eu nu mă enumăr.

poţi desena zeci, sute de năluci
dacă n-ai lut să-ţi modelezi iubirea...,
ştiu bine că n-ai unde să te duci
din mine, fiindcă tu-mi eşti fericirea.

tu crezi ce vrei...,
eu ştiu că versul plânge
în clipa când găsesc în ochii tăi
iubirea, care nu ne mai ajunge...

sigur că da, ţi-aş şterge depărtarea
şi calendarul l-aş zdrobi cu stele,
aş îngropa oceanul, râul, marea...
de-ai reveni cu bune şi cu rele.

Sunt bine!

 

 

Sunt bine! Cum ai vrea să fiu?
Tăceam... gândind că m-ai uitat...
Am încetat să mă descriu,
să-mi pun jăratec parfumat...

Sunt bine... alţii-s mult mai rău...
Eu cât de cât mă mai descurc
în braţele lui Dumnezeu,
cad, mă ridic, nu zbor dar, urc.

Sunt bine, numai că-ntrebarea,
venită după-atâta drum,
e zbuciumată... precum marea
şi nu găsesc ţărmul să-ţi spun.

Sunt mult mai bine decât luna
ce plânge de însingurare,
eu luminez întotdeauna
pe norii mei, fără hotare.

Nu te-nhăma la griji deşarte,
sunt bine, nici n-aş fi crezut
că vei pleca aşa departe
şi-am să-nţeleg că te-am pierdut.

Mi se întâmplă să-ţi simt umbra,
când mă fereşte de ciulini
încolăcindu-mă ca febra
din creştet până-n rădăcini.

Uneori chiar mă-ntreb în taină
făr-a cerşi umil răspuns,
te opinteşte-a mea căină,
lacrimile care-au tot curs?

Am ascultat un timp cuvinte
rostite cu înţelepciune,
le-am aşezat în a mea minte
pe-un raft, ferit de multă lume.

De-abia acum am înţeles,
când trei decenii au zburat,
c-atunci când drumul e ales
mai bine pleci neanunţat.

Sunt bine... n-am răni la vedere,
nici de reptile nu mă tem,
am înţeles... n-am ce le cere,
în loc de suflet, au un ghem.

Dar..., tu mă ştii, mă ştii prea bine
că sunt o stâncă, nu-i secret.
Îmi e enorm de dor de tine
dar, mi-este bine prin... decret.

Azi am smuls buruieni o groază,
am spart şi câţiva bolovani...
...sunt bine... totuşi mă întristează
că nu-ţi pot spune la mulţi ani...

Rămâi în suflete noastre
chiar dacă-n grabă ai plecat
să zbori acolo printre astre...
Te vom iubi neîncetat!

 

 

Zadarnic cauţi umbre

 

 

 

Va trebui să zbier, să strig cu frenezie,
Să mituiesc trompeta sau tobele stridente?
Dar eu nu ştiu s-o fac, eu aştern poezie
Sau doar gânduri mărunte, zic eu, adiacente.

Ce-ar trebui să fac să-mi înţelegi amarul,
Ce-ar trebui să scriu ca să mă poţi citi?
Sunt doar un strop de suflet ce spulberă coşmarul,
N-am stânci otrăvitoare în dreptul inimii.

Încerc să-ţi aflu scopul, să-ţi dau masca deoparte,
Să-ţi pun în palme totul, aşa cum e de fapt,
Dar mă loveşti întruna, cu laude deşarte
Şi nu cred în fantasma unui tablou inapt.

De vei pleca, ştiu sigur că-n zori te vei întoarce
Să-mi răscoleşti tăcerea aşa cum faci de fel
Când roua dimineţii o lacrimă îşi stoarce
Din iarba primăverii în al meu sufleţel.

Zadarnic cauţi umbre, s-au dus de-o veşnicie,
Nu le mai iau în seamă de când s-au dezmembrat,
Ignor a lor culoare, albastru-i pe hârtie,
În versul meu răsună ce s-a concretizat.

Sunt o simplă trecătoare

 

 

Mi-am certat sufletul, aspru,
Fiindcă nu a reuşit
Să-ţi aducă-n dar un astru,
Şi-n zloată s-a prăbuşit.

Am simţit, sorbindu-ţi slova
Cum mă-nvinge neputinţa,
Ca şi când doar supernova
Ţi-ar îndeplini dorinţa.

Ţi-aş fi luat sufletu-n palmă
Să ţi-l încălzesc, un pic
Dar, n-am fost destul de calmă
Şi-nţeleaptă... cum să-ţi zic?

Printre gânduri şi cuvinte
Rătăcesc şi eu mereu,
Sigură c-a lor sorginte
Vine de la Dumnezeu.

