Iresponsabilitate

Mă doare prezentul că nu iei în seamă,
Din lipsă de timpuri sau pierderi de vreme,
Amarnic mă arde, că-ţi spun cum mă cheamă,
Iar tu-mi pui pe umeri ciudate probleme.

Atârnă rucsacul prea plin, cu trădare,
Cu setea nebună de-a fi ce nu eşti,
Mă arde lumina din bezna ce n-are
Buton de oprire..., tablou de poveşti.

Privesc cum înlături mândria şi fala,
Nu se mai alege din ele nimic,
Nu-ţi pasă de mâine, îmi refuzi migala,
De pe ai mei umeri, îmi strigi: "eşti prea mic!"

Eu sădeam o floare, o-mpărţeam cu toţi,
Tu-mi pui stele-n traistă, închizi cu fermoar,
Mă inviţi la cină atât cât mai poţi,
Să-ţi depăn o şoaptă rostită-n zadar.

În bezna prea clară, nu zăreşti tortura,
Doar Cerul mai poate ceva să mai schimbe,
Iubirea curată se stinge sub ura
Ce nu încetează prin noi să se plimbe.

Ne împingem spre vârfuri să punem pe pâine
Un cer rupt de stele aparent senin,
Să punem la plată furtuna de mâine
Şi-n caz de incendiu, paharul cu vin.

Trezirea se lasă de mult aşteptată,
Se-nchide o pleoapă pe când te strecori
S-ajungi sus pe locuri, cum n-ai fost vreodată
Deşi-s trepte multe..., tocite de sfori.

Eu primeam o floare, tu o desenezi,
Să-i soarbă parfumul ai tăi descendenţi,
Mai am curcubeul ce vrei să-l pătezi,
Cu el mă feresc de iluştri absenţi.

Te-aştept diseară

Iubirea mea, te-aştept diseară

Să-mi aduci luna argintie

Ascunsă-n a ta inimioară,

Adevărata bogăţie.

Te-aştept să îmi aduci sărutul

Ce de trei zile îl păstrezi,

Să-mi descifrezi zâmbind cuvântul,

Nopţilor care-mi colorezi.

Să mă transformi într-o petală,

Pe gura ta să mă topesc

Precum o notă muzicală

Scursă din portativ ceresc.

Să-mi scuturi luna peste gleznă,

De razele catifelate,

Să putem străluci în beznă

Iubindu-ne întreaga noapte.

Să-mi scuturi stelele pe umeri

Dintr-un buchet de sărutări,

Fără să-ncerci să le enumeri

Iubindu-ne până în zori.

Spre stele

Ard în cupe flăcări sfinte
Dintr-o fragedă carență
Ignorănd nopțile crunte
Când n-aveam independență.

Culeg boabe de lumină
Dintr-un curcubeu integru
Și stropesc la rădăcină
Soarele vopsit în negru.

Arunc cărțile pe masă
Ca un cartofor nervos,
Caut rimele prin casă
Să-mpletesc un vers frumos.

Alung visele din mine
Dintre spini să îmi iau zborul,
Mă lovesc de culmi alpine
Și mă năpustește dorul.

Azvârl haina de pe umeri
Și mângâi cerul cu mâna,
Culegând dintre expuneri
Norul, ce-acoperă Luna.

Adorm lacrima în barbă
Ridicând ochii spre cer,
Culeg calm vina din iarbă
Și deslușesc un mister.

Închid paginile triste
Cu puterea minții mele.
Triluri sentimentaliste
Mă înalță sus, la stele.

Umerii mă dor de veac

Umerii mă dor de veac,
Plămânii mi-s înfundaţi,
Sunt un suflet fără leac,
Vă rog, nu mă confundaţi!
Sufletu-mi hrănesc cu vise
Aşternute-n nopţi târzii
Peste paginile stinse,
Cu-arome cărămizii,
Denumită sus şi tare:
"Dragoste nescrisă-n stele",
Inima mereu mă doare
Sleită-n luptele mele,
Mă simt astăzi fără vlagă
Aer pur vreau să respir,
Ceaţa vieţii nu-mi e dragă,
Nici spinul din trandafir
Oricât de catifelat
Ar fi, şi plin de splendoare,
Eu iubesc cu-adevărat,
Minciuna m-apasă, doare!
Nu pot fi cum cere veacul,
Nu mă pot schimba acum!
Pufos cum e cozonacul
Pare mereu orice drum,
Gropile cosmetizate
Cu boboci plini de splendoare
Zilele-mi transformă-n noapte,
Minciuna m-apasă, doare!
Fardurile mă-nspăimântă,
Perdelele mă-ngrozesc ,
Iubirea mea consecventă
Azi nu pot s-o rătăcesc.
Oricât de mult veacul cere
Să-mi scald sufletu-n minciună
Eu nu voi avea putere,
Din cer mă priveşte-o Lună
Un Soare, sau mii de stele.
Ele mă pot judeca,
Mi-au văzut secunde grele,
Ştiu că nu mă pot juca
Cu minciuna poleită,
Doar adevărul doresc
Şi... doar când voi fi iubită
Din suflet, am să iubesc.
Iar de veacul nu-mi permite
Să-ntâlnesc suflet curat,
Mă retrag în a mea minte
Şi respir adevărat.