Iremediabil

 

 

 

Când eram copil alergam
cu genunchii sfâșiați de pietriș,
ierburi, vise și
razele soarelui pe creștetul capului.

Îmi curgeau gândurile
din buzunarele găurite
în colțuri de cer.

Când eram copil
lacrimile-mi miroseau a lună
și nopțile-mi cântau a stele,
șoapta-mi dezmembra labirintul
construit pe secundele viselor
irealizabile.

Acum, când pletele-mi curg
printre versuri,
lacrimile-mi seceră chipul,
lespezile-mi răstoarnă apusul
cu susul în jos,

Crengile toamnelor
îmi întemnițează trupul,
culorile nopților devin tot mai sărace.

Cu pieptul împietrit de tine,
printre nămeți ce nu mai prididesc
să-și despletească noaptea cu cruzime
pășesc alene fără să clipesc.

Sufletul, hărăzit ție
îmi zbiară ca o fiară
și te așteaptă luptând cu demonii
ce nu-mi dau pace,

Își sfâșie pieptul,
întrebă inima
de ce nu mai sunt copil,
să nu te cunosc,
să nu contezi mai mult decât
toți la un loc.

Acum nici măcar nu te strig
pentru că m-auzi
oricum
iremediabil labirintul
brațelor tale mă hrănesc
colorându-mi viața.
 

 

 

 

Paşi de dans

 

 

Poate că, luna-i vinovată,
Poate doar tu şi eu,
Poate că, ziua-n gri pătată
Sau numai versul meu?!?

Poate că stelele albastre
Ca ochii tăi, sclipeau,
În prima zi a vieţii noastre
Şi vise făureau.

Nici nu ştiu de unde-au plecat,
Nu-mi mai aduc aminte,
Cert este că s-a transformat
O noapte în cuvinte.

Paşii de dans n-au fost decât
O glumă jumătate,
Poate că doar mi s-a părut
Că am zburat o noapte...

Poate c-a fost un simplu vis
Cu crini şi nuferi sloi,
Cerul avea ceva de zis
Dar, poate nu de noi.

Poate că totul se va naşte
În clipa următoare
Când stelele vor recunoaşte
Lumina de la soare.

Poate e doar o rătăcire
De-o noapte fără vise,
A fost o simplă convorbire
Cu lacrimi interzise?!?

Poate că nu mai ştim nici noi
Dacă ne-am înşelat,
Cert este că în amândoi
Un vis s-a instalat.

 

 

EU NU POT IUBI MINCIUNA!

Sunt ciudată, sunt nebună,
Sunt dementă, zăpăcită,
Oricine poate s-o spună...
Sunt bătrână şi tocită,
Nu-s înaltă, nici măruntă,
Nici prea grasă, nici slăbuţă,
Sunt vopsită, că-s căruntă
Cum ar fi o bunicuţă.
Am defecte... o mulţime,
Sunt simplu om pe pământ,
Îmi transpun viaţa în rime,
Mă hrănesc cu orice cânt,
Îmi plac florile şi cerul
Mai ales când e senin,
Divinizez adevărul,
Minciuna e doar un chin
Şi-un mod de-a mă-ndepărtă
De cel ce mi-o va expune,
Poate nu mă veţi ierta,
Dar eu pe această lume
Minciuna n-o înţeleg,
Nici n-am de gând să lovesc,
Dar am dreptul să aleg
Şi-adevărul să-l iubesc.
Sigur nu veţi înţelege,
Ceea ce am vrut să spun,
Nu există nici o lege
Pentru-a fi rece sau bun,
Nu vreau să dau vreun decret,
Pe nimeni nu judec eu,
Eu adevărul respect
Şi-l iubesc pe Dumnezeu!
Cine minciuna-mi oferă,
Cu apa sau cu sifon,
N-are loc în a mea sferă,
Sunt un om, nu un bufon.
Iubesc cerul plin cu stele
Şi-adevărul cel curat,
De-am lovit cu rime grele,
Tot în rime m-am scuzat,
De-am glumit, am pus şi sare
Să fie gluma pufoasă,
Însă în suflet mă doare
De mă crezi o mincinoasă,
Sau mai rău, un suflet vid
Ce nu poate înţelege
Cu ce-aş putea să divid,
Sau cu ce să pot culege.
Cred că am cuprins de-acuma
Ceea ce-adânc m-a rănit:
EU NU POT IUBI MINCIUNA!
Adevărul l-am rostit
Aşa cum m-am priceput
Din primul vers de mai sus,
Toate au un început
Şi-un sfârşit... vă pup! m-am dus!

Îngropând masca iubirii

Ne-ascundem după fluturi sau după chip mascat,
Pornind în căutarea nopţilor ce-am trişat,
Ne amăgim petala fragedă, parfumată
Dăruind ambalajul clipei amenajată
Pe-un piedestal de viaţă, pierdut într-un miraj
Asigurat de vise rostite cu curaj
Pe-un val de catifea putrezind expirat,
Înlăturând aroma din gestul colorat
În gândul inocenţei cu spini împodobit,
Ridicând laşitatea la rangul dobândit,
Din aripa dreptăţii înfăptuind destine
Născute, din speranţa zilei ce nu revine
Pătăm pistilu-n crinul învinuit pe veci
C-ar fi distrus căldura nopţilor lungi şi reci,
Înclinăm Universul într-un spaţiu restrâns
Provocând furtuni vaste pe cerul nepătruns
Suspinăm din aripă mirifici şi timizi,
Zburăm pe câmpul nopţii visând dudu-n omizi
Ne împletim cu veacul dispărut în neant
Înlăturând absenţa cercului de savant,
Cu patima durerii în care ne scăldăm
Urcăm masca iubirii pe culmi, unde-o-ngropăm.

Pe mine versul alb chiar mă omoară

Faţă de masă atârnă într-o parte,
Acoperişul şade asimetric,
Cerul îşi pierde rotunjimea-n carte,
Suspinul meu se naşte kilometric.

Triunghiul isoscel franjuri devine,
Pumn de cuvinte aruncate-n foaie,
Un sentiment puternic îmi revine,
Sufletul mi-l transformă în şiroaie.

Metafora astupă rima sfântă,
Un epitet stă lungit peste vers,
Această formă deloc nu mă-ncântă,
Cerul e răsturnat pe Univers.

O virgulă-aruncată într-o doară,
Un punct uitat, ce l-aţi divinizat,
Pe mine versul alb chiar mă omoară,
Dar să vă fac pe plac, am încercat.

Capă şi spadă

Soare adormit în marea
Trezită de un talaz,
În zori căutam uitarea
Vânând stele pe pervaz.

Cerul ascundea trei stele
Ce-au căzut din visul meu,
Eu mă legănam pe ele,
Tu le aprindeai mereu.

Soarele înghiţea apa,
Norii praful l-au strivit,
Eu sunt spada, tu eşti capa,
Depărtarea ne-a unit.

Tu pe o rază de Soare,
Eu pe-o aşchie de Lună,
Respirăm o sărbătoare
De când păşim împreună.