De această dată, însă,
Cred că Dumnezeu, uimit,
De atâta lume plânsă,
Chiar şi El a obosit.

Unii spun că viaţa-i viaţă
Doar dacă ştii s-o trăieşti,
Trezindu-te dimineaţă
Cerului să-i mulţumeşti.

Alţii spun c-ascund tristeţea
Oricât de mult îi apasă,
 Şi împart zilnic blândeţea,
Chiar de n-au nici pâine-n casă.

Unii au noroc, cu carul,
Alţii trec pe lângă el,
Unii îşi împart amarul
Cu un suflet de căţel.

Mulţi sunt trişti pe-această lume
Dar şi veseli sunt destui
Deşi, mulţi n-au timp de glume,
Roboţi goi şi nesătui.

Unii caută iubirea
Tocmai unde nu există,
Eu cred că şi fericirea
Putea să se nască tristă.

Cred că soarele răsare
Chiar după multe furtuni,
Întunericul dispare
Alinând oamenii buni.

Mulţi dau sfaturi deocheate,
Deşi n-au trecut nicicând
Prin dureri nemăsurate,
Dar, aruncă vorbe-n vânt...

Unii nu au strop de milă,
Nici frică de Dumnezeu,
Au tupeu, cât o cămilă
Până când dau de vreun greu.

Unii au noroc, desigur
Să întâlnească-n calea lor
Doar aroma unui mugur
Din blândeţea stelelor.

Tristă-i viaţa câteodată
Chiar de eşti adolescent,
Dar, de-ai inima curată,
Nimic nu e permanent.

Totul are un sfârşit,
Dumnezeu ştie mai bine
Cine şi când a greşit,
Şi-are grijă şi de tine.

Pentru durerea de-acum
Vei zâmbi, şi nu odată,
Eşti la început de drum
Iar lacrima ţi-e curată.

Eu n-am posibilitate
Să-ţi dau sfaturi, dar mă doare,
Fiindcă mulţi mi-au dat dreptate
Prea târziu, şi-s trecătoare...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

poem dedicat Domnitei Raluu, http://wordsinveins.wordpress.com/2013/03/21/another-me-but-the-same/

Pe aripa iubirii

 

 

 

Eu ştiu deja că-n drum spre soare,
Pot întâlni cioburi de vis,
Pot desluşi umbre sub care
Tăcerile s-au interzis.

Ştiu preţul lacrimilor calde
Ascunse-n norii stacojii,
Ce se feresc cu greu să-mi scalde
Obrajii-n nopţile târzii.

Eu ştiu că roua dimineţii
Ascunde-n zori cioburi de stele,
Ce nu-şi permit să dea tristeţii
Durerea lacrimilor mele.

Ştiu gustul dorului zdrobit
În freamătul izvoarelor,
Ce zborul mi-au călăuzit
Rupând tăcerea frunzelor.

Eu ştiu că-n zori ciobiţi, m-aşteaptă
Visul nescris în calendar,
Că-n taină, lacrimile-ndreaptă
Tot ce-am crezut că e-n zadar.

Ştiu să-mpletesc din cioburi clipa
Când dragostea va birui,
Iar depărtarea, pe aripa
Iubirii, se va nărui.

 

 

 

Oare-a fost sfârşitul lumii?

Arde-atât de tare jarul
De-am urcat pe nori, visând,
Să-mi îngrop în ei amarul,
Ce mă seacă, contemplând.

Cred că şi Iuda se miră
Văzând ura ce domneşte,
Lumea oare mai respiră
Sau doar la rău se gândeşte?

Oare-a fost sfârşitul lumii
Şi-am tras eu chiulul, visând?
Peste noapte, toţi românii
Şi-au turnat otravă-n gând?

Cum se face că-n tipare
Suntem calzi, ca nişte flori
Dar, în goana cea mai mare
Devenim cruzi, carnivori?

Muşcăm mâinile plăpânde
Ce ne vin în ajutor,
Măştile cele mai blânde
Ascund tăiosul topor.

Dumnezeule din Ceruri,
Tu, cel bun şi iertător,
Scoate-mi poporul din geruri,
Doamne Sfinte, Te implor!

Dă-i gândire înţeleaptă,
Tu ai suprema putere,
Că iubirea-i calea dreaptă
Nu goana după avere.

Purtându-te pe gene

 

 

 

Ştiu să te-mbrac în gânduri
Să nu-ţi îngheţe zborul,
Născut între amurguri,
Astâmpărându-mi dorul.

Ştiu să-ţi citesc alene
Fiorii despletiţi,
Purtându-te pe gene
În clipele fierbinţi.

Ştiu să-mi transform secunda
Durerii infinite,
Remodelând izbânda
De-a te purta în minte.

Ştiu să-mi clătesc puterea
În roua ierbii crude,
Îndepărtând tăcerea
Ce sufletu-mi pătrunde.

Dar, nu găsesc aleea
Ce drumu-mi micşorează
Spre pieptul tău, de-aceea
Totul mă întristează.

 

 

 

Judecată

 

 

Între Nikita şi Nichita
Sărutul îl primeşte vita
Şi îl striveşte orice bou,
Nu-i ceva vechi, nici ceva nou.

Între Becali şi Brâncuşi
Masa tăcerii are uşi
Coloana-i blondă platinată,
De doctorul Ciomu sculptată.

Între ce-a fost şi va urma
Jivinele vor deforma
Pădurile cu verde crud,
Doar cu: "nu văd, tac, nu aud!"

Între romantici şi bancheri
Misterul zilelor de ieri
S-a spulberat când au ajuns
În faţa porţilor de Sus.

 

 

 

Din vis în vise

Mă cert cu tine de trei seri
Pentru ceva ce n-am făcut,
Doamne, şi cât aş vrea să-mi ceri
Două cuvinte şi-un sărut!

Mă cert cu tine de trei nopţi
Din vis în vise, până-n zori
Deşi, de multe ori adopţi
Rol negativ, n-am fost actori.

În ochi ni s-a citit iubirea,
Munţii prin noi s-au consacrat,
Marea, oceanul, nemurirea
Doar pentru noi s-au inventat.

Însângeraţi ne-am clădit visul
Şi-n pagini verzi l-am creionat,
Acum, răcneşte manuscrisul
Pe raftul cel abandonat.

Mă cert cu tine când în joacă,
Când serios şi-n lacrimi pier,
Doamne, şi cât aş vrea să-mi tacă
Inima, dragoste să-ţi cer...

Mă cert cu tine de doi ani,
Ne împacăm, ca doi copii
Timizi, romantici, năzdravăni,
Doamne, şi ce mult te-aş iubi!

Mă cert cu tine câteodată
Fiindcă nu vrei să înţelegi
Că te pot iubi viaţa toată
Chiar dacă alt drum ai s-alegi.

Înlăcrimată-mi cert fiinţa
Prea se complace-n lacrimi zeci
Şi nu alungă suferinţa
Din visul meu grabnic să pleci.

Întreb ochii tăi frumoşi!

Să-ntreb, oare, aştrii nopţii,
Să-ntreb norii mei pufosi,
Să-ntreb sfinţii, să-ntreb morţii?
Întreb ochii tăi frumoşi!

Ce-am făcut să primesc clipa
Încărcată de suspin?
De ce-mi smulgi aşa aripa?
De ce-mi dai atâta chin?

Umbrele de altă dată
Nici azi, nu te-au părăsit?
Iubirea îmi e curată,
Doar cu-atâta am greşit!

Să-ntreb, oare, aştrii nopţii,
Să-ntreb norii mei pufosi,
Să-ntreb sfinţii, să-ntreb morţii?
Întreb ochii tăi frumoşi!

De ce-n lacrimi infernale
Îţi place să mă topeşti,
Apoi ieşi zâmbind în cale
Şi îmi juri cât mă iubeşti!?!

Operezi cordul deschis
Fără vreo anestezie
Şi-apoi te strecori, ca-n vis,
Cu ochii tăi drept simbrie.

Să-ntreb, oare, aştrii nopţii,
Să-ntreb norii mei pufosi,
Să-ntreb sfinţii, să-ntreb morţii?
Întreb ochii tăi frumoşi!

Gelozia ta izbeşte

Toate stelele din cer le-aş da, să dezleg misterul,
Mi-aş da sufletul, să ştiu ce se ascunde sub gerul
Cu care m-ai împietrit de uimire-n astă seară,
De ce nu m-ai lămurit şi-ai făcut iar să mă doară?

Aş da noaptea care vine, aş da nopţile pe rând,
De mi-ai spune adevărul şi ceea ce-aveai de gând.
Fumul negru mă-nspăimântă, ceaţa crudă mă loveşte
Lacrimile-mi curg de-a valma, gelozia ta izbeşte.

Nu aş fi crezut vreodată să trăiesc aşa o seară,
E prea mult, o ştii prea bine, gelozia mă doboară.
Tu eşti totul pentru mine, n-am puterea să greşesc,
Nici acum nu ţi-ai dat seama cât de sincer te iubesc?

Slove artificiale

M-am jurat pe frunza verde
Lacrima că voi usca,
De-atunci nimeni nu mai crede
Că din vise pot muşca.
 

M-am jurat pe puii nopţii,
Când m-orbeau cu-a lor sclipire,
Că voi pune zăvor porţii
Dintre lacrimi şi iubire.

Mi-am jurat s-aleg în viaţă
Drumul cel mai înflorit
Însă, într-o dimineaţă
Ochii tăi m-au despietrit.

M-am jurat s-alung blândeţea
Din potirul plin cu tine,
Să-mi anihilez tristeţea
Care nu mi se cuvine.

Voi jura pe coala albă
Că voi transforma veninul,
Din clipe să-mi fac o salbă
Uitând lacrima, suspinul...

Buzunarele-mi sunt pline
De mărunt şi vorbe goale
Dar, nu cerşesc de la tine
Slove artificiale!

Dacă ai ştii...

Vis venit din altă eră
Mi-a turnat în cupă ceaţa,
Devii paşnica himeră
Ce-mi bântuie dimineaţa.

Nici cearceaful nu m-ajută,
Nici măcar faţa de pernă,
Raza soarelui e mută,
Doar, iubirea mi-e eternă.

Visul nu vrea să conceapă
Risipirea de moment,
Răcneşte nevrând să-nceapă
Drum spre iadul permanent.

Gândul nu mă recunoaşte
Parcă nici n-a fost al meu,
Lacrima din nou se naşte
Dintr-un soi de dor mai greu.

Cuvântul rostit lovise
Ca pumnalul, fără milă,
Sunetul răcnea prin vise,
Aripă frântă de-acvilă.

Versul se pierdea ca firul
De nisip, în largul mării...
Nu rostisem adevărul,
N-am cum să te dau uitării!

Glasul tău rostea iertarea
Ca şi când nu luase-n seamă
Valul ce-l uitase marea
Plâns, pe plaja de aramă

Mii de frunze ofilite
Ce păreau cândva reale,
Mi-au pus lacrimile-n minte,
Lăsând în urma lor jale.

Cum să văd prin ceaţa dură
Culoarea zilei de mâine?
Ştiu că dragostea mi-e pură
Dar, nu ştiu ce-ascunzi în tine.

Îţi presar veşnic în suflet
Şi pe plete, strălucire,
Îţi inund visul cu cântec
Aşternut doar din iubire.

Smulg din nopţi câte-o bucată
Să-ţi dăruiesc gândul crud,
Stropi din bolta înstelată
Îmi oferi dar, nu te-aud.

Lupt cu mine să-nving teama
Ce nu pot s-o definesc,
Poate, dacă ţi-ai da seama,
Ai ştii şi cât te iubesc!

Iartă-mă, iubitul meu!

Picături de vis şi rouă
Pui în sticla de cerneală
Deşi-n lumea asta plouă
Cu minciuni şi îndoială,
Tu transformi cu o privire
Norii care mă-nconjoară
În steluţe de iubire
Strălucind seară de seară.

Mi-este teamă să m-apropii
Uneori, când simt cum creşte
Dragostea, împletind stropii
Şi-o iau razna, nebuneşte...
Mă retrag ca o cometă
Dăruind amărăciune,
Mânuiesc o arbaletă
Şi-mi ard sufletu-n tăciune.

Apoi plâng la disperare
Flăcările să le sting,
În câmpia cu uitare
M-aş pierde dar, mă înving
Picături de vis şi rouă
Şoptite din pieptul tău,
Inima ţi-am rupt-o-n două...
Iartă-mă, iubitul meu!

Iartă-mi scena nemiloasă,
Iartă-mi lacrimile crude!
Iartă-mă, am fost geloasă
Dar, Dumnezeu mă aude
Cum mă rog seară de seară
Să m-ajute să-ţi răpesc
Din suflet orice povară,
Iartă-mă pui, te iubesc!

Nu eşti printre străini!

E-atât de gri în lume şi-atât de mohorât

Şi totuşi, lângă tine greul a dispărut.

De mult s-a dus culoarea pestriţă-n curcubeu

Dar, tu o ai în suflet, va lumina mereu.

Am braţele deschise şi vocea-mi tremurândă,

În ochi tăi ca frunza, soarta mi-e mult mai blândă,
 Viaţa m-a dus pe creşte şi-n hău m-a aruncat
Dar, cu a ta iubire totul s-a luminat.

În ochii mei priveşte, ca-n prima zi, iubire!
În suflet mă citeşte, nu vei găsi safire!
Nici laude de vulpe râvnind după ciorchini,
Vei găsi doar iubire, nu eşti printre străini!

Priveşte către stele, priveşte către cer,
Trăim iubirea pură, nu e niciun mister,
Dumnezeu ştie calea mai bine decât noi,
El e mereu cu mine, va fi cu amândoi!